Iași, 14 Decembrie 1989 Vineri, dec. 14 2018 

În urmă cu 29 de ani, la Iași ar fi trebuit să se dea semnalul începutului revoltei anticomuniste, contra regimului dictatorial ceaușist. Pe radiere se confecționaseră manifeste cu textul „Veniți pe 14.12, la ora 14, în Piața Unirii”. Manifestele fuseseră realizate de mai mulți temerari și împrăștiate prin cutiile poștale ale cetățenilor. Cineva a „ciripit” la Securitate, o parte a acestor curajoși a fost arestată, iar regimul a trecut la măsuri dure: stația de tramvai din Piața Unirii a fost desființată, pe Hotelul „Unirea” au fost postați lunetiști, iar „dinamoviada” de judo a fost programată, intempestiv, la Iași… Cei care zăboveau în Piața Unirii erau arestați, fără alte discuții. Așa se face că, în zilele următoare, revolta a izbucnit la Timișoara, culminând, pe 22 Decembrie, cu căderea regimului ceaușist. Din păcate, revoluția s-a transformat în lovitură de stat, orchestrată, sub coordonarea Kremlinului și cu aprobarea Vestului, de un agent kgb, bolșevicul Ilici…

În cinstea acelor momente, străduța ce leagă strada Cuza Vodă (începând de la „Select” și „Continental”) cu bulevardul Ștefan cel Mare, poartă, după 1989, numele de „strada 14 Decembrie”.

Reclame

Despre numele legate de sărbătoarea de Sânnicoară Joi, dec. 6 2018 

Azi este sărbătorit, atât în calendarul ortodox, cât și în cel catolic, Sfântul Ierarh Nicolae, episcopul Mirei Liciei. Sfântul este și foarte iubit, nu numai de copii, care îl știu sub numele de Moș Nicolae, așa încât, dacă vom vorbi și despre răspândirea acestui nume și a variantelor și derivatelor sale, poate vom avea, măcar în parte, un răspuns la întrebarea „de ce este Sânnicoară așa de apreciat?”…

Prima mențiune a numelui este legată chiar de Sfântul Ierarh Nicolae, născut în anul 270, care a participat, în anul 325, la Conciliul Ecumenic de la Niceea. Din perioada secolelor IV-VI, avem alte înregistrări din Turcia de azi și din R. Macedonia.

În veacurile VII-X, consemnările se înmulțesc, venind din Turcia, Grecia și Bulgaria, pentru ca, în secolele XI-XV, să apară și primele mențiuni din spațiul românesc – un Nicolae, episcop de Severin, în anul 1399 și un altul – episcop de Rădăuți, după 1350, urmat de un altul, la Baia, atestat în 1447. De fapt, prima mențiune românească a numelui este legată de un conducător al românilor balcanici, Niculiță, care, în veacul al IX-lea, era voievodul unui stat românesc în Tesalia (Vlahia Mare). Din aceeași vreme (secolele XI-XV) mai datează și diferite mențiuni din Turcia, Grecia, Cipru, Albania, Bulgaria, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia și Croația.

Pentru secolele XVI-XVIII dispunem de atestări ale patronimului din Turcia, Grecia și Polonia. În spațiul românesc apar consemnări din Ardeal, Bucovina și Muntenia.

În zilele noastre, numele este atestat frecvent în Bulgaria (locul 4) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolov/Nikolova/Kolev/Koleva, Grecia (locul 4) – Nikolaidis/Nikolaidou/Nikolaou/Nikolopoulos/Nikolopoulou, Serbia (locul 5) – Nikolić, R. Macedonia (locul 5) – Nikoloska/Nikoloski/Nikolov/Nikolova/Nikolovska/Nikolovski, Cipru (locul 6) – Nicolaides/Nicolaidou/Nicolaou/Nikolaou, România (locul 11) – Nicolae/Necula/Nicolescu/Niculae/Niculescu/Nicoară/Nicorescu, Albania (locul 12) – Nikolla/Kola, Muntenegru (locul 15) – Nikolić, Ucraina (locul 19) – Nikolaenko/Nikolaev/Nikolaeva/Kulik, Bielorusia (locul 20) – Nikolaev/Nikolaeva/Nikolaevich/Kulik, Bosnia-Herțegovina (locul 38) – Nikolić, Slovacia (locul 40) – Mikula/Mikulova, Croația (locul 45) – Nikolić. După cum se observă, numele este prezent cu frecvențe mari mai ales în țări majoritar ortodoxe, mai rar – în lumea catolică (Slovacia, Croația) sau în spații unde Islamul are, azi, ponderi importante (Albania, Bosnia-Herțegovina).

În acest areal majoritar ortodox se înscrie și România. Nu este deloc o întâmplare, deoarece, după spusele echipei clujene coordonate de Ș. Turcuș (2011), nume ca Gheorghe, Constantin, Vasile, Toader, Nicolae, Ilie, Andrei, etc. sunt patronime de influență constantinopolitană, fiind apărute în primele secole ale erei creștine și păstrate, la mare cinste, în spațiile unde creștinismul a rodit încă din primele secole după Christos. Atestările lui Nicolae din perioada de dinainte de anul 1000 arată o prezență însemnată î regiunile balcanice și în Asia Mică, arii ce s-au aflat, de la început, în sfera de influență politică, religioasă, culturală a Imperiului a cărui capitală a devenit Constantinopolul, din anul 330.

Chiar dacă în spațiul românesc nord-dunărean nu avem nici o atestare a numelui, cea mai bună dovadă a vechimii numelui Nicolae la români este faptul că, dintr-un grecesc Nikolaos sau latinesc Nicolaus, printr-un intermediar traco-daco-roman *Nicola, s-a ajuns la forma românească Nicoară, în care este prezent rotacismul lui l intervocalic, proces care s-a produs în vremea trecerii de la latina populară (traco-daco-romană) la limba română (secolele VI-IX). Formele de acest fel – Nicoară, Nicorescu, Nicoriță sunt prezente și la aromâni – Nicăruș (N. A. Constantinescu, 1963), semn că, pe de-o parte, influența Imperiului constantinopolitan (sub conducerea căruia se aflau strămoșii aromânilor) i-a înrâurit și pe ei, iar pe de alta – că, chiar dacă nu avem informații de la nord de Dunăre, și strămoșii dacoromânilor au suferit aceleași influențe lingvistico-religioase. Prezența formelor medievale Nicor, Nicora în Ardeal și Oltenia, arată că acestea par a fi cele intermediare între forma traco-romană veche *Nicola și cea românească de mai târziu, Nicoară.

Din vremea secolelor XI-XV, constatăm că numele Nicolae – cu numeroase variante și derivate, este atestat frecvent în spațiul românesc, patronimul fiind al doilea în Transilvania, al optulea în Moldova și pe poziția a 16-a – în Țara Românească. Formele rotacizate sunt atestate frecvent în Moldova – Nicoară, Necoară, Nicoriță, Necorița, Necorescu, așa cum Nicor, Nicora sunt atestate în Ardeal sau în Oltenia, iar Nicăruș, Nicuruș– la aromâni. Ba, mai mult, în estul Ardealului, într-o arie azi maghiar(ofon)ă, apare forma Niykora, probabil, o maghiarizare a unui românesc Nicoară. De la forma Sânnicoară putem menționa antroponimele Simnicoară în Oltenia și Muntenia, Sâmnicoară – în Maramureș și Muntenia, unde am mai consemnat un Semnicoară. În Banat se întâlnește și forma Sâmnicon – probabil, un derivat de la *Sâmnicor, prin derotacizare (N. A. Constantinescu, 1963).

Asemenea forme apar și în toponimie. Cităm numele de localități Sânnicoară – în Ardeal (două așezări, una, în comuna Chiochiș-Bistrița-Năsăud, cealaltă – în comuna Apahida-Cluj), Nicorești – atestate în Ardeal (comuna Sohodol – Alba), în Moldova (comuna Pârgărești-Bacău, comuna Nicorești-Galați) sau Basarabia (comuna Zgura-Soroca) și Nicoreni.tot în Basarabia (comuna Nicoreni-Bălți). Așa încât, prezența numelui pe poziția a doua în spațiul românesc medieval și pe locul 11 astăzi nu trebuie să ne mire, ba dimpotrivă.

Unirea cea Mare – 1918 Sâmbătă, dec. 1 2018 

La acest moment aniversar, este cazul să trecem în revistă toate evenimentele ce au făcut ca România să devină întreagă, la finalul anului 1918.

Mai întâi, vom începe cu Basarabia, care, între 1812 și 1918, a fost o provincie a Rusiei. Desprinderea de Imperiul rus a început încă din toamna anului 1917, în contextul revoluționar ce cuprinsese marea împărăție. Astfel, pentru început, Basarabia s-a declarat Republica Democratică Moldovenească, inițial autonomă, în cadrul Federației Ruse și, din 24 Ianuarie/6 Februarie 1918, stat independent.

În urma mai multor declarații în favoarea Unirii cu România, venite dinspre județele basarabene, la 27 Martie/9 Aprilie 1918, Sfatul Țării a hotărât Unirea Basarabiei cu Țara. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat pentru Unire, 3 – împotrivă, iar 36 s-au abținut.

În toamna aceluiași an, în contextul semnării armistițiului de la 11 Noiembrie, prin care Puterile Centrale au pierdut Războiul cel Mare, bucovinenii și ardelenii au acționat pentru desprinderea de Imperiul austro-ungar, care-și trăia ultimele clipe și, apoi, în direcția Unirii cu Țara. Astfel, la Cernăuți, Consiliul Național Român a decis convocarea Congresului General al Bucovinei, care să decidă asupra Unirii.

Ședința Congresului General al Bucovinei a fost convocată, la 15/28 Noiembrie, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți. Erau reprezentați românii, ucrainenii, germanii și polonezii din fostul Ducat austriac. Aflând ordinea de zi a ședinței, delegații ucraineni s-au abținut de la vot, părăsind sala. Ceilalți delegați rămași, au votat, în unanimitate, Unirea Bucovinei cu România.

În Transilvania, mai întâi, deputații români din Parlamentul de la Budapesta, au comunicat că ei nu se mai simt reprezentați de Ungaria, apoi au decis convocarea la Arad a Consiliului Național Român Central. Acesta a hotărât desfășurarea, în a doua parte a lunii noiembrie, a alegerilor pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Astfel, jumătate din delegații la această manifestare, au fost aleși, prin vot universal, cealaltă jumătate dintre cei 1228 de membri fiind dată de confesiunile religioase, organizații studențești, muncitorești, etc.

Astfel, după încheierea alegerilor, la 15 Noiembrie/1Decembrie 1918, în sala Casinei din Alba Iulia (devenită, ulterior, SalaUnirii), cei 1228 delegați ai românilor din Ardeal, Banat, Sătmar, Maramureș și părțile ungurene, au decis Unirea acestor ținuturi cu România.

Astfel, se încheia un proces început cu circa două milenii în urmă, prin predicile Sfântului Apostol Andrei, sărbătorit ieri. În mod fericit, încheierea acestui proces a fost decisă, la 1 Decembrie, în prima zi a lunii de după Ziua Sfântului Andrei, lună ce-i poartă numele Sfântului Apostol (fiind numită, în popor, Îndrea/Undrea – la dacoromâni, Andreu – la aromâni).

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, ROMÂNI DE PRETUTINDENI! LA MULȚI ANI, CETĂȚENI AI ROMÂNIEI, DE ORICE NEAM SUNTEȚI!

Distribuția crono-spațială a numelui Andrei (actualizat) Vineri, nov. 30 2018 

Astăzi, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel dintâi chemat, vom vorbi despre răspândirea purtătorilor acestui nume.

Tradiția populară a reținut, de circa două milenii, ideea conform căreia, în primul secol al erei creștine, Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, a propovăduit Evanghelia printre daco-romanii din provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Acest fapt este întărit, pe de-o parte, de păstrarea, în calendarul popular a singurului nume de lună derivat de la un patronim, pentru luna care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie) – decembrie. Astfel, la daco-români, această lună este numită Îndrea sau Undrea, în vreme ce aromânii o numesc Andreu. Aceste nume confirmă, pe de-o parte unitatea traco-dacilor romanizați, iar pe de alta – creștinarea lor prin adoptarea religiei lui Christos în „haină” lingvistică latină. În sprijinul ideii că populația locală a păstrat, din vremea Sfântului Apostol Andrei, noua credință, vine tocmai forma Îndrea a numelui, în cadrul căreia, a latin nazalizat, din forma greco-romană Andreas a trecut, în română, în î/â. Aceeași evoluție se constată și pentru formele latine manus, panem, angelus, romanus, paganus și altele, devenite, în română, *mânu/mână, pâ(i)ne, înger, român/rumân/ar(u)mân, păgân etc.

În al doilea rând, vechimea creștinării primilor daco-romani din secolul I d. Hr. este întărită de numeroase patronime asemănătoare cu forma Îndrea, păstrate ca nume românești, de la primele atestări medievale (din secolul XIV) până azi: Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul (N. A. Constantinescu, 1963) sau Indreica, Indreiu, Indrea, Indrean – forme atestate și în prezent.

Dar, exceptându-l pe Sfântul Apostol Andrei, care, pe lângă faptul că a propovăduit Evanghelia în mai multe ținuturi atât la sud cât și la nord de Dunăre, fiind, de fapt, și primul Episcop al Bizanțului, denumit, după împăratul Constantin cel Mare, Constantinopolis, numele Andrei a mai fost atestat, din primele secole creștine în spațiul carpato-balcanic? Dacă da, unde anume și când apar primele mențiuni?

Prima mențiune a numelui este legată chiar de Sfântul Apostol Andrei, atestat la Bizantyon (viitorul Constantinopol, din 330), ca episcop.

Ulterior, următoarele atestări, sunt din secolele IV-VI, fiind legate de prezența unor fețe bisericești, înregistrate în cuprinsul Turciei de azi, al Greciei și Albaniei.

Pentru perioada veacurilor VIII-X, am notat asemenea nume în Turcia
și Grecia.

În prima parte a celui de-al doilea mileniu (secolele XI-XV), avem și primele mențiuni ale numelui în spațiul românesc, consemnate în Țara Românească și Moldova. Din această perioadă, datează, de fapt, înregistrările în masă, numeroase ale numelui, care s-a impus între cele mai însemnate patronime din spațiul românesc. Astfel, în Transilvania, numele este consemnat pe locul 8, în Moldova ocupa poziția a 29-a, iar în Țara Românească se situa pe locul 44. La nivelul spațiului românesc medieval, Andrei era a 12-lea.

Alte atestări am notat în Turcia, Grecia, Albania, Ucraina, Polonia și Cehia.

În perioada următoare (veacurile XVI-XVIII), numele a fost consemnat în România – în Ardeal și în Muntenia -, dar și în Grecia, R. Macedonia, Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Austria, Ungaria, Polonia și Ucraina.

Pentru perioada actuală, remarcăm o extensiune notabilă a numelui, cea mai mare frecvență a acestuia consemnându-se în România. Patronimul este atestat frecvent și în R. Moldova.

Alte țări cu frecvență importantă a numelui Andrei, cu variante și derivate, sunt Cipru, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina și Bielorusia. De fapt, în multe dintre aceste state se consemnează, în zilele noastre, cele mai importante poziții ocupate de Andrei (cu variante și derivate): Cipru – locul 14, Grecia – locul 28, Bielorusia – locul 30, Bulgaria și România – locul 31, Ucraina – locul 34. În general, este vorba de state unde confesiunea creștin-ortodoxă este majoritară.

11 Noiembrie 1918, orele 11… Duminică, nov. 11 2018 

În acel moment, în 11.11.1918, la orele 11 (ora Europei Centrale), într-un vagon de tren din Pădurea Compiegne (Franța), s-a încheiat armistițiul ce a pus capăt Primului Război Mondial.

Ultimele secunde de război, primele secunde de Pace…

 

Fix în acest moment, al apariției acestei postări, se împlinește un secol de atunci (la orele 12, ora Europei de Est). Să nu uităm că, fără acest armistițiu, România Mare, desăvârșită la 1 Decembrie 1918, NU ar fi existat! Încheierea războiului a dus la dispariția Austro-Ungariei. Rămase libere, atât Bucovina, cât și Ardealul, Banatul, Crișana, Maramureșul și Sătmarul, au repetat decizia din primăvară a Basarabiei, unindu-se cu Țara. Parafrazând un text bine-cunoscut, UNIREA, NAȚIUNEA – ȘI EUROPA! – AU FĂCUT-O!

Despre răspândirea numelor Arhanghelilor… Joi, nov. 8 2018 

Azi, în Calendarul Ortodox sunt prăznuiți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noi îl vom adăuga și pe Arhanghelul Rafael, care este sărbătorit, în Calendarul Catolic, laolaltă cu primii doi, în 29 septembrie.

Astfel, în forma Michael, Arhanghelul Mihail a fost menționat, prima dată, în spațiul carpato-balcanic, în anul 692, numele fiind purtat de un episcop de Nazianz (în Cappadocia, azi, în partea asiatică a Turciei). Pentru secolele VIII-X se găsesc mențiuni ale patronimului în statele (actuale) Turcia, Grecia, Albania, Bulgaria și Ucraina.

În intervalul cuprins în secolele XI-XV patronimul este amintit în Turcia, Cipru, Grecia, R. Macedonia, Albania, Croația, Bulgaria, România și Ucraina. În spațiul românesc, acesta este amintit în Moldova.

Pentru veacurile XVI-XVIII există atestări în Turcia, Grecia, România și Polonia. La noi, apar mențiuni în aproape toate regiunile: Muntenia, Moldova, Ardeal, Maramureș, Crișana, Banat și Oltenia.

Pe regiuni, în onomastica medievală, numele Mihail (cu variante și derivate) se găsea pe locul 4 în Translivania, patronimele Mihail/Mihalcă/Mihalaș/Mihăilaș/Mihăilă/Mihău/Mihnea/Mihno/Mihul/Mihlea/Mihnea/Mihuță se situau, în Moldova pe poziția a cincea, iar formele Mihail/Mihală erau pe locul 16 în Țara Românească. Pe ansamblul spațiului românesc medieval, Mihail se situa pe locul 5.

În perioada actuală, atestări frecvente ale numelui – cu diverse variante și derivate – apar în Cipru – Michael/Michaelides/Michaelidou/Hadjimichael (locul 5), Polonia – Michalak/Michalik/Michalska/Michalski (locul 6), România – Mihai/Mihăilă/Mihăilescu/Mihalache (locul 8), Slovacia – Michálek/Michalik/Michálková/Mihalik/Mihalikova (locul 10), Bulgaria – Mihailov/Mihailova/Mihaylov/Mihaylova (locul 25), Ucraina – Mikhaylenko/Mikhaylov/Mikhaylova (locul 28), Grecia – Michailidis/Michalopoulos (locul 31), R. Macedonia – Mihajlovska/Mihajlovski (locul 35), Bielorusia – Mikhaylov/Mikhaylova (locul 39), Serbia – Mihajlović (locul 46), Croația – Mihaljevic (locul 66) și Slovenia – Mihelič (locul 96).

Arhanghelul Gavriil, atestat în lumea catolică în forma Gabriel, este atestat prima dată în Peloponesul grecesc, în anul 787. Pentru veacurile VIII-X, mai dispunem de atestări din R. Macedonia.

În secolele XI-XV atestările devin mai frecvente, provenind din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Ungaria.

După 1500, până spre 1800, apar și primele atestări din spațiul românesc, alături de cele din Turcia, Grecia, R. Macedonia, Bulgaria, Kosovo. La noi, prima mențiune este din Muntenia, din anul 1590, ulterior numele apărând și în Moldova.

În antroponimia medievală românească, Gavriil/Gabriel se găsea pe locul 41 în Țara Românească, pe poziția 49 – în Transilvania și pe locul 50 – în Moldova. La nivelul întregului spațiu românesc, patronimul se găsea, în secolele XI-XV, pe locul 53.

În prezent, atestări mai frecvente ale patronimului se consemnează în Ungaria – Gábor (locul 57), Serbia – Gavrilović, Ucraina – Gavrilyuk (locul 67, în ambele țări) și Bielorusia – Gavrilenko (locul 82).

Arhanghelul Rafael este atestat mai rar în onomastică. Astfel, în forma, latinizată, Raphael apare prima dată în anul 1448, fiind purtat de un episcop romano-catolic , care a slujit atât în Bosnia-Herțegovina, cât și în Ungaria (în perioada 1450-1456). După anul 1458, este atestat și un patriarh al Constantinopolului cu acest nume. Alte mențiuni, pentru epoca medievală și începutul celei moderne (secolele XVI-XVIII) apar în Turcia, Albania și Ucraina. În spațiul românesc este atestat un episcop de Buzău, Rafael Grecul, în anii 1757-1763.

În toponimie, derivatele de la aceste nume sunt mai rare, dar nu lipsesc. Întâlnim, astfel, ca derivate de la Mihail, nume de așezări ca Mihîileni, Mihăilești, Mihăiești De la Gavriil apar nume de localități cum sunt Gavrilești, Havrilăuți, Havrilești, precum și numele muntelui Hovârla din nordul Maremureșului (cel mai înalt pisc din Carpații Păduroși). Menționăm, ca toponim derivat de la Rafael/Rafail numele satului vasluian Rafaila.

Cu sensul de derivat de la arhanghel, amintim, în onomastica actuală, și patronime ca Rangelova – în Bulgaria (locul 75), sau Ranđelović – în Serbia (locul 90)

 

P.S. Printr-o fericită… coincidență, astăzi, „Turul folcloric al României”, prin melodiile postate mai devreme, a ajuns în fostele județe (interbelice) Putna (aproximativ Vrancea de azi), Trei Scaune (în linii mari, suprapus peste actualul județ Covasna) și Buzău. Primul este un județ moldovenesc, al doilea – ardelenesc, iar ultimul – muntenesc. Toate trei se întâlnesc în Vârful Lăcăuț, din Carpații Curburii. În plus, de ele se leagă și prima Unire a Țărilor Române, în anul 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul (a cărui zi de nume este astăzi), care a trecut din Muntenia în Ardeal, prin pasul Siriu, pe Valea Buzăului (în octombrie 1599), iar în mai 1600, din Ardeal, în Moldova, a intrat prin pasul Oituz, care începe în fostul județ Trei Scaune. Pe lângă aceste aspecte, Focșanii, reședința județului interbelic Putna (dar și a actualului județ Vrancea), s-au unit și ei, la 1859, când, după Unirea Principatelor, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Focșani-Munteni și Focșani-Moldova au devenit un singur oraș, despărțit, până atunci, de râul Milcov.

P.S.2. Buzăul, hidronim derivat din traco-dacul Buseus este singurul râu care leagă cele trei regiuni istorico-geografice românești: își are obârșia în sud-estul Ardealului, traversează nordul Munteniei și se varsă într-un râu moldovenesc, Siretul.

Sfântul Dimitrie de la Basarabi Sâmbătă, oct. 27 2018 

Azi este o altă mare sărbătoare, a Sfântului Dimitrie Basarabov. Sfântul s-a născut la Basarabi (un sat de lângă Ruse, azi în Bulgaria), și a trăit în veacul al XIII-lea, în vremea Imperiului româno-bulgar, întemeiat, la sfârșitul secolului al XII-lea, de dinastia păstorilor români (vlahi) a Asăneștilor. Din anul 1774, moaștele sale au fost aduse la București, devenind, de atunci, ocrotitorul Bucureștilor și al Țării Românești, Nu știm dacă tradiția utilizării numelui Dimitrie (cu forma sa românească, Dumitru, al cărui derivat mai frecvent este Mitică), datează de atunci, sau este mai veche, dar, cu un iz mai glumeț, s-a răspândit, treptat, ideea că a merge în Capitală este echivalent cu a merge la „Mitici”.

Precizăm că, din punctul nostru de vedere, expresia nu are nici o conotație depreciativă.

Despre sărbătorile din calendarul popular păstoresc (și nu numai) Vineri, oct. 26 2018 

Astăzi se prăznuiește Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Cu acest prilej, nu vom vorbi doar despre această sărbătoare, ci și de cea „opusă” ei, din primăvară, ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Aceste două sărbători, reprezintă un reper important în calendarul popular păstoresc.De fapt, chiar și Biserica îi pomenește împreună.

De Sfântul Gheorghe (23 aprilie), odată cu încălzirea vremii, păstorii, cu turmele lor, revin la pășunile de munte, așa-numitele locuri de vărat. Sărbătoarea poartă, din vremurile de la începuturile creștinismului, nume ca Sângeorz, Sângiorgi, Sângeorgiu, forme intrate în toponimie, ca și locurile de vărat, marcate de numiri ca Văratic, Văratec, Văratica. Tot de la numele vechi al sărbătorii Sfântului Gheorghe, am înregistrat, și la nord, dar și la sud de Dunăre, toponime ca Giurgeu, Giurgița, Giurgiu, Giurgeni, Giurgiulești, Giurgevăț, Giurgia și altele, alături de care, ca forme mai recente, am întâlnit toponime ca Gheorgheni, Gherghița, Gănești, Sfântul Gheorghe, etc. Răspândirea acestor nume este ilustrată în harta de mai jos.

Toponime pastorit-Sangeorz ok.jpg

 

Dacă ne referim la celălalt moment important, ziua Sfântului Dimitrie, sărbătorită astăzi, acesta apare mai rar în toponimie, fiind notat în forme ca Sâ(n)medru, Sumedru. Chiar dacă toponimele sunt mai rare, importanța momentului plecării spre iernatic a fost așa de mare, pentru românii balcanici, încât, în calendarul popular, aceștia au dat numele sărbătorii de azi – Sumedru – întregii luni octombrie. Locurile de iernat, de asemenea, nu sunt foarte frecvent înregistrate toponimic: un oiconim Zimnicea, în sudul țării, pe Dunăre, și un Zimnița – în Bulgaria. Repartiția toponimelor derivate de la numele Sâmedru, este redată mai jos.

Toponime pastorit-Samedru ok.jpg

 

Toponimele acestea sunt notate, uneori, slavizat – Smederevo, numele unui oraș pe Dunăre, azi în Serbia -, dar așa apare și vechiul nume, medieval, al orașului Roman, din Moldova. Aici, de Sâmedru se organiza târg mare, la care, ciobanii, care coborau cu turmele din Munții Stânișoarei, se opreau, târguiau ce aveau nevoie și, apoi, coborau, prin șaua Strunga, trecând pe lângă Valea Oilor, apoi prin vechea mahala ieșeană a Păcurarilor, dacă nu rămâneau la iernat în Balta Jijiei unde, după cum menționează Mihail Sadoveanu, în Baltagul, se mai practica transhumanța și în perioada interbelică), ieșeau la vad, la Țuțora, spre a trece spre stepa Bălților, sau, chiar, mai departe, la est de Nistru, până în zona actualului oraș transnistrean Balta.

Toponime pastorit-Balta ok.jpg

 

În ceea ce privește răspândirea antroponimelor, în spațiul carpato-balcanic, din această zonă erau originari, atât Sfântul Gheorghe, cât și Sfântul Dimitrie. Astfel, primele mențiuni ale lui Georgius, apar în secolul al IV-lea, în partea asiatică a spațiului amintit: un episcop al Bithyniei cu acest nume a participat la Conciliul de la Niceea (325), un altul, cu același nume fiind prezent, în aceeași vreme, în Cappadocia, ambele – în Turcia de astăzi.

Pentru secolele IV-VII, mai amintim asemenea prezențe în alte regiuni ale Turciei actuale, dar și în partea europeană (tracică) a acesteia și în Grecia.

În perioada secolelor VIII-X, pe lângă atestările din Turcia, am mai notat astfel de prezențe în Bulgaria, R. Macedonia, Grecia, iar în secolele XI-XIII – în Turcia, Grecia și Ucraina.

Din secolele XIV-XVIII, apar și primele mențiuni din Țările Române, atât în Ardeal, cât și în Moldova și Muntenia. De asemenea, în aceeași perioadă, numele este atestat și în Turcia, Grecia, Ucraina, Ungaria și Austria.

Astăzi, patronimul este răspândit mai cu seamă în Cipru (pe prima poziție), cele mai frecvente fiind formele Georgiades/Georgiadou/Georgiou/Hadjigeorgiou, Bulgaria (locul 3), cu patronimele Georgiev/Georgieva/Ganchev/Gancheva/Ganev, Serbia (același loc) – Djordjević/Đorđević/Đukić/Đurđević/Đurić/Đurović și Grecia (aceeași poziție) – George/Georgakopoulos/Georgiadis/Georgiadou/Georgiou/Georgopoulos/Georgopoulou, Bosnia-Herțegovina (locul 4) – nume ca Djukic/Djuric/Jukic/Juric/Zukic, aceeași poziție consemnându-se și în România – Gheorghe/Georgescu/Gheorghiu/Ghiță, Belarus (locul 5), în formele Yurchenko/Yurkevich/Zhuk/Zhukov/Zhukova/Zhukovskaya/Zhukovsky, și Muntenegru (același loc) – Djordjević/Djikanovic/Djukanovic/Djukic/Djuranovic/Djuraskovic/Djuric/Djurisic/Djurkovic/Djurovic, Croația (locul 7) – Juric/Jurik/Jurisic/Jurkovic, R. Macedonia (locul 9) – Georgiev/Georgieva/Georgievska/Georgievski/Gjorgjievska/Gjorgjievski/Gorgiev.

Chiar dacă datele noastre nu sunt complete, la nivelul spațiului carpato-balcanic, numele Georgius (cu forma românească Gheorghe) a evoluat de la locul 30 în secolele IV-VI, spre poziția a opta, în veacurile XI-XV, ajungând, în prezent, pe locul 5. În spațiul medieval românesc, patronimul era mai frecvent consemnat în Moldova (poziția a doua) și în Ardeal (locul 11), în Țara Românească fiind amintit pe poziția a XIX-a.

Dacă ne referim la Dimitrie, primele atestări datează din secolele II-III, prin chiar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ajuns dregător la Salonic, în vremea împăraților Diocletian și Galeriu. Ulterior, apar înregistrări ale patronimului în veacurile V-VI, tot în Grecia, la Lappa, în Creta (în anul 451) și la Philippi, în Macedonia (în anul 553).

Din secolele VII-X am consemnat atestări în Turcia, iar pentru intervalul secolelor XI-XIII – în Turcia, Grecia, Albania și R. Macedonia.

Din secolele XIV-XVI apar și primele mențiuni ale patronimului în spațiul românesc, consemnate în Moldova. De asemenea, am notat antroponimul și în Turcia, Grecia, Croația și Ungaria. Din secolele XVII-XVIII apar consemnări, din nou, în Țările Române – Ardeal, Maramureș -, dar și din Grecia.

Astăzi, patronimul se regăsește pe primele poziții în Bulgaria (locul 2) – Dimitrov/Dimitrova/Mitev/Miteva/Mitov, R. Macedonia (locul 4) – Dimitrievska/Dimitrievski/Dimitrov/Dimitrova/Dimitrovska/Dimitrovski/Mitev/Miteva/Mitevska/Mitevski/Mitreski/Mitrevska/Mitrevski, România (locul 5, imediat după Gheorghe) – Dumitru/Dumitrache/Dumitrascu/Dumitrescu, Grecia (locul 7) – Dimitrakopoulos/Dimitriadis/Dimitriou/Dimitris/Dimitropoulos, ca și Serbia – Dimitrijević/Mitrović/Mitić, Cipru (locul 8) – Demetriades/Demetriadou/Demetriou/Dimitriou.

De asemenea, în spațiul carpato-balcanic, și Demetrius (cu forma sa românească actuală, Dumitru) a evoluat ascendent  în ultimele două milenii, de la locul 34 în secolele IV-VI, la poziția 17 – în Evul Mediu (secolele XI-XV) și la locul 10, în prezent. Dacă ne referim la spațiul românesc, numele apărea, în epoca medievală, mai frecvent în Țara Românească (patronimul se afla pe locul 7) și în Ardeal (locul 19), dar și în Moldova era destul de răspândit (locul 63).

Deloc întâmplător, de ziua Sfântului Dimitrie, se sărbătorește, în fiecare an, momentul solemn, istoric, al înființării, prin Înalt Decret Domnesc, a primei Universități moderne din România, la Iași, de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 26 octombrie 1860.

 

Semnificația zilei de 25 Octombrie Joi, oct. 25 2018 

La 25 Octombrie 1921, s-a născut Majestatea Sa, Regele Mihai I, care ne-a părăsit în decembrie 2017. În cinstea zilei de naștere a Majestății Sale, Armata Română – al cărei Comandant Suprem era Regele Mihai, a eliberat orașul Careii Mari, ultima brazdă de pământ românesc aflată, după 30 august 1940, sub ocupația Ungariei horthyste. În acest material, unul dintre participanții la bătălie, relatează acest moment istoric.

Chiar dacă regimul comunist a ocultat memoria Regelui Mihai – și a Dinastiei regale, în general – ziua de 25 Octombrie a rămas, până azi, Ziua Armatei Române.

Recunoștință veșnică Eroilor Armatei Române!

Despre numele Paraschiv/Paraschiva/Parascheva Duminică, oct. 14 2018 

Astăzi este prăznuită Sfânta Cuvioasă Parascheva, prilej de a aborda puțin răspândirea geografică a numelui Paraschiv, de la care a derivat hagionimul de mai sus.

Numele, atestat, inițial la feminin, derivă din grecescul paraskevi, numele dat, în greacă, zilei de vineri, având semnificația de „pregătire”. Replica slavă balcanică a termenului este petka, cu semnificația de „a cincea zi a săptămânii” (deci, tot vineri). Probabil, în vremea bilingvismului româno-slav, s-au dezvoltat, la români, tradițiile ce o atestă pe Sfânta Vineri.

Cuvioasa Parascheva s-a născut într-un sat din Tracia, la Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. A trăit în prima parte a secolului al XI-lea. După nenumărate fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, atunci când a trecut la Domnul, după o vreme, trupul său a fost descoperit printr-o minune. În apropiere de locul în care se afla îngropat trupul Cuvioasei, a ajuns dus de ape, trupul în putrefacție al unui marinar. Din cauza mirosului, localnicii au săpat o groapă ca să îngroape cadavrul. Săpând, au descoperit și moaștele Sfintei Parascheva. Însă, pentru că nu știau despre cine este vorba, le-au lăsat în continuare în pământ, alături de trupul marinarului. Unui om evlavios din sat, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis Sfânta Parascheva ca o împărateasă, înconjurată de cete de ostași luminați, căruia i-a zis: „Luați repede moaștele mele și le puneți într-un loc de cinste, pentru ca nu pot să suport mirosul acestui om”.

Fiind scoase din mormânt, Dumnezeu le-a proslăvit cu faceri de minuni. Duăa trecerea sa la cele veșnice, în anul 1235, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Ioan Asan al II-lea, al românilor și bulgarilor (1218-1241), și au fost așezate cu cinste la Târnovo. Mai târziu, în anul 1393, au fost strămutate la Belgrad, și, apoi, în 1521, au fost aduse la Constantinopol, la biserica Patriarhiei. Sfintele moaște au fost dăruite Moldovei de patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644), ca mulțumire pentru dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice. Adăugăm faptul că Vasile Lupu era, și el, român balcanic, acest fapt fiind întărit de ajutoarele bănești trimise de voievodul moldovean mănăstirii ortodoxe Lipovina/Lepavina, aflate în Valahia croată, în apropiere de Zagreb.

Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliti greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie 1641, au fost întâmpinate de Vasile Voda Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman si Huși, de cler și credincioși. Ele au fost așezate spre închinare in Mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi din Iași. Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în Catedrala mitropolitana din Iași.

Amintim că, în anul 1944, din cauza războiului, moaștele sfintei au fost mutate de la Iași, la mănăstirea ilfoveana Samurcașești, Ciorogârla. Au fost prezente aici în perioada 10 aprilie 1944 – 27 octombrie 1944. Pe 27 octombrie ele au ajuns la Catedrala Patriarhală, unde au rămase spre închinare până pe 13 noiembrie 1944, revenind ulterior la Iași.

O mare parte a acestor informații este preluată de aici.

Dovadă a marelui atașament față de Cuvioasa Parascheva, nu doar moldovenii, ci românii, în general, inclusiv cei balcanici, au contribuit la proslăvirea ei, inclusiv prin numeroasele atestări ale numelui, cu multe variante și derivate. Primele atestări le întâlnim, în forme ca Paraschia, Paraschița, Parasiia, în Moldova, în secolul al XVI-lea, urmate de altele, în Muntenia, în aceeași vreme. Ulterior, s-au dezvoltat alte numeroase variante și derivate: Schiva, Chiva, Chivuța, Vuța, Pache și altele. Sub influență slavă estică (ucraineană), în Maramureș și în Ardeal, au apărut forme ca Parascovea, Parasuca, Parasca, iar sub influență rusă, în Basarabia circulă formele Parascovia, Prascovia.

Din secolul al XVI-lea sunt atestate deja și forme masculine, în Muntenia, Moldova, Dobrogea sau Ardeal: Para, Schivu, Chivu.

Pe de altă parte, s-au dezvoltat și forme evoluate din termenul slav: Petcu, Petca, Petculescu și altele (N. A. Constantinescu, 1963).

După o opinie argumentată de mai bine de un deceniu, prezentată și în teza de doctorat (publicată în 2007), credem că există o legătură între numele dezvoltate pe „teren lingvistic” grecesc – din paraskevi – sau slav – din petka, în formele românești derivate de la numeralul cinci, atât la nord de Dunăre, cât și în Balcani. Astfel, opinăm că nume precum Cincă, Șincari, Șinca, Cincu, Cinciș și altele (unele dintre ele – toponime), ca și termenul cu care au fost denumiți românii balcanici (în special, aromânii, dar și meglenoromânii) – cincari (pronunțat țințari) sunt derivate de la a cincea zi a săptămânii, vineri, fiind replica românească a numelor Paraschiv(a) sau/și Petcu/Petca. S-ar putea ca aceeași semnificație să aibă și numele satului ardelean Vinerea. Mulți dintre cei numiți astfel – țințari – erau păstori (mai ales la sud de Dunăre) și, deoarece și Cuvioasa Parascheva era tot din zonă, au dezvoltat un atașament deosebit față de Sfântă. Așa se explică și de ce tot un aromân, voievodul Vasile Lupu, reușește să aducă moaștele Sfintei la Iași.

 

Pagina următoare »