Repere hagio-cronologice legate de numele creștine vechi românești Marți, mart. 31 2020

Pentru început, vom „trece în revistă” fiecare nume, în general, în ordinea cronologică a intervalului în care cei de la care pornesc numele analizate au trăit/activat. Excepție fac numele legate de Nașterea Domnului, de urmașii lui Christos și de Maica Domnului, fără de care, probabil, n-ar fi ieșit în evidență nici sfinții – începând cu Apostolii, nici patronimele legate de aceștia.

CRĂCIUN

Se referă la Nașterea Domnului Iisus Christos. Rezultat, pe cale populară, din creatio/creationem, în secolul al IV-lea, în vremea ereziei ariene și sub control gotic (la nord de Dunăre). În acea vreme, nu doar goții au aderat la această erezie, ci au susținut-o chiar patriarhi și împărați romani de la Constantinopol. Erezia consta în faptul că Iisus Christos era considerat creat de Dumnezeu-Tatăl, ca al doilea Adam, și nu Născut. De aici și diferența față de romanicii occidentali, care, de la Ziua Nașterii Domnului, au Natale (italiană), Noel (franceză), Nadal (catalană), Navidad (spaniolă), Natal (portugheză).

CRISTOFOR/CRISTU

Are legătură cu urmașii lui Christos, în latină – Christus/Cristus/Crestus (forme prezente în inscripții, inclusiv din spațiul românesc, din primele secole creștine). Forma cu c, prezentă și în termenul creștin – evoluat din latinescul christianus (cu sensul de adept/urmaș al lui Christos) – denotă o origine latină, deoarece, în lumea bizantino-ortodoxă (greco-slavă), de la Christos s-a ajuns la impunerea ca fonem de început a lui h.

SÂNTĂMĂRIE

Singurul nume feminin, derivă din forma latinească Sancta Maria. Practic, se leagă de cultul Maicii Domnului (care a trăit în secolele I î. Hr.-I d. Hr.), frecvent și în lumea catolică, și în cea ortodoxă, unde se leagă fie de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August)=Sântămăria Mare (celebrată de catolici, dar și de ortodocșii din Ardeal), fie de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8 Septembrie)=Sântămăria Mică (marcată de ortodocșii de la est și sud de Carpați). La aromâni, din forma amintită a evoluat cea actuală, Stămărie.

ELIE/SÂNTELIE

Evoluat din latinescul (Sanctus) Elias. Marchează Ziua Sfântului Profet Ilie Tesviteanul, din Vechiul Testament (20 Iulie). A activat în secolele X-IX î. Hr., ridicându-se la Ceruri, după tradiție, la 20 iulie. Important în calendarul popular, deoarece, fiind vară și o parte din bucate (produse agricole – cereale, fructe) fiind culese și gata de comercializat, se organizau, în această zi, vechile târguri de două țări – nedei, pe înălțimile muntoase.

ZIANE/SÂNZIANE

Evoluat din forma latină (Sanctus Dies) Ioannes. Se referă la Sfântul Ioan Botezătorul, Înainte-mergătorul Domnului Iisus Christos, care a trăit în secolele I î. Hr-I d. Hr., fiind decapitat în anul 36. Cultul său este răspândit la toți creștinii, fie ei catolici, fie ortodocși sau protestanți. Numele – în forma actuală Sânziene – se referă la Ziua Nașterii Botezătorului Domnului (24 Iunie).

PIETRU/SÂMPIETRU

Derivat din forma latină (Sanctus) Petrus. Este pus în legătură cu cel mai important dintre Sfinții Apostoli, numit de Iisus Christos piatra (temelia) noii religii creștine. Primul Episcop (Papă) al Romei. A trăit în secolul I, fiind crucificat, la Roma, în anul 67 d. Hr. Numele pare să fi fost afectat de diftongarea e>ie și să fi devenit *Pietrus încă din epoca romană, dovadă fiind, pe lângă forma românească veche – Pietru – și cele din italiană – Pietro și franceză – Pierre. La fel s-a întâmplat și cu substantivul petra>pietra, dovadă formele termenului din română – pi(e)atră (la plural – pietre), italiană – pietra, franceză – pierre și spaniolă – piedra.

ÎNDREA/UNDREA

Evoluat din latinescul Andreas. Se referă la Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, care, după tradiție (atestată și în Biblie/Noul Testament) a propovăduit Evanghelia în Scythia Minor (Dobrogea de azi), în secolul I d. Hr., strămoșilor traco-daco-romani ai românilor. S-a născut la sfârșitul secolului I î. Hr., fiind răstignit la Patras, în anul 60 d. Hr. Frate cu Sfântul Apostol Petru și primul Episcop al Constantinopolului. Numele a evoluat conform regulilor fonetice ale dialectului traco-daco-roman al limbii latine, devenit, în secolele VIII-IX, limba română, în care, sub influența slavă, a  nazalizat a devenit â/î, ca în cuvintele (latinești) manus, romanus, paganus, angelus, etc., schimbate, în română, spre mânu/mână, român/rumân/arumân, înger. Deci, din Andreas a apărut Îndrea.

MARIN/SÂNMARIN

Evoluat din latină, din (Sanctus) Marinus. Se leagă de Sfântul Mucenic Marin, senator roman, care a trăit în secolul al III-lea. Este prăznuit la 16 Decembrie, data la care a fost martirizat, în anul 284 d. Hr.. Numele acoperă o arie largă, fiind marcat în toată lumea creștină, inclusiv în spațiul carpato-balcanic, unde a lăsat urme inclusiv în toponimie – Samarina, așezare aromânească în Pind, Samarinești – sat în Oltenia.

TOADER/SÂNTOADER

Evoluat din latină, din (Sanctus) Theodorus. Este în legătură cu Sfântul Mucenic Toader (Teodor), care a trăit în secolele III-IV, marcat (a fost martirizat în 17 februarie/2 martie 303 d. Hr.), întotdeauna în prima sâmbătă din Postul Sfintelor Paști (februarie-martie). Dintr-o formă, populară Teodoru, s-a ajuns, probabil, prin metateză la *Toder(u), iar pe urmă, prin diftongarea lui o, ca și în Nicola>Nicoară, s-a ajuns la formele Toader și Sântoader.

GIORZU/SÂNGIORZU

Format prin evoluția din (Sanctus) Georgius (formă latină). Se referă la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit la 23 Aprilie. Sfântul a trăit în secolele III-IV (275/280-303), fiind martirizat în 23 aprilie 303. Tradiția îl pune în legătură cu transfigurarea, creștină, la traco-daco-romani, a cultului (războinic al) cavalerului trac, devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Cea mai clară dovadă a continuității creștine a acestui cult este faptul că el și-a păstrat caracterul războinic, Sfântul – militar, în timpul vieții – fiind protectorul Armatei la români, atât în Evul Mediu cât și azi. Forma actuală a numelui – de origine greacă (Gheorghe) – a fost impusă, după secolul al VI-lea, de Patriarhia de la Constantinopol. Una din zilele însemnate din calendarul păstoresc (marchează începutul urcării turmelor de oi spre pășunile montane).

MEDRU/SÂNMEDRU

Format din latină, dintr-un (Sanctus) Demetrius, numele, în formele (grecești) Demetrios/Dimitrios existând de dinainte de era creștină. Sărbătoarea îl celebrează pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 Octombrie), fiind una din zilele importante din calendarul pastoral (când turmele încep să coboare spre locurile de iernat). Sfântul a trăit în secolele III-IV d. Hr., fiind martirizat în anul 306. Însemnătatea sa, pentru păstori este atât de mare, încât, la aromâni, nu doar Ziua Sfântului este numită așa, ci toată luna octombrie, în forma Sumedru. Și acest nume a lăsat urme în toponimie, pe lângă o așezare aromânească numită Sumedru, și unul din vechile nume ale Romanului – numit, în Evul Mediu, și Sâmedru – rămânând, în toponimia balcanică, oiconimul Smederevo (azi, în Serbia), cunoscut și ca Semendria. Probabil, forma veche a numelui așezării va fi fost Sâmedru/Sâmedre, din care a evoluat atât forma (sârbă) Smed(e)r(evo), cât și Sâme(n)dre(a)/Sâme(n)dri(a), devenit Semendria.

ÎNTON

Derivat din forma latină Antonius. Ar putea să-l celebreze și pe Sfântul Anton de Padova (care a trăit în secolele XII-XIII) în lumea catolică, dar, mai degrabă se leagă de Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (care a trăit în secolele III-IV, în anii 251-356 d. Hr.), marcat la 17 Ianuarie, data morții. Ca și în cazul lui Andreas, devenit Îndrea la români, aplicându-se regula că a latin nazalizat devine, în română â/î, la fel s-a produs și cu Antonius, evoluat spre Înton(ie).

NICOARĂ/SÂNNICOARĂ

Derivat din forma latină (Sanctus) Nicolaus. Este legat de Sfântul Nicolae, Episcopul Mirelor Liciei, prăznuit la 6 Decembrie, ziua în care a răposat. Sfântul a activat în secolele III-IV d. Hr. (270-343). Patronimul a evoluat, la traco-daco-romani, dintr-o formă populară Nicola, care, în secolele VII-X, a devenit Nicoară, cu rotacizarea lui l, ca în angelus, cavula, lingula, devenite, în română înger, cavură/gavură/gaură, lingură. Rotacizarea lui l apare și în dialectele balcanice – de exemplu, la aromâni, inclusiv în toponimie, din formele Salona (numele latin al Salonicului), Bâlgaria (numele primului țarat bulgar, care i-a inclus, măcar în parte și pe aromâni), cavula, Pharsala (orașul unde, după ce Pompei a pierdut bătălia cu Cezar, romanii subordonați lui au decis să rămână, spre a nu fi pedepsiți de învingători), au dat, în dialectul aromân, Sărună, Vârgaria, Cavura (un golf mai mic, o cavitate, în Golful Salonic), fărșeroți (numele uneia dintre ramurile aromânilor), dar și forme derivate de la Nicoară – Nicăruș, Nicuruș. Mai mult, ca și la românii nord-dunăreni, patronimul s-a fixat și în toponimie, în Pind fiind consemnat un sat cu numele Sânicoară.

VĂSÂI/SÂNVĂSÂI

Evoluat din forma latină (Sanctus) Basilius. Este legat de Ziua Sfântului Vasile cel Mare, Episcopul Cezareei, Mitropolit al Capadociei și Exarh al Pontului, celebrat la 1 Ianuarie, și considerat Împăratul Anului (numele fiind derivat, prin forma latină basileus=împărat, din cea greacă – basileos, la fel cum, de la templul zeului-împărat roman=basilica s-a ajuns, după adoptarea creștinismului la termenul băsearică/biserică, la români sau de la basilicum=floarea împăratului la busuioc). A trăit și activat în secolul al IV-lea d. Hr. (329-379), decedând la 1 ianuarie 379. Forma românească cea mai veche, cu b păstrat, pare să fi fost Basu/Băsea, dar b a trecut în v sub influența Patriarhiei (grecofone) de la Constantinopol, undeva după veacul al VI-lea (de aceea apar, popular, forme ca varvar, Varvara, Vartolomei, Vârlan, Viflaim, Vavilon, văsălie, Vârgaria – ultimele două la aromâni, în loc de barbar, Barbara, Bartolomeu, Barlam, Betleem, Babilon, *basilia, Bulgaria). Este greu de explicat de ce basilica a devenit băsearică/biserică, cu l>r, ca și în cuvintele latine angelus, coelis, gelis, cavula sau cele traco-dace *viedule, *magula, *madule, devenite, în română, înger, cer/țer, ger, cavură/gavură/gaură, viezure, măgură, mazăre, în vreme ce Basilius și basilicum au pierdut pe l, ca și termenii latini folia, lepus/leporis, deveniți foaie, iepure sau cei slavi poliana, gurguliat, evoluați spre poiană, gurguiat. Oricum, ambele evoluții – trecerea lui l în r și/sau pierderea lui l înainte de e/i sunt specifice limbii române, doar că nu s-au manifestat în aceeași perioadă (prima a fost în uz în secolele VII-IX, fiind universal întâlnită în toate dialectele limbii române, a doua s-a manifestat, probabil, după 1400-1500, deoarece este marcată doar la dacoromâni, lipsind în dialectele balcanice – dovadă toponimul Gurguliat atestat la Sofia, capitala Bulgariei, sau expresia istroromână folia verde, cu echivalentul dacoromân foaie verde).

În concluzie, din analiza – cronologică și nu numai – a numelor enumerate, se desprind următoarele:

• Se regăsesc nume legate de Nașterea Domnului (Crăciun), de numele lui Iisus Christos, întemeietorul creștinismului (Cristofor/Cristu), al Maicii Domnului (Sântămărie) și al Înainte-mergătorului și Botezătorului lui Christos (Ziane/Sânziane);
• Numele legate de Nașterea Domnului (Crăciun, apărut pe filieră populară, la origine, o erezie, cea ariană), de apartenența la creștinism, cu sensul de urmaș al lui Christos (Cristofor/Cristu), al Sfântului Apostol Andrei (Îndrea/Undrea) și al Sfântului Cuvios Antonie cel Mare – născut la mijlocul secolului al III-lea (Înton) – au pătruns în vorbirea traco-daco-romanilor pe cale popular-folclorică și nu beneficiază de variante cu particula sân(t)  în față; răspândirea lor, în această variantă s-a produs, cel târziu până în secolele III-IV (anterior recunoașterii creștinismului – anul 313 d. Hr., prin Edictul lui Constantin cel Mare de la Mediolanum/Milano – și/sau în perioada în care erezia ariană a afectat spațiul carpato-balcanic, inclusiv la nivel înalt, politic – prin împărați – și ecleziastic – prin patriarhi ce au aderat la erezie)
• Celelalte nume, fie că vin din Vechiul Testament (Elie/Sântelie), se leagă de Nașterea și activitatea lui Iisus Christos (Sântămărie, Ziane/Sânziane), de sfinți ce au activat în secolele I-IV (Pietru/Sâmpietru, Marin/Sânmarin, Toader/Sântoader, Giorzu/Sângiorzu, Medru/Sânmedru, Nicoară/Sânnicoară, Văsâi/Sânvăsâi), se pare că au fost consacrați ca sfinți de Biserica Creștină, probabil, în secolele V-VI, pătrunzând, pe filieră latină, în conștiința comunităților latinofone, vorbitoare ale dialectului traco-daco-roman, din spațiul carpato-balcanic, care, rămase creștine și după ce greaca a înlocuit latina în Imperiu (anul 580 d. Hr.) și după ce slavii au rupt frontiera dunăreană a împărăției constantinopolitane, au păstrat aceste forme, ce au evoluat spre cele românești de mai târziu, până azi;
• Astfel, după ce, în veacurile I-III, d. Hr., mici comunități traco-romane creștine au propagat, pe cale creștină populară, numele Crestus/Cristus, Andreas și, poate Antonius, odată cu creștinarea în masă, începută undeva în anii 313-318, atât la sud, cât și la nord de Dunăre (după ipotetica discuție a împăratului traco-roman Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe, convertiți în preoți creștini), s-a adăugat, tot pe cale populară, prin intermediul ereziei ariene, un Creatio/Creationem (în secolul al IV-lea), devenit, ulterior, *Crăciune și, în veacurile V-VI, prin intermediul Bisericii Creștine constantinopolitane (încă latinofone), toate celelalte nume, avându-l și pe sân(t)/sântă în componență.
• Ținând cont și de faptul că, în secolele VI-VII, prin crearea de către împăratul Justinian (și el, traco-roman) a Arhiepiscopiei Justiniana Prima (535-615 d. Hr.) – care îngloba toate regiunile balcanice locuite de traco-daco-romani – și întâi-stătătorul ei era vicar papal, aceste forme s-au putut manifesta, și oficial, până în veacul al VII-lea (măcar în prima sa parte), chiar și după grecizarea împărăției constantinopolitane și pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (după anul 602) și, mai mult, până spre mijlocul secolului al VIII-lea (733). Arhiepiscopia Justiniana Prima, desprinsă din cea a Salonicului, a fost pusă, ca și eparhia saloniceană, sub jurisdicția Romei, de către împăratul Justinian, scaunul mitropolitan al Salonicului revenind sub jurisdicția patriarhiei constantinopolitane abia în 733. Astfel, anterior acestui an, eparhiile subordonate Salonicului – și, temporar, cele aparținând Arhiepiscopiei Justiniana Prima – au putut folosi latina ca limbă liturgică. Astfel, până la jumătatea veacului al VIII-lea, formele evoluate din latină au putut circula, măcar în paralel cu cele oficiale, impuse de Capitala imperiului răsăritean.
• După ce, în 864, primul țarat bulgar adoptă creștinismul ca religie oficială, se desăvârșește (re)venirea completă a elementului românesc creștin sub jurisdicția bisericească greco-slav(on)ă: adoptarea alfabetului chirilic și a Liturghiei slav(on)e și impunerea, prin Biserica de la Constantinopol a formelor greco-slave ale hagionimelor. Deja, o primă mărturie a acestui fapt avem, de la finele secolului al IX-lea, când răspunzând solului lui Arpad, venit să ceară, pentru unguri, voievodatul crișean, Menumorut specifică faptul că îi este supus împăratului de la Constantinopol. Și colindele românești atestă influența puternică slav(on)ă, o asemenea cântare maramureșeană, având mențiunea/versul În poartă la Țarigrad, unde Țarigradul=Cetatea Cezarilor (Împăraților) trimite la Constantinopol, Capitala împărăției (greco-)bizantine. Rămânerea definitivă, inclusiv a ardelenilor, în subordinea Patriarhiei de pe malurile Bosforului, se desăvârșește, nu după 1054, anul rupturii, oficiale, între Roma și Constantinopol, ci, mai ales, după 1204, anul ocupării, de către „cruciații latini” a capitalei bizantine. Creștinarea unugurilor sub oblăduirea Romei (în anul 1000), consolidarea controlului maghiar asupra Transilvaniei (secolele XI-XIII) și apariția voievodatelor românești extracarpatice – Țara Românească (1300) și Moldova (1352-59) – cu mitropoliți confirmați de Patriarhia bizantină, impun liderilor românilor conservarea relațiilor cu Constantinopolul, prelungită și după ocuparea vechiului Bizanț de către otomani (1453).
• Abia după Unirea Principatelor (1859), are loc inițierea distanțării de lumea greco-slavă: în 1864, se revine la alfabetul latin, în 1872, Biserica Ortodoxă Română se proclamă independentă, Autocefalia ei fiind recunoscută de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în 1885, după ce, cu câțiva ani înainte, România își proclamase Independența de Stat (10/22 Mai 1877, recunoscută prin Tratatul de la Berlin, în 1878). În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie. Acest proces de distanțare de Constantinopol/Istanbul a fost însoțit și de eforturi de (re)conectare cu Apusul. România și creștinismul românesc – ca insulă de romanitate creștină – într-o mare (aproape) slavă, reprezintă, de peste un mileniu, elementul european de legătură între Occident (preponderent catolic) și Orient (în bună măsură, ortodox).

Leave a Response »

 

Repartiția purtătorilor numelui Marin Luni, mart. 30 2020

Patronimul – cu tot cu varianta sa Sumarin/Samarin (forme derivate dintr-un Sânmarin) – a apărut încă din primele secole creștine, fiind evoluat din forma latină Marinus – cu varianta Sanctus Marinus.

La nivel mondial, numele este purtat de peste 1,57 milioane de persoane. Cele mai mari ponderi se consemnează în Columbia – 12,3%, Mexic – 10,2%, Italia – 9,31%, Spania – 7,44%, România – 7,04%, Statele Unite – 6,33%, Bulgaria – 4,43%, Rusia – 4,36%, Argentina – 2,63%, Brazilia – 2,44%, Chile – 2,06%, Peru – 2%, Franța – 1,8%, Ucraina – 1,59%, Cuba – 1,58%, Serbia – 1,45% și altele. Ponderea deținută de R. Moldova este mai modestă – 0,37%.

Remarcăm faptul că în topul de mai sus sunt prezente mai multe state de limbă neo-latină din Europa – Italia, Franța, Spania și România – de unde au emigrat peste Atlantic, odată cu conchistadorii și după ei, un mare număr de vorbitori de asemenea idiomuri, ceea ce explică ponderile ridicate dintr-o serie de state latino-americane (și chiar din Statele Unite). Se remarcă, apoi, atât vecinii balcanici ai României – Bulgaria, Serbia – dar și Ucraina, unde asemenea procente se explică (și) prin prezența din trecut și de azi a unor comunități românești. În fine, alăturarea la acest grup a Rusiei se explică și prin imigrarea aici fie a unor românofoni (mai ales din Basarabia), fie a unor ucraineni sau a altor locuitori din fostele imperii – țarist și/sau sovietic – purtători ai acestor nume, fie prin împrumut de la români, fie prin asimilarea unor strămoși de-ai noștri.

În spațiul carpato-balcanic am consemnat peste 275 de mii de purtători ai acestui nume. Cu cele mai însemnate procente se remarcă România – 40,22%, Bulgaria – 25,31%, Ucraina – 9,06%, Serbia – 8,25%, Grecia – 4,06%, Croația – 2,22%, R. Moldova – 2,11%, Bosnia-Herțegovina – 2,03%, Austria – 1,38%, Polonia – 1,27%, Slovenia – 1,13%, Bielorusia – 0,93%.

Se observă că, pe lângă țările slave vecine cu România – Bulgaria, Serbia, Ucraina – se află în acest grup și un mare număr de state balcanice, în general – pe lângă cei doi vecini sudici ai României numărându-se Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina și Grecia. Această realitate se explică prin difuzia numelui în vremea Imperiului roman și păstrarea sa, nu doar de către comunitățile de români (între timp, în bună măsură, asimilate), ci și de către grupuri însemnate de greci sau/și slavi. Grupul statelor în care se regăsesc procente notabile ale acestui patronim este întregit, la nord de Dunăre de un grup de țări ca Bielorusia, Polonia și Austria. Dacă în statele slave situate la nord și nord-vest de spațiul românesc actual poate fi vorba, măcar în parte, și de difuzia acestuia la nivelul comunităților românești, de asemenea, asimilate, în mare măsură, în Austria, fostă provincie romană, poate fi vorba de vechi romanici – panono-romani și/sau raeto-romani – asimilați prin germanizare, în secolele IX-XIII.

Dintre regiunile românești, cele mai mari ponderi se notează în Muntenia – 14,49% din totalul carpato-balcanic, urmată de București-Ilfov – 9,49%, Moldova – 4,1%, Oltenia – 4,09%, Ardeal – 2,79%, Dobrogea – 2,19%. Între celelalte entități din țările carpato-balcanice ies în prim plan toate regiunile bulgare – cu ponderi între 2,47% – Yugoiztochen – și 5,75% – Severozapaden, cele sârbești, cu valori între 1,33% – Beograd și 2,79% – Sumadija i Zapadna Srbija, Republika Srpska – 1,28% (Bosnia-Herțegovina), Attiki – 1,61% (Grecia), Zakarpats’ka oblast’ – 1,4% (Ucraina).

Leave a Response »

 

Distribuția spațială a numelui Sântămărie Duminică, mart. 29 2020

Acest patronim – cu varianta sa Stămărie – este rezultatul evoluției formei latinești Sancta Maria, derivată din numele Maria, al Maicii Domnului. Este, deloc întâmplător, singurul nume feminin păstrat între patronimele creștine vechi românești. Din rațiuni obiective – frecvența extrem de mare a numelui – am evitat să analizăm și patronimul Maria, prezent, practic la toate neamurile din lumea creștină.

La nivel mondial, am consemnat peste 167,4 mii de purtători ai acestor forme. Cu o frecvență mai mare, acestea se regăsesc în Spania – 17,8%, Mexic – 16,83%, Columbia – 13,52%, Peru – 9,55%, Statele Unite – 5,37%, Italia și El Salvador – 4,63% fiecare, Venezuela – 3,76%, Ecuador – 3,11%, Argentina – 2,51%, Costa Rica – 2,18%, Honduras – 2,1%, Nicaragua – 1,12%, Franța – 1,1%, etc. În România aceste forme au o pondere mult mai modestă – doar 0,11%.

Din nou, constatăm că lumea romanică vest-europeană – reprezentată de Spania, Italia și Franța – cu „extensia” sa latino-americană are rezervată „partea leului”, cu peste 80% din purtătorii acestor nume. Intră aici chiar și Statele Unite, deoarece, pe lângă imigranții latino-americani și romanici europeni, deține și o importantă comunitate hispanică, localizată în partea sudică a țării.

Dacă ne referim doar la spațiul carpato-balcanic, putem preciza că, din cele peste 200 de persoane care poartă asemenea nume, 87,38% se localizează în România. Cu procente de peste 1% se mai evidențiază doar Cehia – 8,41% și Bulgaria – 1,4%, izolat consemnându-se asemenea patronime în Polonia, Ucraina, Slovacia, Ungaria, Croația și Albania.

În spațiul românesc, cele mai însemnate ponderi se notează în Ardeal – 66,36% din totalul carpato-balcanic, urmat de București-Ilfov – 13,55% și Crișana – 6,07%.

Remarcăm faptul că, atât la nivel mondial, cât și în spațiul carpato-balcanic, prezența mai însemnată a numelui se leagă de răspândirea creștinismului roman (devenit, din secolul al XI-lea, romano-catolic) sau/și de păstrarea, chiar dacă la un nivel mai modest, a „peceții Romei” (atunci când ne referim la albanezi și/sau la români, în ambele cazuri, o parte din populație aparținând cultului catolic). Prezența unor astfel de patronime și în Ucraina și Bulgaria trebuie pusă în legătură și cu prezența acolo, de secole, a unor comunități românești, astăzi mult diminuate atât numeric, cât și procentual. De fapt, și în celelalte state, legate, de sute de ani, de lumea romano-catolice, au existat – și, în unele cazuri, mai există și azi – asemenea comunități.

Leave a Response »

 

Repartiția actuală a purtătorilor antroponimului Înton Sâmbătă, mart. 28 2020

Ca și Îndrea/Undrea, care au derivat din forma greco-latină Andreas, numele Înton(ie) a evoluat din latinescul Antonius, formă prezentă, în lumea romană, chiar de dinaintea începutului erei creștine.

La nivel mondial, se mai consemnează, în prezent, aproape 6 mii de purtători ai acestui nume. Cele mai mari ponderi se constată în R. Sud-Africană – 44,99%, R.D. Congo – 27,92%, Camerun – 15,21%, Lesotho – 2,88%, Grecia – 1,84%, Nigeria – 1,8%, Botswana – 1,49%, Namibia – 1,37%, Rusia – 0,84%, Franța – 0,8%. În toate statele africane amintite este vorba doar de omofonie cu formele menționate mai sus, iar în Rusia – de rezultatul unor migrații, fapt ce poate fi constatat, în parte, și în Franța (unde este posibil, cum am văzut și în cazul altor nume, ca asemenea forme să se fi păstrat, ca și în spațiul carpato-balcanic, din perioada imperială romană). În România și R. Moldova nu mai există azi asemenea forme – atestate, totuși, în trecut (N. A. Constantinescu, 1963) – atestări actuale consemnându-se doar în regiunea Cernăuți (Ucraina).

În ceea ce privește spațiul carpato-balcanic, au fost înregistrați peste 100 de locuitori care poartă acest nume. Peste 99% se înregistrează în Grecia și aproape 1% – în Ucraina. În Grecia, cele mai multe atestări se consemnează în Kentriki Makedonia – 62,16% (regiune unde există și azi o importantă minoritate românofonă – aromâni și meglenoromâni), urmată de Attiki – 18,92% și Peloponnisos – 14,41%. În Ucraina actuală, regiunea Cernăuți este singura unitate administrativă nord-dunăreană cu asemenea atestări, prezente în localitatea Igești din județul (interbelic) Storojineț, prin forma Inteneko (probabil, o deformare, de la un Intonucu, fapt confirmat de prezența, în aceeași regiune – dar și la Chișinău și în Transnistria, a formei Antonuk și de atestarea, din nou, în Basarabia, a uneia derivate – Antonociuc).

Leave a Response »

 

Repartiția spațială a purtătorilor numelui Elie (Ilie) Vineri, mart. 27 2020

Patronimul menționat – alături de forma sa derivată, Sântelie/Sântilie – datează, de asemenea, din primele secole ale erei creștine, evoluând, din forma Elias – Elie, respectiv, din Sanctus Elias – Sântelie – ambele, de origine latină.

Din cei 33,5 mii de purtători ai numelui, cei mai mulți se regăsesc în Haiti – 28,32%, Franța – 16,23%, Rwanda – 12,02%, Etiopia – 9,6%, Statele Unite – 9,21%, Camerun – 4,19%, R.D. Congo – 3,31%, Canada – 2,54%, Tanzania – 1,78%, România – 1,7%, R. Sud-Africană – 1,61% și altele. R. Moldova are un procent mai modest – doar 0,17%.

Ca și în cazul altor antroponime analizate, în țări africane ca Rwanda, Camerun, R.D. Congo, Tanzania, R. Sud-Africană este vorba despre asemănare sau identitate formală – mai puțin vizibilă, probabil, în Etiopia, una dintre puținele țări africane majoritar creștine. În Canada și în Statele Unite, probabil și în Haiti, ponderile ridicate consemnate sunt rezultatul unor curenți migratorii, singurele țări care moștenesc direct formele din vremea Imperiului roman fiind Franța, România și, la un nivel mai modest, R. Moldova.

La nivelul spațiului carpato-balcanic s-au înregistrat puțin peste 740 de ocurențe. Cu procente semnificative se evidențiază România, care cumulează, singură, peste trei sferturi din total – 76,72%, urmată de Turcia – 9,83%, R. Moldova – 7,67%, Ucraina – 2,15%, Grecia și Bielorusia – 1,21% fiecare și Bulgaria – 1,08%.

Remarcăm că, pe lângă consistenta prezență în spațiul românesc (aproape 85% din total), și, de acum, obișnuita prelungire spre nord a atestărilor unor asemenea nume – în Ucraina și Bielorusia -, se înregistrează valori cât de cât importante și la sud de Dunăre, nu doar în state balcanice ca Bulgaria și Grecia, ci chiar și în Turcia (unde, spre deosebire de celelalte țări sud-dunărene, care au avut și au și un element românesc, s-ar putea ca aceste forme să fi supraviețuit din perioada romano-bizantină).

Dacă ne referim la regiunile cu cele mai numeroase atestări ale antroponimului, pe primele locuri, dintre cele românești, se situează Muntenia – 28,13%, București-Ilfov – 20,86%, Oltenia – 20,32%, Basarabia – 5,92% și Moldova – 2,42%. În Maramureș, Ardeal, Dobrogea și Transnistria atestările sunt foarte rare – sub 1%, iar în Bucovina, Banat, Secuime și Găgăuzia nu am consemnat asemenea forme. Între celelalte unități administrative se remarcă Attiki – 0,67% și Notio Aigaio – 0,54%, în Grecia, Konya – 8,48 și Istanbul – 1,21, în Turcia, Odes’ka oblast’ – 0,67% și Dnipropetrovska oblast’ – 0,54%, în Ucraina și Vicebsk – 0,67%, în Bielorusia.

Mai notăm o altă excepție: din totalul purtătorilor acestor patronime, la nivelul spațiului carpato-balcanic, peste 600 (82,5%) sunt variante și derivate ale lui Sântelie: Sindila, Sindilă, Sindile, etc, acestea fiind consemnate, aproape exclusiv, în România și în R. Moldova.

Leave a Response »

 

Ansamblul Plăieșii – La Valea Morilor Joi, mart. 26 2020

Leave a Response »

 

In Memoriam Paul Goma Miercuri, mart. 25 2020

Astăzi s-a stins din viață, disidentul și scriitorul român Paul Goma.

O biografie și bibliografie ce evidențiază caracterul său, aici:

http://www.paulgoma.com/paul-goma-biografie-si-bibliografie-1909-2007/

Dumnezeu să-l ierte! Odihnească-se în pace!

Leave a Response »

 

Tom and Angela – Stand By Me Marți, mart. 24 2020

Leave a Response »

 

Distribuția spațială a purtătorilor numelui Medru Luni, mart. 23 2020

Patronimul Medru a evoluat din forma latină Demetrius, având aceeași vechime ca și formele Sâmedru/Sumedru, derivate din forma, tot latină, Sanctus Demetrius.

La nivel mondial s-au consemnat peste 31,2 mii de purtători ai acesui antroponim, cu toate variantele și derivatele sale. Cele mai mari ponderi se înregistrează în India – 27,9%, România – 15,24%, Polonia – 10,62%, Statele Unite – 5,79%, Filipine – 5,49%, Franța – 3,58%, Egipt – 3,5%, Norvegia – 3,07%, Indonezia – 3,01, R. Moldova – 2,66%, R. Sud-Africană – 2,33%, Rusia – 2,26%, Tanzania – 1,86%, Thailanda – 1,83%, Grecia – 1,43%, Yemen – 0,98%.

În cazul formelor din India, Filipine, Egipt, Norvegia, Indonezia, R. Sud-Africană, Tanzania, Thailanda și Yemen este vorba de o identitate formală, de o omofonie și atât. Patronimele consemnate în Statele Unite și Rusia, parțial și în Franța, se datorează migrațiilor, în această din urmă țară fiind vorba, ca și în cazul altor nume, analizate anterior, de păstrarea unor forme vechi, datând din epoca romană imperială, de la începuturile creștinismului. Pe de altă parte, consemnarea unor asemenea antroponime, pe lângă cele din România și R. Moldova – cu un element român(ofon) majoritar – și în Polonia și Grecia se explică prin prezența veche a unui element traco-dac romanizat, devenit românesc, asimilat în mare măsură.

Pentru spațiul carpato-balcanic am consemnat peste 9,9 mii de purtători ai acestui patronim. Procentele cele mai însemnate se constată în România – 47,9%, Polonia – 33,39%, R. Moldova – 8,35%, Grecia – 4,47%, Ucraina – 2,12%, Cehia – 1,4%, Bielorusia – 1,06%. Remarcăm, pe lângă extensiunea mai veche spre nord și vest a elementului românesc – asimilat, în mare măsură – aceeași prezență, mai modestă, a unor asemenea nume în arealul balcanic, unde doar Grecia are valori mai importante. Această păstrare a numelui se leagă, probabil și de importanța activităților pastorale la aromâni, o dovadă în acest sens fiind și faptul că, pe lângă numele popular al zilei Sfântului Dimitrie (26 octombrie), întreaga lună menționată se numește Sumedru. În celelalte țări balcanice, fără a lipsi, asemenea patronime se consemnează, izolat, în Bulgaria, Cipru și Turcia, iar în statele carpatice – în Austria, Ungaria și Slovacia.

Dintre regiunile spațiului românesc, cu procente semnificative la nivelul spațiului carpato-balcanic se evidențiază Ardealul – 21,87%, urmat de Moldova – 6,9%, Basarabia – 6,76%, Muntenia – 6,19%, Crișana – 2,88%, Oltenia – 2,59%. Dintre entitățile administrative actuale din celelalte țări carpato-balcanice ies în prim-plan regiunile Kentriki Makedonia – 1,38%, Thessalia – 1,37%, Attiki – 0,87% și Sterea Ellada – 0,78% (Grecia), Severovýchod – 0,35% și Praha – 0,32% (Cehia), Lubelskie – 10,3%, Malopolskie – 8,05%, Slaskie – 3,32%, Dolnoslaskie – 2,46%, Lubuskie – 1,14%, Zachodniopomorskie, Warminsko-Mazurskie – 0,69% fiecare, Podkarpackie – 0,52%, Wielkopolskie – 0,48% (Polonia), Cernăuți – 0,36% (Ucraina), Miensk (Horad) – 0,4% și Miensk – 0,3% (Bielorusia).

Această repartiție spațială, care se suprapune și peste vechile arii pastorale vlahe/volohe/românești din Cehia, Polonia, Ucraina și Bielorusia, întărește presupunerea că, exact ca în cazul aromânilor, păstrarea numelui Medru/Sâmedru se leagă de însemnătatea sărbătorii de la 26 octombrie în calendarul păstoresc. Pe de altă parte, prezența importantă a acestor forme în regiunea Cernăuți confirmă apartenența străveche a acesteia, până azi, la spațiul românesc.

Leave a Response »

 

Răspândirea geografică a antroponimului Toader Duminică, mart. 22 2020

Continuăm astăzi prezentarea distribuției spațiale a formelor vechi românești ale unor antroponime creștine. Între acestea se înscrie și numele Toader, cu forma Sântoader, ambele cel puțin la fel de vechi, cu începuturi în primele secole creștine. Cele două forme provin din cele latinești – Theodorus, respectiv Sanctus Theodorus.

La nivel mondial, am consemnat aproape 51 de mii de purtători ai unor asemenea nume, cu tot cu variante și derivate. Cel mai frecvent, purtătorii acestora apar în România, cu mai bine de 4/5 din total – 80,84%, urmată de Ucraina – 3,87%, R. Moldova – 3,69%, Statele Unite – 1,77%, Spania – 1,63%, Rusia – 1,24%, Serbia – 0,84, Canada – 0,77%, Ungaria – 0,74%, Uruguay – 0,6%, Argentina – 0,56%, Bosnia-Herțegovina – 0,47%, Italia – 0,4%, Franța – 0,28% și Regatul Unit – 0,23%.

Din nou, dacă prezența însemnată în state ca Ucraina, Ungaria, Serbia și Bosnia-Herțegovina se leagă atât de prezența – trecută și/sau actuală a unor comunități român(ofon)e – în Statele Unite, Canada, Regatul Unit și Rusia avem de-a face cu rezultatul unor emigrări românești, mai vechi sau mai noi… În schimb, fără a nega, și acolo, măcar în parte, rolul unui proces migratoriu românesc, în Italia, Franța, Spania (de unde acestea au fost duse, ulterior, peste Ocean, în America Latină – Uruguay, Argentina) credem că este vorba, la cote mai modeste ca în cazul altor patronime, de forme păstrate – în mai mică măsură decât în spațiul carpato-balcanic – de la finalul antichității latin(ofon)e.

Dacă schimbăm nivelul analizei, doar la scara spațiului carpato-balcanic, observăm că din cele peste 46,3 mii de ocurențe, peste 90% se consemnează în cele două state românești, dintre care România cumulează 88,74%, iar R. Moldova – 4,07%. Cu ponderi semnificative se evidențiază și Ucraina – 4,17%, Serbia – 0,93%, Ungaria – 0,82% și Bosnia-Herțegovina – 0,52%. Notăm, astfel, faptul că extensiunea patronimului depășește limitele spațiului românesc actual spre nord, vest și sud-vest. Iarăși, fără a lipsi, atestările acestor forme în regiunile balcanice care s-au aflat sub autoritatea Imperiului roman (de răsărit, din 395), sunt mult mai rare. Am notat asemenea nume în Bulgaria, Turcia, Cipru, Grecia, Kosovo, Muntenegru, Croația și Slovenia. De asemenea, dintre celelalte țări nord-dunărene (carpatice), cu prezențe mai modeste amintim Austria, Cehia, Slovacia, Polonia și Bielorusia.

Regiunile românești cu cele mai însemnate ponderi ale patronimului analizat sunt Muntenia – 24,16% din totalul carpato-balcanic, Moldova – 23,21%, Ardeal – 12,59%, București-Ilfov – 11,23%, Crișana – 4,58%, Dobrogea – 4,5%, Basarabia – 2,9%, Banat – 2,8% și Oltenia – 2,72%. Dintre celelalte entități administrative carpato-balcanice se remarcă regiunile Cernăuți – 2,83% și Transcarpatia (Zakarpats’ka oblast’) – 0,7% (Ucraina), Közép-Magyarország – 0,32% și Észak-Alföld – 0,31% (Ungaria), Beograd – 0,37%, Vojvodina – 0,29% și Juzna i Istocna Srbija – 0,26% (Serbia), Republika Srpska – 0,41% (Bosnia-Herțegovina).

De fapt, prezența însemnată a unor forme ale numelui și în două state situate în nord-vestul Peninsulei Balcanice (Bosnia-Herțegovina, Serbia) pare a demonstra atât vechimea numelui Toader, cât și faptul că, aflate mai mult în afara controlului – imperial și patriarhal – al Constantinopolului, aceste regiuni au putut păstra mai bine aceste forme, prin localnicii traco-daci romanizați, deveniți, din secolele VIII-IX, români. Chiar dacă elementul românesc a fost, ulterior, asimilat, în mare măsură, el a transmis populației slave aceste forme, până astăzi.

Leave a Response »