Putem adăuga câteva informații referitoare la prezența actuală a comunităților românofone în spațiul carpato-balcanic, exceptând aria la care ne-am referit anterior, ca spațiu românesc actual. Astfel, în afara acestuia din urmă, în tot arealul carpato-bacanic apropiat, se regăsesc aproape 500 de mii de români (inclusiv aromâni, meglenoromâni și istroromâni). La nord de Dunăre, cea mai însemnată comunitate este cea din Ucraina[1], care, fără regiunile amintite anterior, concentrează aproximativ 40 de mii de români. În Ungaria, cu excepția celor de lângă granița românească, se mai înregistrează peste 10 mii[2]. În Serbia, atât în vestul Banatului, cât și în Timoc, se localizează aproape 65 de mii de români, aproximativ egal distribuiți atât la nord, cât și la sud de Dunăre, cu o ușoară preponderență a timocenilor. În regiunile balcanice propriu-zise[3], cele mai însemnate comunități sunt cele din Grecia cu aproape 186 de mii de români (două treimi dintre ei fiind aromâni[4]), Albania, unde se concentrează aproape 110 mii (aromâni, în întregime) și R. Macedonia, cu peste 11 mii (majoritatea aromâni, dar și meglenoromâni). Comunități mai puțin numeroase[5] se înregistrează în Bulgaria – sub 5000 (majoritatea – înregistrați ca vlahi) și în Turcia, unde se concentrează meglenoromânii musulmani, emigrați după războiul greco-turc (1920-1922).

Dacă ne referim la procentele deținute de elementul românesc în țările din apropierea statelor românești – România și R. Moldova – cele mai însemnate ponderi se consemnează în Albania (aproape 3,8%), Grecia (2,45%), Cipru (2,12%), Austria (1,07%), Serbia și Ucraina (0,91% fiecare), R. Macedonia (0,56%) și în Ungaria (0,36%).

Pe grupări dialectale, aromânii au rămas reprezentanții celui de-al doilea dialect românesc (după cel dacoromân), cu aproape 244 de mii de locuitori – concentrați în special în Grecia și Albania, aceștia fiind urmați, la mare distanță, de meglenoromâni – mai puțin de 10 mii – localizați în Turcia, Grecia și R. Macedonia – și istroromâni – doar circa 1500, înregistrați doar în Croația. Din punct de vedere confesional, exceptându-i pe istroromâni, care sunt toți romano-catolici și pe meglenoromânii musulmani emigrați în Turcia la începutul secolului trecut, toți ceilalți sunt de religie ortodoxă.

Distribuția și ponderea pe perioade istorice a românilor balcanici este evidențiată în tabelul de mai jos.

 

Tabelul 12

Tabel romani balcanici 1490-2016

 

În fine, chiar fără a avea date complete, pentru toate perioadele analizate, se observă faptul că vorbitorii dialectelor sud-dunărene ale limbii române au înregistrat și înregistrează, în continuare, un regres, din ce în ce mai accentuat, atât numeric, cât și procentual, mai ales în ultimul secol. În tabelul de mai sus este evidențiată evoluția numerică și procentuală a românilor balcanici în ultimele cinci secole[6]. După cum se observă, timp de mai bine de trei secole, pe lângă o creștere numerică a elementului românesc balcanic, acesta a păstrat și un ritm de creștere destul de apropiat de media întregului spațiul balcanic, astfel încât, dacă în jurul anului 1500 se consemna un procent de 5,45% români, în 1876-78 acesta scăzuse ușor, la 4,46%. Adevăratul declin s-a produs de la finalul secolului al XIX-lea – în 1897, procentul românilor scăzuse la jumătate (2,31%) – continuând pe parcursul ultmului veac: 1,8% în 1908 și doar 0,69% în prezent. De asemenea, dacă până la Războiul ruso-româno-turc (1877-78) s-a consemnat o creștere numerică a românilor, de la circa 240 de mii în jurul anului 1500, la 736 de mii, ulterior am consemnat doar scăderi ale totalului românilor balcanici: 496 de mii în 1897, 461 de mii – în 1908 și numai 376 de mii în prezent.

Pe lângă deplasările de populație (România a colonizat, în perioada interbelică, câteva zeci de mii de aromâni și meglenoromâni în Dobrogea, a cărei populație nu am înregistrat-o la spațiul balcanic, alte câteva mii de români balcanici emigrând, în special în ultimii 150 de ani, spre alte țări din vestul Europei sau America de Nord) și numeroasele războaie (conflicte sârbo-bulgare, cele două războaie balcanice, cele două conflagrații mondiale, războiul greco-turc din 1920-1922, etc.), care au produs scăderi elementului românesc, o bună parte a declinului acestuia se datorează înregistrărilor censitare naționale sub alt nume, în cadrul altui element etnic a unei bune părți a românilor balcanici, adesea și ca urmare (sau, în primul rând, ca o consecință) a politicii de asimilare a acestora de către autoritățile statelor balcanice independente, apărute începând cu veacul al XIX-lea (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania și altele).

 

NOTE:

[1] La nivelul întregii țări se consemnează aproape 410 mii români (inclusiv cei declarați ca „moldoveni”).

[2] Recensământul din 2011 a înregistrat peste 35 de mii de români.

[3] În regiunile balcanice am realizat o medie ponderată între datele oficiale/oficioase (care tind să minimalizeze prezența românească) și cele neoficiale (care au tendința de a da valori mult mai mari). Este cazul Greciei, Albaniei, dar și al Croației.

[4] În acest total nu au fost incluși sărăcăcianii, considerați de unii ca greci, de alții – ca vlahi/aromâni grecizați. Aceștia ar însuma peste 96 de mii, dintre care 80 de mii – în Grecia, 15 mii – în Bulgaria și o mie – în R. Macedonia. Unul dintre argumentele ce ar putea susține originea vlahă/românească a sărăcăcenilor este posibila derivare de la un termen-poreclă *sărăcuț>*sărăcuțan>sărăcățan, transformat, în greacă, în sarakatsan(os).

[5] Nu am luat aici în calcul comunitățile românești din Austria (92 de mii), Cipru (aproape 25 de mii) și Cehia (peste 14 mii), care, ca și cei aproape 57 de mii de români din Grecia constituie comunități de (daco-)români, stabiliți în aceste țări în ultimele două-trei decenii.

[6] Datele referitoare la românii balcanici și la populația totală se referă la teritoriul integral statelor actuale Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania, Kosovo, R. Macedonia, Bulgaria, Grecia și Cipru și la suprafața balcanică a Serbiei (fără Vojvodina) și a Turciei (estul Traciei). Evaluările comunităților românești se bazează, până la începutul secolului trecut, pe înregistrări otomane, iar pentru perioada actuală – pe datele furnizate de recensămintele naționale.

 

*Textul de față face parte din viitorul curs de Geografie istorică.