Particularități de geografie politico-electorală în spațiul românesc (I)*.

 1. Repere geopolitice europene (1830-2017).

Modernizarea vieții economico-sociale și politice, precum și a societății românești a stat, după Revoluția franceză de la 1789, sub semnul influenței pe care evoluțiile economice, sociale și politice de pe continentul european le-au avut asupra spațiului românesc. Astfel, o primă consecință a fost Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, care a avut ca efect revenirea la domniile pământene. Apoi, în urma conflictului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829) s-au produs alte schimbări, care au însemnat accelerarea ritmului modernizării societății românești. Astfel, a fost asigurată libertatea navigației pe Dunăre, inclusiv pentru ambarcațiuni moldo-muntene, sub pavilion național, românesc. De asemenea, Principatele Dunărene obțineau libertatea schimburilor comerciale, îngrădită până atunci de monopolul otoman. Înalta Poartă a retrocedat Țării Românești raialele Brăila, Giurgiu și Turnu. Un ultim efect de subliniat este înființarea, prin prevederile Regulamentului Organic, elaborat sub supravegherea și cu implicarea generalului țarist Pavel Kiseleff, a Adunărilor Obștești, practic primele parlamente alese prin vot ale Principatelor Române.

           

1.1. Poziția geopolitică a Principatelor Dunărene în Europa în prima parte a secolului al XIX-lea (1830-1848).

În acest context, configurația geopolitică a Europei către mijlocul veacului al XIX-lea a cunoscut și ea schimbări importante. Astfel, în urma Războiului antiotoman, sprijinit și de puterile europene, apare, la 1829, tot în urma păcii de la Adrianopol, primul stat independent în Balcani – Grecia[1]. De asemenea, Poarta recunoaște și autonomia Serbiei (căreia i se atribuie, în 1832, și zona Timocului), ca și cea Principatelor Dunărene. La 1830, în urma unei mișcări anti-olandeze, partea de sud a Țărilor de Jos devine independentă sub numele de Belgia. State independente se regăseau mai ales în partea vestică a continentului – Franța, Regatul Unit (care, însă, avea în componența sa și Irlanda), în Peninsula Iberică (Spania și Portugalia) și în partea sa nordică – Danemarca (aceasta controlând și Islanda) și Regatul Suediei și Norvegiei. Partea mediană era extrem de fragmentată, între numeroase state, fie germane (cu un început de apropiere în cadrul Confederației germane), fie italiene. În același timp, cea mai mare parte a centrului, estului și sud-estului „bătrânului continent” se găsea sub dominația Imperiului habsburgic, a Imperiului țarist și a Imperiului otoman.

Figura 1

 

1.2. Poziția geopolitică a Principatelor Române/României în Europa la mijlocul veacului al XIX-lea (1848-1866).

Mijlocul veacului nu aduce prea multe modificări ale hărții politice a Europei, deși efectele Revoluției europene de la 1848 se vor face repede simțite. Înfăptuirea dezideratelor de unire ale românilor, italienilor și germanilor, cerută în anii revoluționari 1848-1849,  se va face, prin mijloace politice după 1856. Primii au fost românii, care au făcut un prim pas, la 1859, când, prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele principate, a luat naștere statul modern român. Acesta rămânea, însă, autonom, încă, față de Poarta otomană și avea mai mult de jumătate din teritoriul dorit în stăpânirea imperiilor vecine (otoman, țarist și austriac). Totuși, Conferința de pace de la Paris (1856), convocată în urma Războiului Crimeei, a acordat Moldovei partea de sud a Basarabiei. Vor urma italienii și germanii, procesul de unificare încheindu-se, în linii mari, în anul 1871. Totuși, și pentru italieni rămâneau o serie de ținuturi aflate sub dominație străină (habsburgică), în timp ce statul german modern a înglobat și teritorii cu populație ne-germană (în special poloneză).

Figura 2

 

1.3. Europa în ultima treime a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea (1867-1905).

Ultima parte a secolului a adus mai multe modificări ale hărții politice a continentului. Pentru a se salva de la dezmembrare, împăratul austriac acceptă să îi coopteze la conducerea treburilor Imperiului și pe maghiari, statul devenind, astfel, Austro-Ungaria. După mai multe revolte antiotomane, în 1877 se declanșează un nou conflict ruso-otoman, în care, în scurt timp, va intra și România. Otomanii, înfrânți, cer pace.

Conferința de pace, convocată la Berlin, sancționează mai multe schimbări ale realităților politice est-europene, multe în favoarea statelor și popoarelor din zonă, dar și unele favorabile imperiilor țarist și austro-ungar. Astfel se recunoaște independența Muntenegrului, Serbiei și României, în timp ce Bulgaria și Rumelia devin principate autonome față de Imperiul otoman.

Pe de altă parte, Imperiul țarist obține reîncorporarea sudului Basarabiei de la România (deși se angajase, în 1876, să respecte integritatea teritorială a statului român), oferindu-i acesteia Dobrogea[2], veche provincie românească, ocupată de otomani la începutul secolului al XV-lea[3]. Grecia obține Tesalia, tot de la Imperiul otoman. De asemenea, Conferința berlineză acordă „în administrație” austro-ungară Bosnia-Herțegovina, provincie rămasă, oficial, în componența Imperiului otoman. Pe de altă parte, la începutul secolului trecut (1901), Norvegia se separă de Suedia.

Figura 3

 

1.4.Europa în preajma primului Război Mondial (1905-1914).

Ultimul deceniu de pace din ceea ce s-a numit „la belle epoque”, a fost dominat, pe de-o parte de „criza macedoneană” și pe de alta – de cea marocană. Prima a opus statele balcanice independente – Grecia, Muntenegru, Serbia, Bulgaria – Imperiului otoman. „Mărul discordiei” l-au constituit ultimele teritorii europene pe care Sublima Poartă le mai ocupa, între acestea, cel mai important fiind Macedonia. Spre finalul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, Imperiul otoman a încercat aplicarea unor reforme, fiind zguduit și de conflicte interne – între acestea cel mai important fiind „mișcarea junilor turci”. Cu toate acestea, în Balcani au continuat tulburările, de acestea nefiind străine statele balcanice vecine, care mai aveau conaționali în componența provinciilor europene ale imperiului. În 1908, Bulgaria se unește cu Rumelia și își proclamă independența. În același an, Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herțegovina, provincie aflată, formal, în componența Porții.

Figura 4

 

 

Ulterior, statele balcanice se aliază, iar în 1912 izbucnește primul Război Balcanic. Imperiul otoman este înfrânt, dar, la delimitarea teritoriilor cucerite, foștii aliați încep să se certe. Acest lucru duce la reconfigurarea alianțelor, cel de-al doilea Război Balcanic aducând împreună Grecia, Serbia, Imperiul otoman și România, toate împotriva Bulgariei. Aceasta din urmă este repede învinsă. Pacea se semnează la București, în august 1913. Serbia și Muntenegrul își împart Sangeacul, prima, alături de Grecia și Bulgaria obțin diverse părți din Macedonia, o mare parte a Traciei trece în componența Bulgariei și a Greciei, în vreme ce, drept compensație a faptului că teritorii macedonene cu populație aromână au intrat în componența Bulgariei, România obține de la aceasta ceea ce Rusia refuzase să-i acorde la 1878: sudul Dobrogei (Cadrilaterul). Pe de altă parte, Albania își proclamase independența în 1912, act recunoscut imediat de România, ceea ce a împiedicat Grecia și Serbia să o împartă între ele[4]. Totuși, Serbia a obținut Kosovo-Metohija, ținut cu o importantă minoritate albaneză, considerat, însă, de către sârbi, leagănul statului lor medieval.

Al doilea conflict, deși nu s-a produs în Europa, ci în nord-vestul Africii, a grăbit definitivarea alianțelor ce aveau să se înfrunte câțiva ani mai târziu. Astfel, în Europa Centrală se conturase un nucleu, al Puterilor Centrale, format din Reichul german și monarhia dualistă austro-ungară. La această alianță aderaseră Italia și România[5]. Ambele nu vor intra, însă, în război de partea aliaților, ci în tabăra opusă, cea a Antantei, constituită din Regatul Unit, Franța și Imperiul țarist. Scopul alianțelor nu mai era extinderea cuceririlor pe continent, ci împărțirea coloniilor în restul lumii.

 

1.5. Europa în vremea primului Război Mondial (1914-1918).

Primul Război Mondial a fost o consecință a actului austro-ungar din 1908: anexarea Bosniei-Herțegovina. Atentatul studentului sârb Gavrilo Prinkip asupra cuplului moștenitor al tronului monarhiei bicefale a avut ca reacție o listă de cereri aproape inacceptabile de către orice stat independent. Totuși, Serbia a cooperat cu Austro-Ungaria, dar nu cât considerau reprezentanții Vienei că ar fi trebuit. În aceste condiții, în toiul verii anului 1914, a început „Războiul cel mare”. Declarația de război a Austro-Ungariei a dus, imediat la replica Antantei, care, în semn de sprijin pentru mica Serbie, a declarat război monarhiei bicefale. Germania, la rândul ei, a declarat război Antantei. Italia și România[6], oficial aliate ale Puterilor Centrale, au ales neutralitatea. Războiul, declanșat în Europa, a devenit, rapid, un conflict mondial, deoarece 3 dintre beligeranți – Marea Britanie, Franța și Germania – aveau întinse imperii coloniale. Pe de altă parte, în afara altor state europene, intrate în conflict de o parte sau alta – Imperiul otoman, Bulgaria – de partea Puterilor Centrale, Muntenegru, Grecia, Italia, Belgia, Portugalia, România – în tabăra Antantei, războiul a adus, pentru prima dată, implicarea pe continent a unor state din afara acestuia, evenimentul cel mai demn de consemnat fiind intrarea în război a Statelor Unite, tot de partea Antantei (1917).

Anul 1917 a adus și un alt eveniment-surpriză, care a dus nu doar la schimbarea, temporară, a sorților de izbândă pe frontul de est în favoarea „Centralilor”, ci la reconfigurarea geopolitică a Europei central-estice pentru mai bine de jumătate de veac: Revoluția bolșevică din octombrie. După ce, în februarie 1917, avusese loc o revoluție burghezo-democratică, a doua, cea bolșevică, a dus la ieșirea din război a Rusiei, pe de-o parte, dar și la șansa multor popoare asuprite de Imperiul țarist de a găsi drumul spre libertate. Este ceea ce au și făcut finlandezii, estonii, letonii, lituanienii, polonezii și românii basarabeni. Au reușit, dar doar pentru scurt timp, armenii și georgienii, reîncorporați, câțiva ani mai târziu tot de Imperiu, dar de această dată numit sovietic.

Vremelnic învingătoare pe frontul de est, Puterile Centrale au intrat în colaps în toamna anului 1918. Un colaps ce a dus la prăbușirea tuturor celorlalte imperii europene. Pe ruinele acestora s-au întregit sau au apărut, mai ales în Europa Central-Estică, mai multe state. Astfel, s-au extins teritorial România[7], Franța, Italia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Au apărut, ca state independente, Polonia, Cehoslovacia, dar și Germania, Austria, Ungaria sau Turcia. De asemenea, cea mai mare parte a insulei irlandeze s-a desprins de Regatul Unit, constituind Republica Irlanda.

Figura 5

 

1.6. Europa interbelică (1919-1938).

Conferința de pace de la Paris (1919-1920) nu a reușit nici să mulțumească pe toată lumea – nici măcar dintre învingători – și nici să aducă mult-dorita pace, decât pentru aproximativ două decenii. Acest lucru nu s-a datorat doar frustrărilor celor învinși (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau ale unora dintre învingători (Italia), ci și slăbiciunii statelor de la care Europa s-a așteptat să păstreze pacea: Marea Britanie și Franța. Apariția statului comunist sovietic a concentrat atenția Europei nu spre pericolul unui război care putea duce nu doar la instaurarea altui regim totalitar – cel puțin la fel de rău precum cel din Uniunea Sovietică –, ci a avut drept consecință, pe lângă pierderile umane și pagubele ce apar în orice război, exterminarea a milioane de oameni.

A fost înființată Societatea Națiunilor, cu sediul la Geneva, primul organism mondial menit să păstreze pacea și să asigure medierea, pe cale negociată, a diferendelor între state. S-a încercat crearea unor sisteme de alianțe, dar atât măsurile adoptate de Societatea Națiunilor – de pildă sancțiunile votate împotriva Italiei care atacase Abisinia (încălcate de mai multe state) – cât și tratatele de pace și sistemele de alianțe defensive – cum au fost și Mica Antantă[8] (Înțelegere), formată în 1920 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia sau Înțelegerea Balcanică, creată în 1934 de Turcia, Grecia, Iugoslavia și România – nu au putut împiedica ofensiva forțelor revanșarde, revizioniste.

Figura 6

 

 Acestea au găsit un teren favorabil de manifestare și datorită marii crize economice din anii 1929-1933. Poate nu este întâmplător faptul că, tocmai la finele acestei crize, a venit la putere Hitler în Germania. Deja se instauraseră regimuri dictatoriale sau autoritare în Italia, Ungaria, Portugalia, etc, dar Germania era cel mai însemnat dintre statele învinse în primul Război Mondial, cu un important potențial demografic, economic și militar.

Pe lângă acțiunile represive în plan intern – împotriva evreilor sau a politcienilor de stânga – regimul lui Hitler a devenit tot mai agresiv și pe plan extern, beneficiind și de atitudinea concesivă, conciliatoristă a Marii Britanii și a Franței. Acțiunile au vizat, rând pe rând, reocuparea zonei demilitarizate renane (1936), încorporarea Austriei – Anschluss (1938), anexarea regiunii sudete și transformarea Cehiei într-un „protectorat” german (1938-1939). În paralel cu acțiunile Germaniei se desfășurau și ințiativele revizioniste ale Italiei (atacarea Abisiniei, ocuparea Albaniei), ale Ungariei și chiar ale Poloniei (care au fost copărtașe la destrămarea Cehoslovaciei)[9].

Europa interbelică a fost o arie unde s-au înfruntat democrația cu regimurile dictatorial-totalitare. Europa democratică interbelică a pierdut. Atât în fața regimurilor de extremă dreaptă – pe care a avut puterea să le înlăture (dar numai după încă o conflagrație mondială) – cât și, mai ales, în fața celor de extremă stânga. Concesiile făcute de marile puteri democratice occidentale – care au dus la sacrificarea Austriei și Cehoslovaciei – n-au orientat regimul nazist spre atacarea U.R.S.S. (nu în prima fază), ci tocmai a regimurilor democratice vestice.

 

1.7. Europa în timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945).

În prima parte a anului 1939, revendicările teritoriale ale Reichului nazist păreau a fi fost satisfăcute. Aceasta părea să fie opinia printre britanici și francezi. Și totuși… Lumea nu știa că, la 23 august, se semnase un protocol secret germano-sovietic, ce prevedea împărțirea Europei Central-Estice între cele două state. La începutul lunii septembrie, Germania a atacat Polonia[10], pe care, după aproximativ 3 săptămâni, și cu concursul proaspătului aliat „de conjunctură”, Uniunea Sovietică, a desființat-o ca stat independent. Britanicii și francezii au declarat război Germaniei, dar ceea ce a urmat s-a numit „Războiul ciudat”… Peste câteva luni, a venit rândul celuilalt totalitarism să atace o țară independentă: Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. Contrar așteptărilor, în așa-numitul „Război de iarnă”, mica Finlandă a rezistat eroic colosului bolșevic. A fost nevoită, până la urmă, să cedeze Karelia.

Vara anului 1940 a adus nu doar „Războiul-fulger” german în vestul Europei ci și prăbușirea frontului de vest: Parisul a fost ocupat de naziști în iunie, după ce frontul rezistase doar câteva săptămâni. Marea Britanie rămăsese singură și, aproximativ un an, a rezistat. Căderea Franței a însemnat și momentul punerii în practică a ultimatumului sovietic la adresa României. Cu doar câteva săptămâni mai devreme, țările baltice „se uniseră” în mod „pașnic” cu U.R.S.S.. Rămasă singură, România a cedat nu doar Basarabia, ci, drept „compensație” pentru cei 22 de ani de „ocupație” românească la est de Prut și în numele „majorității covârșitoare” ucrainene din această zonă, i s-a luat și nordul Bucovinei și, „din greșeală” și nord-vestul județului Dorohoi, cunoscut, de atunci, sub numele de ținutul Herței. După doar două luni, un „diktat” semnat la Viena, prin „medierea” Germaniei naziste și a Italiei fasciste, dădea Ungariei partea nordică a Ardealului. La începutul lunii următoare, printr-un acord semnat la Craiova, Bulgaria încorpora sudul Dobrogei. România a pierdut în nici 3 luni, fără a trage nici un foc de armă, o treime din populație (din care peste jumătate erau români) și din teritoriul național.

Figura 7

 

În primăvara anului următor s-a aplicat „scenariul cehoslovac” și pentru Iugoslavia. Din fosta Cehoslovacie mai rămăsese doar Slovacia, ca stat independent, amputată, însă, de Ungaria. Iugoslavia a acceptat, inițial, în martie, cu intenția de a evita dezmembrarea, aderarea la Axa Roma-Berlin-Tokyo. Guvernul de la Belgrad a fost, însă, răsturnat, fapt ce a atras invazia din partea Germaniei, Italiei, Bulgariei și Ungariei. România nu a intervenit în conflict[11]. Au rezultat o Croație independentă – dar amputată de Italia, teritoriile slovene împărțite între germani și italieni, Macedonia și unele mici zone de graniță din est anexate de Bulgaria, Kosovo încorporat la Albania, deja colonie italiană și teritorii din nordul Serbiei anexate fie de Ungaria, fie transformate în protectorat german.

În iunie, sprijinit de Italia, România, Finlanda, Ungaria, Slovacia, Hitler, uitând ce pățise Napoleon în 1812, dar și Kaiserul în primul Război Mondial, a atacat Uniunea Sovietică. După izbânzile inițiale, a venit rândul „generalului iarnă” din stepele rusești să facă ravagii. Succesele au fost înlocuite, din 1943, cu eșecuri. Între timp, Italia a capitulat, deși Mussolini, recuperat de germani, mai controla nordul țării. În vara anului 1944, aliații – de partea cărora intrase, din decembrie 1941, și Statele Unite – au debarcat în Normandia redeschizând frontul occidental. Cam în aceeași perioadă România a trecut de partea Națiunilor Unite. Sistemul militar german din Balcani s-a prăbușit. În mai 1945 Germania a capitulat.

 

1.8. Europa după al doilea Război Mondial (1945-1989).

S-a spus despre finalul celui de-al doilea Război Mondial, că aliații occidentali „au câștigat războiul, dar au pierdut pacea”. Marele învingător al Conferinței de pace de la Paris (1946-1947) a fost Uniunea Sovietică. Aceasta dobândea din partea democrațiilor vestice nu doar recunoașterea achizițiilor teritoriale obținute prin protocolul secret din 1939 cu Germania nazistă („pactul Molotov-Ribentropp”), ci și întinse zone de influență în partea central-estică a continentului, unde, în anii 1945-1948, s-au instaurat, cu concursul Moscovei, regimuri de „democrație populară”). Pacea postbelică nu aducea doar încetarea ostilităților, ci și, mai ales, divizarea continentului, prin partea sa mediană, de către ceea ce, imediat după finalul conflictului, Winston Churchill a considerat a fi „cortina de fier”. Începuse „Războiul Rece”.

Dacă după primul Război Mondial Statele Unite se retrăseseră în „izolaționismul” propriu, de această dată au fost inițiate mai multe acțiuni, coordonate sau încurajate de americani, vizând, în prima fază, oprirea „expansiunii bolșevice” spre vestul Europei, iar, ulterior, o politică de „încercuire” prin alianțe politico-militare și o competiție „pașnică” în dotări militare cât mai moderne cu Uniunea Sovietică și aliații săi. Așa se explică punerea în practică a „planului Marshall”, menținerea bazelor militare americane în vestul Europei, crearea N.A.T.O. și încurajarea cooperării între democrațiile europene, care, de această dată, să nu mai evite Germania (sau ce rămăsese democratic din ea, fiindcă în partea estică se crease, sub control sovietic, R.D. Germană). În acest context, în 1952, se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – C.E.C.O., având ca semnatari Franța, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia. După doar 5 ani, prin Tratatele de la Roma, aceasta se transformă în Comunitățile Europene. La aceasta vor adera, succesiv, Marea Britanie, Irlanda, și Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986).

Dincolo de „cortina de fier”, unitatea „de monolit” în jurul Uniunii Sovietice se destramă repede sau dă semne că au apărut fisuri. Mai întâi se conturează diferendul cu Iugoslavia lui Tito, care decisese să aleagă „calea iugoslavă” de „construire a socialismului”. În 1953 moare Stalin: apar tulburări în R.D. Germană, în Polonia și în Ungaria (aici fiind nevoie de intervenția armatei sovietice pentru reprimarea revoluției populare). Albania se distanțează de Moscova, apropiindu-se, inițial, de Beijing, după care se izolează aproape complet. În 1968, „primăvara de la Praga” este curmată de tancurile Pactului de la Varșovia (cu excepția notabilă a României). România urmează, în distanțarea de Moscova, „modelul iugoslav”, dar numai până la un punct, treptat regimul de la București transformându-se, sub conducerea lui Ceaușescu, în unul național-comunist, dominat de „cultul personalității” la adresa „Conducătorului iubit”. În anii ’80 se produc tulburări în Polonia, fiind necesară intervenția armatei.

Între timp, în 1985, este ales un nou conducător al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov. Este tânăr și a venit la putere cu gândul de a reforma societatea sovietică și de a lăsa mai multă libertate și statelor socialiste aliate. Din ce în ce mai frecvent se aude despre „perestroika” și „glasnost’”. Dacă în U.R.S.S. s-a trecut la reforme, este timpul ca și Europa Central-Estică să facă ceva. Începutul îl face Solidaritatea poloneză, care ajunge în fruntea primului guvern preponderent necomunist din istoria postbelică a Poloniei. Se întâmpla în august 1989. U.R.S.S. nu intervine. În toamnă, Ungaria anunță renunțarea la conducerea țării de către „partidul unic” comunist, și, după aniversarea semicentenarului R.D. Germane, sub presiunea miilor de oameni, „zidul Berlinului” se prăbușește. Urmează căderea „cortinei de fier”: rând pe rând, regimurile comuniste din Cehoslovacia, Bulgaria și România se prăbușesc.

Figura 8

 

1.9. Europa la cumpăna dintre milenii (1990-2017).

Revenirea Europei central-estice la democrația multipartită și la economia de piață nu este chiar așa de ușoară și nici lipsită de tulburări. Anul 1990 aduce primele semne că și Albania va renunța la socialism, dar și tulburări inter-etnice în Iugoslavia și în România (unde intervin și minerii în sprijinul regimului de la București). Spre sfârșitul anului se produce reunificarea Germaniei. În anul următor începe dezmembrarea Iugoslaviei, din cadrul căreia doar Slovenia a avut parte de o desprindere relativ calmă. Procesul a cunoscut și faze de conflict acut, în Croația, Bosnia-Herțegovina sau Kosovo, dar și un început de război interetnic în Macedonia (între forțele guvernamentale și albanezi), repede aplanat. După ce inițiase „perestroika” și devenise primul președinte al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov a fost arestat de puciștii antireformiști. Este eliberat, dar Uniunea Sovietică suferă o implozie (1991) care face ca Gorbaciov să rămână și singurul președinte pe care l-a avut statul sovietic.

Figura 9

 

În 1992 Comunitățile Europene devin Uniunea Europeană. De asemenea, devine limpede faptul că cehii și slovacii vor continua să meargă separat, fapt confirmat de „divorțul pașnic” de la începutul anului următor. În anii următori vor adera la Uniunea Europeană Austria, Finalnda și Suedia (1995-1996). Sunt recunoscute ca parteneri în negocierile de aderare la U.E. (dar și la N.A.T.O.) o mare parte dintre statele foste comuniste. Astfel, în 2004, se produce cel mai mare val de extindere a Uniunii Europene. Au aderat Malta, Cipru, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia. Acestea au fost urmate, în 2007, de România și Bulgaria, iar în 2013 – de Croația, astfel încât, la peste 5 decenii de la fondare, organizația pan-europeană numără 28 de state membre. Situația (geo)politică a României a devenit una complexă, atât în urma agresiunii forțelor rusofone în Ucraina (din 2014), a instabilității politice din Republica Moldova, cât și ca urmare a afluxului de imigranți din Orientul Apropiat și Mijlociu și din nordul Africii înspre Europa.

 

1.10. Concluzii.

Putem conchide că, în cursul îndelungatei evoluții istorice, spațiul românesc a cunoscut mai multe etape de (re)racordare la nivelul superior al civilizației europene, întrerupte de etape în care, mai ales datorită unor factori externi, acest proces a fost stopat. Astfel, societatea traco-geto-dacică se racordează la ritmurile europene greco-romane, din vremea lui Dromichaites și Burebista, până la Decebal, perioadă continuată cu transformarea unei mari părți a Daciei în provincie romană. Această etapă este întreruptă, în spațiul nord-dunărean, de retragerea aureliană (275 d.Hr.), iar la sud de fluviu – în anul 602 d. Hr., când limes-ul roman se prăbușește sub atacurile slavilor.

Această întrerupere durează până în secolele XIII-XIV, când se formează primele voievodate românești independente, Țara Românească (1300) și Moldova (1359). Și a doua etapă este întârziată și chiar oprită, în principal de către Imperiul otoman (din secolul al XV-lea), care le impune Țărilor Române plata tributului (situație generalizată în veacul al XVII-lea) și trimite, vreme de circa un secol, domnitori fanarioți. Decăderea otomanilor este folosită, într-o primă fază, de statele vecine, care reușesc să anexeze teritorii românești (Imperiul habsburgic încorporează Transilvania, Banatul și Bucovina, vremelnic și Oltenia, iar Imperiul țarist – Basarabia).

După revoluția condusă de Tudor Vladimirescu (1821) începe a treia etapă de modernizare a societății românești[12], care culminează, în 1918, cu unificarea celei mai mari părți din pământurile locuite de români. Odată cu instaurarea dictaturii regale și cu amestecul străin în treburile țării (1938-1945), România este amputată și i se impune chiar un model politico-economic străin de voința sa (cel comunist, instaurat și datorită ocupației sovietice).

Căderea regimului comunist, în 1989, a deschis calea spre cea de-a patra etapă, care a urmărit, în prima sa fază, aderarea țării la N.A.T.O. și Uniunea Europeană. Urmează reîntregirea țării și ridicarea nivelului de trai al unei cât mai mari părți dintre cetățenii României cât mai aproape de nivelul Uniunii Europene.

 

NOTE:

[1] Independență de facto avea și micuțul Muntenegru, dar aceasta va fi recunoscută oficial abia la Conferința de pace de la Berlin (1878).

[2] Refuzul principelui Carol I al României de a accepta pretențiile rusești a dus, pe lângă amenințările țariste, și la „pedepsirea” României, căreia i s-a acordat, astfel, doar jumătatea nordică a Dobrogei, restul rămânând principatului autonom bulgar. La vremea respectivă, cel mai important element etnic între Dunăre și Marea Neagră era cel turco-tătar, urmat de cel românesc, prezent mai ales în nord, dar și în tot lungul malului drept al Dunării (unde se găseau comunități românești vechi, ale așa-numiților dicieni, care aveau strânse legături cu Moldova și Muntenia) și chiar și spre mare – prin numeroșii păstori, în special ardeleni, veniți la iernat. Primele școli și biserici pentru creștini le deschide Imperiul otoman, la jumătatea veacului, pentru români – inclusiv o școală la Silistra. Existau și comunități de bulgari, greci, armeni, lipoveni, germani, etc.

[3] Din memoriile lui Carol I reiese intenția României de a încorpora și zona Vidinului, dar această intenție nu s-a materializat, din cauza refuzului Austro-Ungariei. Pe de altă parte, după apariția Bulgariei, ca principat autonom, Guvernul de la Sofia i-a propus conducătorului României realizarea unei uniuni personale, prin preluarea coroanei principatului bulgar, adică realizarea unei „Româno-Bulgarii”, după exemplul Austro-Ungariei (în anul 1886). Carol I a declinat oferta, mai ales datorită faptului că noul stat bulgar era tributar Imperiului otoman, situație din care România tocmai scăpase, dar și din cauza opoziției Imperiului țarist și a Austro-Ungariei (I. Nistor – Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003, p. 171). Despre opoziția austro-ungară față de intenția românilor de a încorpora Vidinul amintește și N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, p. 80.

[4] După o scurtă perioadă de „îngheț” în relațiile directe, după proclamarea Independenței României și participarea sa la campania antiotomană din Balcani, relațiile româno-otomane s-au normalizat, iar Poarta a găsit în România cel mai important aliat în păstrarea statu-quo-ului teritorial balcanic. Acest fapt ar fi fost singura garanție că minoritatea românofonă – aromâni și meglenoromâni – concentrată în Macedonia, ar fi beneficiat, în continuare, de dreptul de a învăța și a se ruga în limba sa, realitate garantată de Imperiul otoman (în ciuda protestelor Greciei, care susținea și atunci, ca și astăzi, că aromânii și meglenoromânii sunt „greci latinizați”). Minoritatea românofonă macedoneană a beneficiat la începutul secolului trecut chiar și de reprezentare parlamentară, la Istanbul. În condițiile acutizării „crizei macedonene” și a izbucnirii primului conflict balcanic, România a sprijinit proclamarea Independenței albaneze, în speranța că sqhiptarii îi vor coopta la conducere și pe aromâni (acest lucru nu s-a întâmplat). Prin Pacea de la București din 1913, România, care a evitat să revendice teritoriile aromânești, a obținut respectarea dreptului minorității românofone din Macedonia la școală și biserică în limba națională (prevederea a fost încălcată sistematic de către toți semnatarii și chiar neaplicată – de către Bulgaria).

[5] Aderarea României la această alianță fusese dorită în primul rând de Regele Carol I, german de origine, dar a avut și scopul de a evita o izolare politică externă a țării după tensiunile apărute în relațiile cu Rusia. Totuși, tratatul de aderare a rămas secret, fiind cunoscut doar de către cei care au ajuns în fruntea Guvernului român. Tensiunile cu Austro-Ungaria, generate de „Războiul vamal” de la finele secolului al XIX-lea, dar, mai ales, nerespectarea drepturilor românilor din monarhia bicefală, au dus la distanțarea treptată a țării de această alianță, coroborată și cu normalizarea raporturilor cu rușii.

[6] Chiar dacă aproape toți politicienii români convocați de Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia au optat pentru această soluție, mâhnindu-l pe bătrânul suveran, aceștia aveau dreptate: România era obligată să ajute Austro-Ungaria (sau Germania) doar dacă aceasta era atacată. Or, cea care atacase fusese chiar monarhia austro-ungară.

[7] N. A. Constantinescu – Chestiunea timoceană, București, 1941, p. 80. Delegația Ligii pentru liberarea românilor din Timoc, condusă de dr. Atanase Popovici (Furnică) a pledat, la Conferința de Pace de la Paris, fără succes, pentru integrarea regiunii de est a Serbiei, locuită majoritar de români, în componența României.

[8] După încoronarea ca rege a lui Carol al II-lea (iunie 1930), regentul Horthy al Ungariei a trimis un emisar la București, cu propunerea ca șeful de stat al României să preia și coroana Ungariei. Mihai, fost rege sub regență (1927-1930), devenit Mare Voievod de Alba Iulia, ar fi domnit, în numele regelui Carol al II-lea, pe tronul maghiar. Ideea nu a fost materializată, atât din cauza spiritului revanșard al Ungariei interbelice la adresa vecinilor, cât și, mai cu seamă, datorită existenței Micii Antante (realizarea unei „Româno-Ungarii” ar fi fost percepută de către Cehoslovacia și Iugoslavia ca o amenințare la adresa lor).

[9] Consecventă cu cea mai mare strictețe în poziția favorabilă menținerii statu-quo-ului teritorial rezultat prin sistemul de tratate elaborat de Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat categoric să participe la acțiunea de dezmembrare a statului cehoslovac, deși două treimi din Maramureșul istoric, situate la nord de Tisa, unde locuiește și o comunitate românească, fuseseră atribuite statului vecin. În acest sens, România a refuzat și invitația Poloniei, dar și cererea de „unire” formulată de liderii ucrainenilor din zonă, de teama anexării ei la Ungaria. Pe de altă parte, se verifică, încă o dată, vechea zicală românească, „să nu te bucuri de răul altuia”, zicală ce se aplică, în acest caz, foarte bine Poloniei, desființată ca stat în anul următor.

[10] Deși România își declarase neutralitatea încă de la începutul conflictului germano-polonez, autoritățile au acordat sprijin statului vecin, atât în ceea ce privește găzduirea refugiaților, a unei părți a armatei și a conducătorilor statului polonez, cât și prin permisiunea ca valorile băncii centrale poloneze să tranziteze țara către un stat occidental. Această atitudine explică asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari, la ordinul Berlinului.

[11] Tot în spiritul sistemului de tratate semnate la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), România a refuzat să se implice în războiul împotriva Iugoslaviei, deși în vestul Banatului, în regiunea Timocului și în Macedonia se află importante comunități românofone. Mai mult, și datorită atitudinii generalului Ion Antonescu, Germania nu a permis Ungariei să anexeze vestul Banatului, rămas cu regim de protectorat german.

[12] Din acest punct de vedere, spațiul analizat, locuit de strămoșii traco-daci, intrați în procesul de romanizare spre a deveni români spre finalul primului mileniu al erei creștine, a „oscilat” între influențele culturale și politice venite dinspre est sau vest. Astfel, primul factor ce a influențat spațiul tracic, carpato-balcanic a  fost cel elen, fie prin vecinătatea tracilor balcanici cu grecii, fie prin influențele exercitate asupra geto-dacilor carpato-dunăreni de coloniile pontice grecești. După ce, încă dinainte de nașterea lui Hristos, sudul și vestul Peninsulei Balcanice devine parte a statului roman, influențele occidentale s-au manifestat și în regiunile dunărene și carpatice în primul și al doilea secol al erei creștine. De la domnia împăratului Constantin cel Mare (în vremea căruia legiunile romane revin la nord de Dunăre), deși Imperiul rămâne, încă, roman, influențele vor veni, din nou, dinspre Orient, capitala statului roman mutându-se la Constantinopol. Chiar dacă Imperiul roman de răsărit devine, din secolul al VII-lea, după pătrunderea slavilor în Balcani, stat bizantin, cu limba oficială greaca, influențele cultural-politice ale Constantinopolului continuă, fapt observabil și după cucerirea orașului de către otomani, în 1453. Așa se explică adeziunea preponderentă a unui popor romanic la lumea ortodoxă, în care ne-am integrat după Marea Schismă și din care n-au reușit să ne scoată, decât marginal, nici tentativele medievale de catolicizare ale Regatului maghiar (secolele XIII-XIV), nici crearea, în Transilvania, a Bisericii Greco-Catolice de către habsburgi (1701). Abia în secolul al XIX-lea, la început timid, iar după Unirea Principatelor – tot mai evident, spațiul românesc se reracordează la influențele occidentale, în acest context intrând și secularizarea averilor mănăstirești (1864), ruperea legăturilor seculare cu Poarta, prin proclamarea Independenței (1877) și declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, transformată în Patriarhie, în 1925. Influențele occidentale au fost afectate și chiar întrerupte de evenimentele de la finele deceniului al patrulea al secolului trecut și de controlul venit tot dinspre Răsărit, dar, de această dată, dinspre Moscova, în toată perioada totalitară postbelică (instaurată cu ajutor sovietic), până în 1989, când se reia procesul de racordare a României la influențele occidentale, reflectat și de aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).

 

* Acest text este un fragment actualizat din lucrarea Geografie electorală, publicată la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în anul 2013.