Astăzi, în calendarul pe stil vechi, este prăznuit Sfântul Arhidiacon Ștefan. În calendarul romano-catolic el este înscris pe 26 decembrie, iar în cel  ortodox – pe 27 decembrie.  Acest eveniment a făcut ca numele să capete o însemnătate deosebită și, imediat după oficializarea creștinismului (313 d. Hr.) să cunoască o răspândire foarte largă în lumea creștină, inclusiv în spațiul carpato-balcanic.Datorită faptului că numele cunoaște o mulțime de forme, cu variante și derivate specifice fiecărei limbi, vom utiliza varianta latină, Stephanus, ținând cont și de faptul că răspândirea patronimului s-a făcut în vremea și în cadrul Imperiului roman.

Astfel, pentru secolele IV-VI, deja, numele intrase în primele 10, ocupând poziția a șaptea. Astfel, în Albania de azi sunt atestați doi episcopi cu numele Stephanus: primul a păstorit undeva după anul 457, în Epirus vetus, la Buthrotum – în sudul țării, iar celălalt – în nord, la Scodra, în fosta provincie Praevalitana, între anii 590 și 604. Alte atestări ale numelui apar în aceeași perioadă și în Grecia continentală, unde primul purtător al numelui este atestat în anul 451, în Achaia, reprezentând scaunul episcopal din Gerontis la Conciliul Ecumenic de la Chalcedon, urmat de alți doi prelați în Tesalia: unul la Lamia, amintit în anul 530 și celălalt – la Larissa, menționat în 531. Cam în aceeași perioadă apare pentru prima dată un Stephanus în Dobrogea de azi, unde este menționat un episcop la Callatis (Mangalia de azi).

În secolele următoare (VII-X), numele este amintit în special în Grecia, dar și în partea europeană a Turciei și chiar în Crimeea. Patronimul și-a păstrat însemnătatea în ierarhia zonei, fiind situat pe locul 10 ca frecvență. Pentru spațiul românesc actual, nu avem mențiuni pentru acest interval.

Aceste mențiuni reapar în forță în secolele XI-XV, mai ales în Transilvania și Moldova, precum și în Oltenia, ceea ce face ca, în Țările Române, antroponimul să se situeze pe poziția a șaptea, aceeași și la nivelul spațiului carpato-balcanic. La acest nivel, numele este atestat în Polonia, Ungaria, Ucraina, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, sud-estul Bulgariei, insula Creta și în partea europeană a Turciei.

În intervalul următor (veacurile XVI-XVIII), Stephanus nu mai este atât de frecvent atestat, ceea ce face ca el să ajungă pe poziția a 15-a la nivelul spațiului carpato-balcanic. Singurele atestări se localizează în nordul Greciei și în regiunile românești. Aici, apar mențiuni în Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana și în nordul Moldovei.

În zilele noastre, de asemenea, numele nu apare între primele 10 nici pe ansamblul spațiului carpato-balcanic, nici la nivel național. Totuși, acesta se află, încă, în apropierea topului, în Muntenegru – Scepanovic/Stevović/Stijepovic (locul 14), Bulgaria – Stefanov/Stefanova (17), Serbia – Stefanović/Stevanović (18), România – Ștefan/Ștefănescu (20), Republica Macedonia – Stefanovska/Stefanovski (22), Ucraina – Stepanenko/Panchenko (29), Grecia – Stefanou/Stefanidis (44), Bosnia-Herțegovina – Stevanović/Stjepanovic (46), Cehia – Štěpánek/Štěpánková (48). Mai jos de locul 50 numele este prezent și în Belarus – Stepanov/Stepanova, Cipru – Stefanou/Stephanou (poziția 54, în ambele țări), Ungaria – István (73), Polonia – Szczepaniak (77). Se observă o concentrare balcanică a numelui, în țări ortodoxe, cu o prelungire la nord de Dunăre, spre România și Ucraina. Lumea (fostă) catolică are atestări mult mai rare ale numelui, prezent, dar pe poziții mai modeste, în Republica Cehă, Ungaria și Polonia.

Continuitatea crono-spațială a atestărilor numelui Stephanus se evidențiază în Grecia, Bulgaria, România, precum și în Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și în Ucraina. Atestat înainte de 1500 în unele regiuni balcanice, patronimul și-a rărit prezența după încorporarea acestora la Imperiul otoman, fapt ce explică absența constatată după acest an în Albania sau Turcia europeană, unde creștinismul a făcut loc islamismului. De asemenea, tulburările religioase din Europa Centrală (trecerea unor țări la confesiuni protestante) și diversificarea spectrului onomastic explică diminuarea importanței numelui, după 1500, în țări ca Ungaria sau Polonia.