Papa emerit Benedict al XVI-lea a plecat la Ceruri… Sâmbătă, dec. 31 2022 

Fără categorie Paganel 17:59

Astăzi a plecat la Ceruri Papa emerit Benedict al XVI-lea!

Dumnezeu să-l ierte! Odihnească-se în pace!

 

Asupra distribuției crono-spațiale a rezultatelor echipelor participante la turneele finale ale Campionatelor Mondiale (1930-2022) și a Campionatelor Europene (1960-2021) la fotbal Sâmbătă, dec. 31 2022 

Fără categorie Paganel 15:09

După încheierea „cupei rușinii” mi-am zis că n-ar strica, totuși, „să-mi iau inima-n dinți” și să inventariez rezultatele echipelor participante la turneele finale de fotbal. Am început cu Campionatele Mondiale (1930-2022), treabă finalizată înainte de Crăciun, apoi, după odihna din vremea Sfintelor Sărbători, am continuat activitatea, definitivând și inventarierea datelor pentru Campionatele Europene (1960-2021). Nu mai detaliez care au fost (și sunt!) problemele întâmpinate (dacă e nevoie, voi reveni!). Datele inventariate se regăsesc aici.

Nu vom insista prea mult, mai ales în condițiile în care, probabil, va veni, la un moment dat, și inventarierea rezultatelor din calificări, ca să cuprindem (pe cât posibil) toate statele care au participat. N-am făcut acest lucru, acum și pentru că, în privința modalității de calificare, au existat diferențe (uneori mari) de la o perioadă la alta, dar, mai ales fiindcă, deocamdată, n-am găsit o soluție pentru „ponderarea” rezultatelor din calificări în așa fel încât nici o echipă necalificată să nu aibă punctaje peste vreuna din cele calificate!

După prelucrarea datelor, am realizat câte două clasamente, pentru fiecare competiție: primul – cu ponderea punctelor (totalul celor realizate raportat la totalul, teoretic, posibil de obținut) și celălalt – cu totalul punctelor obținute. Deși nu am făcut și o asemenea statistică, ne vom referi și la numărul total de ediții la care au participat țările cu cele mai multe prezențe în aceste competiții.

Astfel, la nivelul Cupei Mondiale, clasamentul primelor 10 țări, după ponderea punctelor este următorul: 1. Brazilia; 2. Germania; 3. Olanda; 4. . Italia; 5. Argentina; 6. Franța; 7. Spania; 8. Anglia; 9. Uruguay; 10. Ungaria. După totalul punctelor obținute, ordinea este următoarea: 1. Brazilia; 2. Germania; 3. Argentina; 4. Italia; 5. Franța; 6. Anglia; 7. Olanda; 8. Spania; 9. Uruguay; 10. Belgia. În cazul ponderii punctelor obținute, rezultatele primelor zece sunt cuprinse între 73,7% (Brazila) și 53,2% (Ungaria), iar în ceea ce privește totalul punctelor, valorile se situează între peste 200 de puncte (tot Brazilia) și 66 (Belgia). Din cele 80 de echipe ce au participat măcar la un turneu final, România ocupă un surprinzător loc 15-18, la ponderea punctelor (50%), la egalitate cu Suedia, Senegal și Cuba. Ar trebui să fie trecută, mai exact, pe locul 17, deoarece are golaveraj mai slab decât Suedia și Senegal, dar înaintea Cubei (care, în plus, a participat doar o dată, la turneul final din Franța, 1938, dar exact atunci ne-a și eliminat!). În clasamentul punctelor obținute all time „tricolorii” ocupă locul 29, cu 25 de puncte.

Totalul punctelor obținute este, în multe cazuri, în strânsă legătură cu numărul de turnee finale la care s-a calificat fiecare țară. Astfel, Brazilia deține „recordul” absolut și din acest punct de vedere, fiind prezentă la toate cele 22 de ediții organizate (ar trebui să fie 24, dar cele din 1942 și 1946 nu s-au organizat din cauza celei de-a doua conflagrații mondiale și a perioadei de refacere de după aceasta). Germania are 20 de prezențe, fiind urmată de Italia și Argentina – cu câte 18 ediții, Franța și Mexic – cu câte 17, Spania și Anglia – cu câte 16, Uruguay și Belgia – cu câte 14. România are doar 7 participări (1930, 1934, 1938, 1970, 1990, 1994 și 1998), nici una în mileniul al treilea!… Totuși, în general, nu ne-am (prea) făcut de râs, „linia” de clasament cuprinzând 20 de meciuri jucate, cu 8 victorii, 4 remize și 8 înfrângeri și un golaveraj 26-28.

Se mai poate „glosa” pe această temă (dar și pe altele), însă propun să trecem la discutarea rezultatelor de la Campionatele Europene (Euro). S-au desfășurat, până acum, 16 ediții, nici o țară nereușind calificarea la toate edițiile. După procentul punctelor obținute, ordinea primelor 10 țări este: 1. Italia; 2. Germania; 3. Spania; 4. Franța; 5. Portugalia; 6. Olanda; 7. Belgia; 8. Anglia; 9. Islanda; 10. Țara Galilor. După totalul punctelor obținte ierarhia arată astfel: 1. Germania; 2. Italia; 3. Spania; 4. Franța; 5. Portugalia; 6. Olanda; 7. Anglia; 8. Cehoslovacia/R. Cehă; 9. Uniunea Sovietică/Rusia; 10. Croația. Dacă la ponderea punctelor obținute ecartul procentelor se situează între 62,3% (Italia) și 53,3% (Țara Galilor), totalul punctelor câștigate se situează între 83 (Germania) și 33 (Croația).

Ambele ierarhii de mai sus sunt strâns legate de numărul de calificări la turneele finale ale Euro, dar mai ales cea a punctelor totale obținute. Astfel, Germania a adunat 13 prezențe, fiind urmată de Uniunea Sovietică/Rusia – cu 12, Spania – cu 11, Italia, Franța, Anglia și Cehoslovacia/R. Cehă – cu câte 10. În ce ne privește, România stă mai rău decât la „Mondiale” la ambele capitole: locul 33 (din 35 de țări care s-au calificat măcar o dată la Euro!) la ponderea punctelor obținute (17,8%) și doar poziția 24 la totalul punctelor!… Din cele 5 participări (1984, 1996, 2000, 2008 și 2016) am „adunat” 16 partide la turneele finale, cu o singură victorie (cea cu Anglia, 3-2, în anul 2000!), 5 egaluri și 10 înfrângeri! Golaverajul – 10-21 și doar 8 puncte obținute…

Și aici se pot „povesti” multe, dar nu ne oprim, deocamdată asupra altor elemente… Ceea ce remarcăm, tot cu trimitere la „turiștii”* ce ne reprezintă în aceste competiții, este faptul că, nu doar la Euro „stăm” rău, ci și la statisticile de la „Mondiale”, prin comparație cu alte țări europene… Astfel, cel puțin de la Mondialul din 1970, n-a existat vreo ediție la care am participat la care să nu fi pierdut în fața altei echipe din Europa! În 1970 am pierdut în fața Angliei (care era deținătoarea trofeului la acea dată) – dar am câștigat în fața Cehoslovaciei (campioană europeană atunci!) – iar din 1990, am trecut, de toate cele 3 ori de grupe, dar am pierdut, după niște penaltyuri, cu Irlanda (1990), Suedia (1994) și Croația (1998)!… Așa se explică „linia de clasament” cam dezastruoasă de la turneele finale ale Euro. La „mondiale” stăm mai bine că mai batem și noi țări din afara Europei!… 🙂 La ponderea punctelor, din țările aflate înaintea noastră, doar 3 nu sunt europene: exact cele 3 campioane mondiale din America de Sud: Brazilia, Argentina, Uruguay!… La totalul punctelor obținute, pe lângă cele 3, până la locul 24 (ocupat de „tricolori”) mai sunt, din afara Europei, Mexic, Chile, Statele Unite, Coreea de Sud, Paraguay, Columbia și Japonia… Probabil, dacă și aici am lua în calcul doar rezultatele cu celelalte selecționate europene, totalurile ar ieși similare cu cele de la Euro!…

Este importantă această constatare, deoarece preliminariile de calificare la asemenea turnee finale – atât la „mondiale”, cât și la Euro – au loc prin confruntări, pe terenul de fotbal, cu celelalte echipe din… Europa!… Așa se face că, la Campionatul Mondial, nu ne-am mai calificat de peste 3 decenii (!), iar la Euro, când am reușit așa ceva, a fost „dezastru” la turneele finale!…

* folosirea acestui termen semnifică faptul că, dacă, după rezultate (mai ales „afară”, în deplasare, deși nici acasă nu suntem prea „breji”!), cei 11 de pe teren (plus antrenori, rezerve, etc) cam „se plimbă”! Nu avem nimic contra „turismului”, dar, dacă e așa, să-și plătească ei deplasările, din banii lor, nu ai Țării! Personal, de când au deschis scorul albanezii, la Euro 2016, am închis televizorul și nu am mai urmărit NICI UN MECI al „turiștilor”! Și aista e un motiv important al refuzului (de peste 11 ani!) de a mai actualiza rezultatele din prima ligă românească (ce se pot completa și cu datele pentru ligile a doua și a treia)! Ce se poate face, fiindcă există soluții – nu vom discuta aici, că e o „poveste” mai lungă!…

 

Despre o carte, un film și două (triste) aniversări… Vineri, dec. 30 2022 

Fără categorie Paganel 20:33

Am (re)citit zilele trecute o carte – Amintiri din copilărie. E scrisă tot de un Ion, dar nu de marele povestitor din Humuleștii Neamțului, ci de Ion Gavrilă-Ogoranu, liderul Rezistenței Anticomuniste din Munții Făgărașului timp de mai bine de un deceniu (1946-1957). Am primit cartea, acum aproape două decenii, cu dedicație din partea autorului…

A fost un bun prilej să constat că, dacă fiecare și-ar scrie Amintirile, ar ieși un „mega-serial” cu mult mai mare decât volumul cu același titlu scris acum un secol și jumătate de Ion Creangă… Pentru că – nu-i așa? – fiecare avem asemenea Amintiri din copilărie… Nu e cazul să ne apucăm acum de asta… Continuând, însă, a „merge mai departe” pe „firul vieții” povestitorului Ion Gavrilă-Ogoranu, am văzut, apoi, filmul Portretul luptătorului din tinerețe, realizat după mărturiile chiar ale conducătorului Rezistenței… Filmul este reușit, izbutește să (re)creeze atmosfera acelor negre vremuri, deși accentul (cam „dă București”) al unora dintre actori n-are ce căuta acolo… Și, dacă tot sunt de făcut unele „adnotări” (ca să nu fiu prea critic!), nu există, în Munții Făgărașului nici o „cabana Vale” (bănuiesc că, din cele scrise de Ion Gavrilă-Ogoranu, este vorba de acțiunea de la cabana Bâlea-Cascadă, din 1952, care, da, e mai în „vale” decât cea de la Bâlea-Lac!) și nici un sat făgărășean „Obreja” (poate, vreun loc-zis Obreja, în hotarul vreunuia dintre satele Țării Oltului!)… Poate că nu era rău ca realizatorii filmului să-și fi luat și un consultant geograf prin preajmă!…

Și mi-am amintit, atât citind cartea, cât și văzând filmul, motivul întâlnirii mele din 27 Martie 2003 cu Ion Gavrilă-Ogoranu: trebuia să merg la București, să ne întâlnim și să aflu direct „de la sursă”, locurile unde au avut loc lupte cu Miliția și Securitatea, unde aveau ascunse alimentele, unde se adăposteau membrii Rezistenței, traseele pe care se deplasau în munte sau de acolo spre satele din Țara Oltului, etc… Se pornise un proiect, de către Fundația Culturală „Negru Vodă” din Făgăraș, ce viza realizarea unui Muzeu al Rezistenței Anticomuniste într-o aripă a Cetății Făgărașului… Proiectul, din echipa căruia făceam și eu parte, îl avea ca director pe profesorul Ștefan Câlția, de la Universitatea Națională de Arte, făgărășean și el la origine. Sarcina mea era ca, după colectarea informațiilor menționate, să le pun pe o hartă a Munților Făgărașului (realizată cu contribuția unui coleg), Într-un interviu, Ștefan Câlția a declarat de ce nu s-a (mai) făcut acel muzeu: „ oamenii care nu vor ca un astfel de edificiu să se înfăptuiască sunt numeroşi şi bine ascunşi, „în cele mai mici birouri, în cele mai luxoase fotolii”. Aceşti oameni te primesc cu bunăvoinţă în timp ce simţi cum documentele îţi sunt ascunse, date la o parte.”. Exact în același sens s-a exprimat și conducătorul Rezistenței Anticomuniste făgărășene: „În luptă, în munți, am fost doar răniți, dar omorâți nici unul. Uciși am fost doar când am fost vânduți. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională, care, dacă nu vom reuși să o vindecăm, ne va ucide pe toți. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulți oameni. Unii n-au venit de frică. Și ei trebuie înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la trudă și hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor.”

Acești oportuniști sunt și oamenii care, adesea, au profitat și profită de nerealizarea unui asemenea muzeu, deoarece, cine nu-și cunoaște trecutul, riscă să-l retrăiască!… Ori, profitorii de după 1989 (continuatori ai celor dinainte!), sunt interesați să aibă concetățeni cât mai necunoscători ai unor asemenea realități!… Și, ajungând la acest „trecut”, să (re)amintim „iubitorilor republicii”, că, acum 75 de ani, „a fost abdicat”, prin șantaj și amenințări, ultimul conducător legitim al României, Regele Mihai! Atunci, s-a proclamat r(e)p(e)r(ul), așa cum prescurtau, în primii ani ai comunismului, deținuții politici denumirea „republicii populare”!… Data de 30 decembrie 1947 n-a fost aleasă întâmplător: cu 25 de ani mai devreme, adică, exact acum un secol, la Moscova, s-a născut urss! „Iubitorii republicii” să (și-)o sărbătorească deci!…

P.S. Celor care (se) vor întreba ce legătură au aieste aniversări cu zilele noastre, iată răspunsul… Așa cum cei mai în vârstă știu, „urss/Bastionul păcii e!”, iar la Kremlin, un scelerat vrea „refacerea” urss de acum un secol, practicând „turismul cu tancul”, în Ucraina… Nu-i așa că istoria se cam poate repeta???

 

Drum bun spre Ceruri, O Rei! Joi, dec. 29 2022 

Fără categorie Paganel 22:25

Astăzi a plecat dintre noi, spre Ceruri, O Rei, Edson Arantes do Nascimento Pelé!…

După ce, ieri, am (re)văzut Drumul spre victorie, film în care joacă și Legenda Vie a fotbalului, azi am (re)vizionat și filmul Pelé, ce-l are ca protagonist… Un Mare OM, de o modestie rară!…

Dumnezeu să-l ierte! Odihnească-se în pace!

 

Sondaj sui-generis… Joi, dec. 29 2022 

Fără categorie Paganel 19:42

Continuând activitatea de tehnoredactare a lucrăii de licență, am descoperit – în timp ce făceam trimiteri de final de text la Tezaurul Antroponimic al Țării Oltului – că anumite nume nu apar în acesta, deși au fost recenzate, în special cu prilejul documentării de teren din vara-toamna anului 1995… Dezavantajul atât al ne-publicării în format electronic, cât și al faptului că, ani de zile, „ceaslovul” reprezentând varianta originală a licenței a stat „la adăpost”: nu l-a (mai) „răsfoit” nimeni, ani buni!… Nici măcar eu!… 🙂

Așa se face că, doar pentru cele câteva nume care apar, pentru sfârșitul secolului trecut (1995), în câteva localități ale Țării Oltului, ar trebui să modific datele din câteva fișiere cuprinzând diferite versiuni/secvențe ale Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am mai avut o asemenea situație, în anii trecuți, de vreo câteva ori și a durat (și durut!) câteva zeci de minute, de fiecare dată, deoarece, dacă apare o singură clipă de neatenție, s-a „năruit”, parțial sau total, toată documentarea și prelucrarea ulterioară, într-un fișier, în două sau în toate!…

Nu ar fi singurele modificări de făcut… Lucrând la alte fișiere cu alte nume, pe tot spațiul românesc, am descoperit că, și după anul 2000, ar mai fi de făcut adăugiri, în contul (începutului de) secol XXI… Anul trecut, înainte de Crăciun, am dat de Conscripția czyrakiană, pe care am început să o descarc și, după finalizarea acestei activități, ar trebui completate, cu sute de ocurențe (sau, poate, mii!), datele pentru secolul al XIX-lea… Ar mai fi, sunt convins, fie date din veacul al XVII-lea (volumul al doilea al Urbariilor Țării Făgărașului), fie din secolele XIX-XX, din registrele parohiale ale satelor făgărășene, făcute publice de Arhivele Statului!… Și, poate, și alte asemenea actualizări, nu una, două, ci sute, mii!…

În condițiile acestea, vine întrebarea: să vin cu toate aieste actualizări ale Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului, sau să continuu să folosesc datele (oricum incomplete!) deja introduse și prelucrate?

P.S. Sunt convins că, dacă voi actualiza datele, în toate fișierele, ele tot incomplete vor rămâne! 🙂 Adică, într-un fel de „final provizoriu”, cum, dealtfel sunt și azi!…

 

Despre stadiul tehnoredactării lucrărilor de licență și disertație… Miercuri, dec. 28 2022 

Fără categorie Paganel 18:35

Deși au trecut deja mai bine de 20 de ani (din ianuarie 2000) de la primele pagini tehnoredactate din lucrarea de licență (susținută în 1996), după ce, ani de zile (peste 15!) nu s-a mai întâmplat nimic, am reluat acea activitate, în urmă cu 3-4 ani… „Avansul” a fost relativ consistent, totalul paginilor tehnoredactate trecând, pentru prima dată, de câteva zeci de pagini (din cele 265 ale exemplarului original)… Am revenit, mai „consistent” zilele trecute (înainte de Crăciun) și, din nou, ieri seară și azi… Acum, orientativ, activitatea ar fi „acoperită” în procent de vreo 20% sau chiar peste…

Chiar dacă unele lucruri se știu, poate că n-ar strica să pomenesc, aici, titlurile celor 3 lucrări (licență, disertație, doctorat), realizate toate pe aceeași arie – Țara Oltului/Făgărașului – și sub coordonarea aceluiași profesor, domnul academician Alexandru Ungureanu. Astfel, lucrarea de licență poartă titlul Reflectarea realităților geografice în toponimia Țării Făgărașului (1996), cea de disertație se numește Corelații între structura etnică a populației și stratificarea istorică a populației Țării Făgărașului (1997), în vreme ce teza de doctorat are ca titlu Țara Oltului -studiu de geografie istorică cu privire specială asupra relațiilor cu toponimia (2005). Între paranteze a fost trecut anul susținerii în ședință publică.

Cu toate că lucrarea de disertație (susținută în 1997) e mai „mică” (are 42 de pagini), am descoperit că hărțile (pe care le „știam” puse, ca anexe, după text) nu mai există!… 😦 Așa că, în condițiile în care, decisesem de mai multă vreme, că voi da o versiune nouă, în format electronic, și hărților din lucrarea de licență („doar” 22), sunt nevoit să le „refac”, practic „de la zero” și pe cele câteva, atașate (cândva) lucrării de disertație… Aiasta, însă, va fi o problemă „măruntă”, prin comparație cu altele ce vor isca „bătăi de cap” (aproape) insurmontabile…

Prima asemenea problemă – care mă frământa de acum 3 ani, de când am (re)luat, consistent, tehnoredactarea – este ce fel de ediție a acestor lucrări vreau: poate fi doar una (foto)copiată, în care să redau, în format tehnoredactat, variantele susținute în 1996-1997, sau ediții „aduse la zi”, inclusiv, în primul rând, cu tot „aparatul critic”? Prima variantă e cea mai „comodă”, dar nu voi mulțumi pe nimeni cu așa ceva, în nici un caz, pe mine… Dacă isprăveam tehnoredactarea prin 2001-2005, sau, mă rog, înainte de definitivarea tezei de doctorat – mai treacă-meargă… Așa, însă, după susținerea (2005) și publicarea (2007) a lucrării de doctorat, în care am venit, frecvent, cu multe noutăți, lămuriri și completări (inclusiv, cu câteva sute de hărți!) asupra chestiunilor abordate în cele două lucrări precedente, o „ediție” tipărită a lor, marca 2010 (să zicem) deja ar fi fost depășită… Iar acum, după ce am inventariat o mare parte din materialul antroponimic, pe toate epocile istorice și pe toate așezările Țării Oltului, după ce am lămurit și alte aspecte legate de onomastica făgărășeană (numele orașului, împreună cu domnul profesor Alexandru Ungureanu, evoluția teritorială a localității, distribuția crono-spațială a structurii etno-lingvistice și confesionale la nivel de cartiere făgărășene, aspecte istorico-geografice de geografie electorală a Țării Oltului, etc), o „ediție” ce doar ar „reproduce”, pe „curat”, textele de acum mai bine de un sfert de veac, ar fi cel puțin un „sacrilegiu” științifico-editorial!…

Invitația, căreia i-am dat curs cu plăcere și interes, precum și participarea la Atelierul Lecturi tehnice. Critică de text, critică de ediție , desfășurat acum o lună și un pic la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” (având drept co-organizator Institutul de Filologie Română „A. Philippide”) a constituit o experiență mai mult decât utilă, deoarece, pe lângă ideile prezentate de subsemnatul (am vorbit despre Charta României Meridionale, litografiată, la noi, de Carol Popp Szathmary, la inițiativa lui Alexandru Ioan Cuza, după originalele realizate de topografii militari austrieci, coordonați de ofițerul Fligely și transpusă, recent, în format digital, printr-un proiect de cercetare, de o echipă mixtă, româno-maghiară, de la Universitățile din Cluj și Budapesta), m-am „lămurit”, în dialogul cu specialiști (filologi, istorici, arhiviști…) care se ocupă, în primul rând, de editare, cam ce am de făcut… Și începusem bine, deoarece, de acum 4 ani, decisesem să las ca note de subsol, tot ce apare în lucrările de licență și disertație, iar ca note de final – să vin cu completările și actualizările necesare față de stadiul cunoașterii științifice de atunci… Mi s-a confirmat că, dacă vreau o ediție „adusă la zi”, trebuie să am tot aparatul critic până la ultimele informații (și sunt destule, una dintre cele mai recente fiind lucrarea care „scoate la lumină”, din arhivele budapestane, prin osârdia lui Bordi Lorand, inventarul toponimic al vechiului district al Făgărașului, cules de academicianul maghiar Pesty Frigyes, în 1863, care mi-a parvenit, grație editorului, cu ocazia manifestării științifice din septembrie, de la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”)!…

Apoi, dacă „aduc la zi” toate aiestea, ar trebui „aduse la zi”, dacă nu momentele censitare la care fac referire în cele două lucrări (cel mai „recent” este primul recensământ de după căderea comunismului, cel din 1992, dar, mâine-poimâine apar datele celui de anul acesta, deja al patrulea de după 1989, după ce au mai fost făcute și cele din 2002 și 2011!), măcar totalul toponimelor, la analiza stratificării istorice a toponimelor (la care fac trimitere în ambele lucrări și tocmai îi făcusem a treia sau a patra actualizare, înainte de a afla de inventarul toponimelor din 1863!), corijările „tacite” sau mai puțin „tacite” asupra unor opinii din acea vreme și altele… Dacă să adaug, ca să fie „trilogia” completă, și lucrarea de doctorat, și ea, într-o ediție actualizată sau să las treaba aiasta pentru după definitivarea primelor două?… Și, mă rog, etc, șcl, șamd!…

Și, după „lista” cu asemenea „bătăi de cap” (că mai sunt, lista e mai lungă!), vin cele mai „ușurele”: dacă să rămân pe format A4 (cum lucrez de la început) sau B5? Dacă să pun cuprinsul la început sau la final (cred că va rămâne după text!)? Dacă să introduc toate hărțile în cuprinsul textului sau ca anexe (în lucrarea de disertație toate cele 6 hărți erau la final, ca anexe)? Probabil, și pentru o „lectură” mai ușoară a cititorilor, voi prefera aducerea materialului (carto)grafic în interiorul textului!… Și așa mai departe…

Iar, în loc de încheiere, mi-am amintit cum, doar simpla „aranjare în pagină” a textului tezei de doctorat, pentru susținerea în catedră (septembrie 2005) a durat (și a durut!) cam 48 de ore, eu sosind, cu exemplarele proaspăt listate, de la centrul de copiere, direct la susținere, fără să fi dormit deloc două zile!… Ce am de făcut acum, până voi vedea publicate tezele de licență și de disertație, va dur(e)a mult mai mult! 🙂

P.S.1. Cu o zi înainte de susținerea lucrării de licență, am „așternut” pe o foaie de calc A0, pe „scheletul” cu conturul Țării Oltului, cu culori, localizarea celor peste 2600 de toponime inventariate, sub forma stratificării lor istorice: cu o culoare – toponimele dacice și daco-romane, cu alta – cele vechi românești, sau cele maghiare, cele paleoslave, etc (nu-mi mai amintesc ce nuanțe am folosit)… La prezentare am atașat, ca planșă, și această hartă, Domnul profesor Ungureanu a văzut noua reprezentare, care nu era în lucrare și mi-a cerut ca, după încheierea susținerii, să o atașez, ca anexă, la exemplarul dat comisiei. Asta am și făcut… După mai mulți ani, am întrebat de acel exemplar la Arhiva facultății: ajunsese „la topit”!… 😦 În aieste condiții, să „încerc” (sau nu?) ceva similar și în format electronic? N-ar fi o problemă cu „desenatul”, problema rezidă din faptul că o bună parte din „arhiva” inventarierilor din anii 1993-1997 s-a pierdut (inclusiv răspunsurile la chestionarele toponimice realizate în martie-mai 1996!)…

P.S.2. Oarecum, teza de disertație a „ajuns” deja în calculator, cu ajutorul telefonului mobil, transferând, în aiestă seară, în format electronic, ca fotografii, cele 42 de pagini ale sale. Cu licența ar fi mai greu: rămâne să lucrez cu originalul la tehnoredactare, dar, măcar, când voi săvârși aiastă treabă, pot să deschid, ca „poze”, paginile disertației și să „copiez”, din calculator în calculator 🙂 , ce „scrie” în „fotografie”! 🙂

P.S.3. „Așa, deci, și prin urmare…” să mă întorc la tehnoredactare! 🙂

 

Asemănări între executivele românești „regulamentare” și cele americane… Joi, dec. 22 2022 

Fără categorie Paganel 22:14

Rămăsese, de ieri, să amintim și despre aceste similarități… Lucrând atât la actualizarea datelor legate de miniștrii din ultimii ani, cât și la completarea informațiilor cu date pentru perioada „regulamentară”, am descoperit, la început ca „semne de întrebare”, apoi, cu caracter de (aproape) „certitudine”, câteva astfel de asemănări (vreo 3-4), între executivele românești (moldo-muntene) din intervalul 1831-1859 și cele… americane! Pare cel puțin… curios, ținând cont de faptul că „artizanul” modernizărilor din Principate, acum aproape două secole, generalul țarist Pavel Kiseleff, nu a „coordonat” astfel de măsuri din dragoste/simpatie față de strămoșii noștri!… Dar, să vedem care ar fi aceste asemănări…

Prima, cel puțin curioasă, observată de câțiva ani este legată de faptul că șeful guvernului (executivului) NU era un primi-ministru (premier), ci șeful statului. La americani este președintele, de vreo 250 de ani, la noi a fost, în acea vreme (1831-1859) – domnitorul/principele!… Imediat după, vine faptul că, dacă, la americani, tot de pe la 1789-1790, șeful statului este ales de un colegiu electoral, desemnat de alegători, prin vot popular, la noi, în Regulamentul Organic se specifica faptul că domnitorul urma să fie ales de o Adunare Obștească Extraordinară… Fidele „regulii” orientale, „să facem reguli ca să avem ce încălca”, după promulgarea, în ambele Principate a Regulamentului Organic (1 iulie 1831, în Țara Românească, 1 ianuarie 1832, în Moldova), atât puterea protectoare – Rusia, cât și cea suzerană – Poarta otomană, au impus „de sus”, domnitorii în Principate: Ion Ghica, respectiv Mihail Sturdza… Însă, după ce, între domnitor și Adunarea Obștească de la București au izbucnit neînțelegeri, ambele puteri au decis desttituirea lui Ion Ghica și desemnarea, prin vot, a noului domnitor. S-a ales o Adunare Obștească Extraordinară care, în decembrie 1842/ianuarie 1843 (funcție de „stilul” vechi/nou), l-a ales ca nou domnitor pe Gheorghe Bibescu. Faptul că, măcar o dată, a fost folosită această prevedere „regulamentară” alătură această desemnare electivă la asemănările cu sistemul politic americănesc…

O altă similaritate este legată de titulatura ministerelor, numite „departamente”, în ambele Principate, asemănător cu americanul „department”… În plus, adăugăm și faptul că, unul din cei mai importanți demnitari ai Departamentului Afacerilor Străine era Secretarul de Stat, în vreme ce, în executivul de peste Ocean, cel mai înalt în rang membru al Cabinetului este the United States Secretary of State…

O ultimă precizare: generalul țarist Pavel Kiseleff nu ne-a „dăruit” astfel de instituții din simpatie, ci, pe de-o parte, spre a-i „ademeni” pe români să accepte, mai ușor, pe viitor, o încorporare „directă” în Imperiul țarist… Trecerea, de la (doar) suzeranitatea otomană, la „dubla subordonare” a Principatelor față de „puterea suzerană” (Imperiul otoman) și „puterea protectoare” (Rusia) era doar o „etapă”, credeau țariștii, pe „drumul” „înghițirii” efective, în împărăția țaristă a celor două stătulețe… Intervenția (salvatoare), din Războiul Crimeei, a Europei (1853-1856) ne-a „salvat”… În al doilea rând, reformele din Principate trebuiau să constituie și un element de „atragere” a creștinilor balcanici, subordonați Porții (bulgari, sârbi, greci…)…

Tocmai de aceea, poate, după Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, a decis ca, după model (vest-)european, executivele de la Iași și București să aibă în „fruntea” lor câte un prim-minstru (era și greu să le fie „șef”, alternativ! 🙂 ), departamentele să devină ministere, conduse de un ministru, iar din 1862, la unificarea celor două executive, să fie desființată și funcția de Secretar de Stat… Reacțiile Rusiei n-au întârziat: a fost, mai întâi, „răzmerița” din aprilie 1866, „orchestrată” de un boier Moruzi, agent țarist (pe de altă parte, nu spunem că nemulțumirea ieșenilor nu era justificată, ba din contră!), apoi, din ce-am mai citit (încă nu-s sigur pe asemenea informații!), rușii au căutat, vreo două-trei decenii, să-l înlăture de la conducerea României, chiar pe Carol I!…

Ca să încheiem: ce mai „la deal, la vale” – să-mi arate cineva, CU ARGUMENTE!, o atitudine sincer prietenoasă, la adresa românilor, din partea Rusiei!… Măcar de pe la 1711 încoace!…

 

Din nou, despre miniștrii și prim-miniștrii din spațiul românesc… Miercuri, dec. 21 2022 

Fără categorie Paganel 10:15

Cu considerațiile de mai jos, continuăm, într-un fel, acest serial, care începea aici, în urmă cu mai bine de 14 ani, pe la începuturile blogului… Nu-mi mai amintesc dacă am mai scris pe blog, dar, cu intermitențe, am mai venit cu actualizări și chiar cu completări, ample, prin care, mai rar, atât reprezentările cartografice, cât, mai ales, datele legate de acest soi de demnitari, au fost „aduse la zi”…

Astfel, o primă „aducere la zi” s-a realizat când am definitivat capitolul din Geografie electorală, dedicat acestui subiect, adică, undeva pe la începuturile anului 2012… Apoi, s-a revenit cu o altă actualizare în anul 2016, moment în care au fost adăugați și demnitarii cu asemenea rang ce au fost prezenți în organele executive ale regiunilor care s-au unit cu România în 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania, în sens larg), unde, în anii 1917-1920, au funcționat fie un Consiliu al Directorilor (Chișinău), un Secretariat de Stat (Cernăuți), ori Consiliul Dirigent (Sibiu/Cluj)… Am găsit date și despre „miniștrii” prezenți în executivele Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (Transnistria), în perioada 1924-1940, continuată de R.S.S. Moldovenească (1940/1944-1990) și de Republica Moldova, ulterior… Acum aproximativ doi ani am revenit atât cu o actualizare a proaspăt votatului nou guvern de la acel moment (în 23 decembrie 2020), cât și cu completări legate de miniștrii din executivele Principatelor Dunărene în perioada „regulamentară” (1831-1859), deoarece analiza guvernelor românești, începută în toamna anului 2008, pornea, anterior, de la Unirea Principatelor…

În teorie, asemenea actualizări ar trebui să aibă un „ritm” mai des, să fie mai frecvente, însă, pe lângă multitudinea de alte activități, mai intervine și faptul că, „nu știu alții cum sunt…”, dar mie îmi trebuie un „stomac tare” ca să pot scrie despre unii sau alții dintre membrii executivelor românești, reprezentați, (prea) frecvent de plagiatori, agramați și/sau corupți, ca să nu dăm și alte „exemple”!… Poate, alții „se pot uita în altă parte” sau „nu le pute” că suntem „conduși”, adesea, de profitori și incompetenți, dar eu nu pot trece peste asta! Și, dacă, ieri, mi-am făcut „curaj” și am actualizat, din nou, datele respective, am făcut-o după o „convenție” cu mine însumi, că fac asta, scriu ȘI despre asemenea specimene, dar voi și sublinia despre cine e vorba, pentru că, până la a fi niște „elemente abstracte”, asemenea indivizi decid, în diferite domenii, viitorul României, al cetățenilor ei, deci, inclusiv pe al meu și al celor apropiați mie!*…

Să vedem ce s-a mai adăugat, la cele două executive românești (de la București și Chișinău), în perioada decembrie 2020-decembrie 2022… Mai întâi, în ambele cazuri, a trebuit să „mut” câte un fost ministru la rubrica dedicată premierilor, deoarece actualii premieri ai celor două țări provin din rândul unor demnitari care au fost și miniștri anterior… Mă rog, cam la atât se rezumă asemănările, deoarece, dacă la noi avem, în „frunte” un plagiator, care, pe lângă salariu ia și o pensie specială (deloc mică!), la Chișinău, doamna premier, cu studii în Occident, provine din… Transnistria! Este, de fapt, singura membră a actualului executiv al R. Moldova care este de la est de Nistru… Apoi, dacă spre lauda lor, basarabenii chiar se luptă cu corupția (strâns legată, prin oligarhi, fugari, de regimul dictatorial de la Kremlin!), la noi mai este activă doar lupta împotriva… anticorupției, „turistul” de la Cotroceni având alte „preocupări”, fără nici o legătură cu acest subiect!…

Fără cei doi premieri, la București au intrat, ca nou-veniți, alți 11 miniștri, iar la Chișinău – 17. Numărul mai mare se datorează atât faptului că, urmare a „pactului” cu ciuma roșie, pe lângă miniștrii ciumelor galbenă și verde, doar o parte din miniștrii ajunși în guvern au ajuns acolo în premieră, în vreme ce, peste Prut, odată cu victoria forțelor pro-europene, s-a format un executiv „monocolor” al PAS, majoritatea noilor miniștri ajungând în acest organism pentru prima dată.

La București, Ardealul, Moldova și Muntenia au dat câte 2 noi miniștri, Secuimea, Oltenia și Bucovina – câte unul, în vreme ce, în Basarabia – toți cei 17 noi miniștri vin din ținutul pruto-nistrean. Totuși, oarecum paradoxal, dacă Bucureștii au doar 3 miniștri (adică, aproximativ un sfert din cei nou veniți – totuși, iarăși, mult peste cei sub 10% locuitori ai Capitalei, ca pondere din populația României!), Chișinăul dă aproape două treimi (11 din 17!)!… Această tendință de suprareprezentare a capitalei basarabene se observă, de fapt, și la nivelul reprezentării parlamentare, dar, ceea ce nu putem spune cu exactitate, este dacă în executivul R. Moldova se „copiază” năravuri nu tocmai bune, prezente, de decenii, pe malurile Dâmboviței…

În aceste condiții, totalul miniștrilor și prim-miniștrilor din Principate/România (1831-2022) a ajuns la 1199, iar cu tot cu cei din executivele regiunilor amintite – Basarabia, Bucovina, Transilvania, R(A)SS Moldovenească/R. Moldova – se ajunge la 1385 de asemenea demnitari… În cei privește pe demnitarii din România (cu tot cu cei din Principate, din anii 1831-1859), 387 provin din București-Ilfov (preponderent, din Capitală), adică 32,27% – practic, o treime, subliniild caracterul hiper-centralizator al deciziei politice în România!… Surprinzător este faptul că, în doar 3 decenii de la Independență, Chișinăul a ajuns la aceeași pondere: 89 din cei 269 de miniștri și prim-miniștri provin din fostul județ Lăpușna (majoritatea, din Capitala R. Moldova), adică fix 33%!… Dacă, în perioada sovietică, circula vorba „Dacă vrei să fii ministru/Tre’ să fii de peste Nistru!”, mă întreb cum se împacă, dacă nu transnistrenii (care, „subordonați”, în mare majoritate, așa-zisei „republici moldovenenști nistrene”, nu prea mai răspund, din 1990, la „comenzile” Chișinăului!), măcar ceilalți basarabeni cu acestă „supremație” chișinăuiană? Pare că anumite „obiceiuri” dâmbovițene au ajuns, rapid, și pe malurile Bâcului!… Și, din păcate, nu cele mai bune!… Asta, în condițiile în care, chiar mai hipertrofiat, din vremea stăpânirii sovietice, Chișinăul reprezintă, după 1989, în plan demografic, circa 20% din populația R. Moldova, dar are 33% din miniștri și premieri și 50,66% din totalul parlamentarilor (adică 462 din 912)!…

Semnalăm inexistența printre cei 12 noi demnitari (unul, nou, ca premier, ceilalți, ca miniștri!) a vreunuia din Iași… Județul, cel mai populat după Capitală, ce reprezintă cam 5% din populația țării (având aproape 1 milion de locuitori!) a dat României, după 1989, 5 miniștri și un premier (Mihai-Răzvan Ungureanu, cu un mandat de două luni!), adică 1,4%! Și vreți autostrăzi, căi ferate modernizate, locuri mai multe la universitățile ieșene (și, prin extensie, la cele din estul țării)? Cu cine? Cine să susțină așa ceva??? A nu se uita: bugetul țării e votat de Parlament, dar banii îi cheltuie ministerele!… Pentru „comparație”, în perioada 1862-1918 (deci, după unificarea administrațiilor de la Iași și București, până la Unirea din 1918), din cei 135 de miniștri și premieri, Iașii au avut 21 (15,6%), dintre care 4 – premieri! Capitala a dat 54 de miniștri (40%), dintre care 8 – prim-miniștri. După 1989, Bucureștii au avut, până azi, 129 de miniștri (31%), dintre care 5 premieri, din 17 (29,41%)!… Comentariile sunt de prisos!…

Ieri, către seară, am descoperit (ȘI) câteva asemănări/coincidențe (cel puțin vreo 3-4!) între executivele românești din perioada „regulamentară” și guvernul… american, dar vom reveni altă dată cu această chestiune!…

* Reamintim, „poliției gândirii” că în România sunt în vigoare și TREBUIE RESPECTATE, atât o Constituție, cât și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care GARANTEAZĂ LIBERTATEA DE EXPRIMARE A CETĂȚENILOR! Această libertate de exprimare include, în consecință, și acest text, fie că este privit fragmentar, fie în integralitatea lui!

 

Unele considerații (preliminare) referitoare la profilul ariilor cu concentrări de demnitari în spațiul românesc Duminică, dec. 18 2022 

Fără categorie Paganel 18:16

Bazându-ne pe datele referitoare la unii indicatori demo-social-economici (densitatea populației, structura populației pe medii, structura economică a populației active, structura populației pe grupe de vârstă, produsul intern brut pe locuitor), începând din antichitate, până în zilele noastre, am selectat dintre aceste date pe cele aflate (temporal) în intervalele pentru care au fost centralizate informațiile despre demnitari și le-am corelat, utilizând combinația între analiza în componente principale și clasificarea ierarhică ascendentă. Nivelul de analiză este cel al județelor interbelice, iar „momentele” alese (după indicatorii amintiți) sunt (aproximativ) anii 200 d. Hr. (pentru finalul antichității), 1000 (pentru Evul Mediu timpuriu), 1500 (pentru Evul Mediu propriu-zis), 1835 (pentru perioada „regulamentară”), 1890 (pentru perioada României antebelice), 1930 (pentru perioada interbelică), 1966 (pentru perioada comunistă) și 2002 (pentru perioada post-decembristă).

Ca trăsături generale – care, ca să fiu sincer nu m-au surprins, dar nu puteam spune așa ceva înainte de a fi făcut hărțile brute! 🙂 – prezența însemnată a demnitarilor se corelează (continuu, sau, măcar în majoritatea cazurilor), cu densitatea populației, populația urbană, activii din sectoarele secundar și/sau terțiar, populația adultă și, mai cu seamă, cu produsul intern brut pe locuitor!… Nu știm dacă regiunile prospere au dus și la concentrarea demnitarilor, sau dacă, în „sens invers”, numărul lor mare a facilitat concentrarea prosperității în acele regiuni!… Un element m-a făcut să mă „liniștesc”: corelația între prezența importantă a demnitarilor și indicatorii amintiți, înainte de 1831 (pentru care determinarea variabilelor s-a bazat, în mare măsură, pe estimări!) arată că aceste calcule par credibile. Nu avem prea mulți demnitari inventariați înainte de 1300 în spațiul românesc, dar atât faptul că aceștia se concentrau în regiuni prospere, cât și prezența lor, mai ales în asemenea zone pentru Evul Mediu propriu-zis (pentru care, măcar pentru demnitari, dispunem de informații detaliate!) confirmă faptul că aceste calcule sunt de încredere.

Prosperitatea litoralului pontic (transnistreano-basarabeano-dobrogean), până spre 1500, continuitatea unor nuclee statale centrate pe Apulum (Alba Iulia), ori pe Drobeta (Turnul Severin) explică,măcar în parte, prezența multor demnitari în aceste arii. Litoralul pontic arată atât continuitate, cât și „glisarea” ariilor însemnate în județe învecinate: în Transnistria (Olbia/Oceacov – în antichitate și Evul Mediu, Ovidiopol, substituit, după 1800, de Odesa), Basarabia (cu Cetatea Albă și/sau Ismail), sau Dobrogea (Constanța și/sau Tulcea, plus Caliacra și chiar Dunostorul dunărean)… Întâietatea în ale prosperității, în spațiul românesc medieval (1500-1800) a Brașovului se explică ȘI prin elitele locale ce au participat la luarea deciziilor importante: spre exemplu, cunoscutul Hans Benkner, judele Brașovului (menționat în celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, primul document în limba română – 1521) apare ca reprezentant al orașului în Dietă iar brașoveanul Paul Binder, în excelentul său studiu de geografie istorică asupra orașului de la poalele Tâmpei (1970) subliniază faptul că, atribut al prosperității brașevenești, urbea avea proprii săi trimiși la Curțile europene, funcționând (aproape) ca republicile independente italiene, Genova și Veneția… Ca un amănunt onomastico-economic, până în perioada interbelică, așa cum o confirmă Anuarul SOCEC al României Mari (1925), o categorie importantă de produse scoase la vânzare intrau la rubrica brașovenii!

Se confirmă și faptul că, nu doar Iașii și Botoșanii prosperau acum două secole, ci chiar (aproape) întreaga Moldovă carpato-pruteană, urmare atât a apariției de zeci de slobozii, ale căror cereale erau comercializate în numeroasele târguri și târgușoare dezvoltate înainte de Unirea Principatelor… După Unirea din 1859, Bucureștii (Ilfovul, în general) și Odesa trec în prim-plan, dar, după 1989, hiperconcentrarea demnitarilor (mai diluată în Ilfov/București) se regăsește, mult mai pregnant în vechea Lăpușnă, la Chișinău…

 

Încă o dovadă a discriminării unor regiuni românești de către „statul” român… Joi, dec. 15 2022 

Fără categorie Paganel 10:08

Cu permisiunea dumneavoastră, îmi permit să (mă auto)citez, din textul de ieri: „Dacă hiper-centralizarea în jurul Bucureștilor s-a văzut până în perioada regulamentară și se regăsește, la nivel de elite, doar în cazul miniștrilor și prim-miniștrilor (mai ales din perioada comunistă încoace), fiind mai puțin vizibilă, după 1859, la nivel parlamentar, apare o altă chestiune îngrijorătoare, legată de sub-reprezentarea parlamentară, mai ales după 1989, a județelor desființate și neapărute în 1968. Sunt 19 asemenea foste județe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraș, Fălciu, Maramureș (Sighet), Muscel, Odorhei, Rădăuți, Râmnicul Sărat, Roman, Romanați, Severin, Someș, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova.”

Era „pe țeavă”, de mai mult timp, o postare legată de încă un argument al discriminării, de către autoritățile „statului” român a regiunilor moldo-ardelene. Ieri, în timp ce scriam rândurile de mai sus, uitându-mă, încă o dată pe lista cu cele 19 județe ne(re)înființate în 1968 (sau, în 1981, când, alături de un județ ce n-a existat anterior, Călărași, a reapărut vechiul județ Vlașca, peste care, aproximativ, se suprapune actualul județ Giurgiu!), am remarcat că, doar câteva județe – mai exact, 3! – sunt din Muntenia sau Oltenia, restul fiind fie de peste Carpați (7), fie din Moldova (8)! De fapt, și regiunile intracarpatice ar avea tot 8 județe desființate, doar că, de fapt, în cazul Maramureșului, numele actualului județ a „trecut”, din 1968, la sud de Gutâi, „înglobând” și zonele Băii Mari (aparținătoare, în perioada interbelică, de județul Satul Mare) și Lăpușului (ce ținea de județul Someș).

De fapt, dacă Oltenia a „pierdut” un singur județ (din 5) – Romanați – „alipit”, în mare parte, la județul Olt (muntenesc!), Muntenia a rămas fără două din cele 12 interbelice: Muscel (alipit, în mare parte, la Argeș) și Râmnicul Sărat (divizat între Buzău și Vrancea). În schimb, peste Carpați, în Banat, din 3 județe au rămas două, prin (re)unirea Carașului cu Severinul (reapărând un județ cu nume identic cu al comitatului austro-ungar!), care a „cedat” partea sa nordică actualului județ Timiș (care n-a mai fost denumit și Torontal, ca în perioada interbelică!). Județele din Crișana au rămas tot 3, dar cu unele mici reconfigurări teritoriale, la fel cum și partea nordică, cu județele Maramureș și Satul Mare (Sătmar) au cunoscut doar reconfigurări teritoriale. Ardealul este marele „perdant”, din 15 județe rămânând cu numai 9. Au dispărut fostele județe Someș (partajat între Maramureș, Bistrița-Năsăud, Cluj și Sălaj), Turda (divizat, în mare, între Alba, Cluj și Mureș), Târnava Mică (cu teritorii adăugate la Mureș și Alba), Târnava Mare (divizat între Mureș, Harghita, Brașov și Sibiu), Odorhei (împărțit între Mureș, Harghita și Covasna) și Făgăraș (divizat între Brașov și Sibiu). S-au făcut și redenumiri ale județelor actuale: fostul județ Năsăud a devenit Bistrița-Năsăud (reluând numele unui comitat antebelic!), vechiul Ciuc, sensibil mărit, a devenit Harghita (deși denumirea românească a munților de la care și-a luat numele este Archita, formă care se regăsește și în numele unui sat de lângă Sighișoara!), fostul Trei Scaune devenind Covasna… De asemenea, așa cum se poate observa, practic toate județele rămase au suferit reconfigurări teritoriale…

Cea mai afectată regiune de „barda” desființatoare de județe a regimului comunist (continuat, din acest punct de vedere, până azi!) a fost, însă, Moldova (cu tot cu „ciotul” sudic al Bucovinei). Astfel, din restul de Bucovină, rămas României după 1940/1944, din 3 județe a rămas doar unul: Suceava, care, pe lângă teritoriile fostelor județe bucovinene Câmpulung și Rădăuți (ciuntit și el de Stalin!), a primit și o parte din județul Baia. Din Moldova propriu-zisă, care avea 13 județe, au dispărut Dorohoiul („alipit”, în mare parte la Botoșani), Baia (împărțit între Suceava, Iași și Neamț), Roman (partajat între Iași, Neamț, Vaslui și Bacău), Tutova (încorporat, în mare parte la Vaslui, ca și Fălciul vecin) și Tecuci (împărțit între Bacău, Vaslui, Galați și Vrancea). Teritoriul fostului județ moldav Putna a fost extins și la sud de Milcov, prin alipirea părții nordice a fostului județ muntean Râmnicul Sărat. De asemenea, regimul dictatorial a „luat” numele vechii Țări a Vrăncii (suprapusă doar peste treimea vestică a vechiului ținut al Putnei) și a „extins-o” peste tot județul actual, făcându-i „vrănceni” nu doar pe focșăneni, mărășeșteni și odobeșteni, ci și pe vechii munteni din treimea sudică a județului! De fapt, așa au devenit și băimărenii „maramureșeni”, ceea ce, până în 1968 nu fuseseră defel!… O ultimă modificare a dus la dispariția numelui Covurluiului, „rebotezat” Galați, după numele reședinței de județ.

Având în vedere faptul că, din 1981, a apărut unj județ complet nou, Călărași, sudul țării a pierdut, de fapt doar două județe: au dispărut, cum spuneam, Romanați, Muscel și Râmnicul Sărat, și a apărut Călărași. Astfel încât, la un teritoriu sensibil egal al Țării Românești și al Transilvaniei (aproximativ/aproape 100 de mii kmp), ținuturile de la vest de Carpați au pierdut 7 județe, iar cele sudice – 3 (sau două, dacă ținem cont și de Călărași!). Cea mai „lovită” regiune, sub acest aspect, rămâne, însă, Moldova, care, la nici jumătate din teritoriul Țării Românești (puțin peste 40 de mii kmp!) a pierdut 8 județe!…

Putem să mai adăugăm și acest exemplu la lista – deja lungă! – de argumente care arată că „statul” român urăște Moldova și pe moldoveni????

 

Pagina următoare »