Alte… dileme electorale… Luni, apr. 6 2020 

Alternativ sau în paralel cu celelalte activități – fie ele strict personale, fie didactice sau de cercetare – a continuat lucrul la baza de date legată de alegerile pe state, la nivel mondial. Și, ca întotdeauna când „n-ai ce face”, „îți faci de lucru”, pe principiul „să te legi la cap și dacă nu te doare!”. Adică, apar dilemele, întrebările…

De pildă, cum se integrează, în baza de date, informațiile electorale pentru țări care, o vreme, au avut doar alegeri – disparate, la momente diferite – doar pentru două sau mai multe entități politico-administrative distincte (principate, ducate, regate, state, provincii, etc.) – și care, ulterior, au fost (re)unite/s-au unit într-o singură țară? Situația este valabilă, de exemplu, pentru România – cu alegeri separate în Țara Românească și Moldova nu doar până în 1859, ci un pic chiar și după (au avut loc scrutine, în ambele principate și în 1860, dar și în 1861 – ultimul, doar în Țara Românească), pentru Italia – tot înainte de 1859 (în cazul Romei și a Statului Papal, până în 1870), pentru Canada – înainte de 1867 (și chiar și după – a se vedea Newfoundland and Labrador, cu statut distinct, înainte de 1949), pentru Australia – înainte de 1901 și altele… Ei bine, în asemenea cazuri, cum se înscriu datele? Ca informații electorale separate, pentru fiecare entitate sau ca sumă, la fiecare moment dat, pentru viitoarea entitate unit(ar)ă mai mare, la care au aderat celelalte, ulterior?

Un caz special, extrem de interesant, dar și foarte complicat, în același timp, este cel al Germaniei. Astfel, din 1818, a existat un legislativ unic al Confederației Germane, creată de Conferința de Pace din 1815. Acesta era desemnat de statele membre – cel puțin câteva zeci (de la state mari – ca Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia), până la ducate și principate, multe și mărunte și diferite orașe libere (foste hanseatice sau nu). Austria prezida această Adunare legislativă, dar, ca și Prusia, nu avea incluse între teritoriile ce aparțineau Confederației, pe cele cu majorități etnice negermane (nici aici, de fapt, regula nu era aplicată integral: puteau participa, ca „țări ale Coroanei austriece”, atât Boemia și Moravia, cu majorități etnice cehe, Silezia – unde o bună parte a populației vorbea polona sau ceha, Carniolia – majoritar slovenă, sau Triestul – majoritar italian!). Astfel, teritoriile estice ale Austriei – Galiția, Bucovina, Ungaria, Transilvania, etc. – nu erau incluse, la fel – nici Posenul (azi Poznan, în Polonia), Prusia Occidentală și Prusia Orientală (cu prezență etnică polonă, lituaniană) – din partea Prusiei… Acum, după prezentarea contextului, apare dilema: datele legate de Austria (cu „țările” ei incluse aici) le adaug la Confederația Germană, sau la Imperiul habsburgic (austriac), unde apar toate „țările Coroanei” aparținând de Curtea vieneză? După 1849, când în Imperiul habsburgic a funcționat, o vreme (1850-1860), neoabsolutismul, Austria nu a mai desemnat prin vot delegații în Adunarea Confederației Germane (probabil, nici după 1860, când au avut loc alegeri, primele se pare, în toată Monarhia habsburgică, în anii 1861-63) – sau n-am găsit eu, încă, asemenea informații – dar, până în 1866, când Confederația a fost desființată (de rivala Austriei, Prusia, în primul rând!), a continuat să prezideze Adunarea!…

Și „bătăile de cap”, în legătură cu Germania nu încetează odată cu crearea, în 1867, a Confederației Germane de Nord, sub control prusac, sau a Imperiului German (la care au aderat și statele sudice, în frunte cu Bavaria), în 1871. După 1918, o vreme, Saarlandul a avut statut special, un protectorat francez (până în 1935), situație care s-a repetat și după 1945 (până în 1957), de fiecare dată, actualul land amintit revenind în componența Germaniei. Normal, din nou datele trebuie prezentate separat, dar, la calcularea datelor pe cincinale electorale, se adună la Germania, sau nu? La fel, pe lângă existența, separată, că așa au vrut „mușchii sovieticilor”, a unei „republici democrate” germane (1949-1990), se adaugă și partajarea a însăși capitalei germane, Berlin. După alegerile pentru un singur Berlin (1946), deja, din 1948, din punct de vedere electoral, Berlinul era divizat: în acest an, autoritățile (încă, de ocupație) ale sectoarelor american, britanic și francez din Berlin, au ținut un scrutin pentru ceea ce va fi, până în 1990, Berlinul de Vest, cu toate „protestele” sovieticilor și ale „anexelor” lor, comuniștii (est-)germani (care au „boicotat” scrutinul). Ulterior, în toată perioada „războiului rece”, s-au desfășurat, separat, scrutine pentru Berlinul de Vest (care avea propria administrație, dar fără a fi integrat în Republica Federală Germania), respectiv pentru „Berlin – Haupstadt der DDR”, adică pentru partea estică, proclamată de fosta R.D. Germană, drept „capitală” a „statului” comunist german. La adunarea datelor pe cincinale electorale, din nou, presupun că datele celor două părți ale Berlinului, trebuiesc însumate!… Sau nu?

Apoi, în perioada 1946-49, au avut loc cel puțin câte un scrutin (în Bavaria, Baden-Wurttenberg și Hessen – chiar câte două!) la nivelul fiecărui land al viitoarelor state, vest- și est-german. Le-am luat în considerare, aplicând aceeași… „regulă”, ca în cazul României și Italiei (ante-1859), Canadei (înainte de 1867/1949) sau Australiei (pre-1901). Dacă, în cazul celor două state germane, (re)unificate în 1990, am procedat la însumarea datelor pe actuala Germanie, pentru intervalul 1949-1990, de ce să nu procedez la fel și pentru intervalul 1946-1949?

Și dilemele nu se opresc aici… De pildă, e bine să separ datele (indoneziene, în anii 1982-1999, inclusiv) pentru viitorul stat independent Timor L’Este (chiar din 1999), sau să le las la Indonezia? Sau, la fel, pentru insula Ellice, azi statul Tuvalu, independent, pentru perioada în care era împreună cu teritoriul Gilbert, azi statul, la fel de independent, Kiribati? Dar, dacă procedez așa, cum „separ” datele pentru Irlanda independentă, pentru intervalul de dinainte de 1921, în care întreaga insulă era componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei? Sau cum „aloc” la actuala R. Moldova sau la Ucraina, părțile, românești, ale Basarabiei și nordului Bucovinei, din perioada interbelică??? Ori, la fel, pentru vremea când Algeria era a Franței, cu statut de „departament” (deloc „de peste mări”), cu statut identic cu al actualelor departamente metropolitane!… Probabil, în fiecare caz, la fiecare moment, interval, cu asemenea „bătăi de cap”, este necesară o rubrică de „observații”, unde să fie specificat, clar, cum s-a procedat! Deși, totuși, ar trebui o abordare unitară a chestiunii!

Nu mai adaug (prea multe) în legătură cu faptul că, de modul cum se rezolvă aceste dileme, întrebări, depinde și cartografierea datelor. În această situație, alături de posibilitatea comparabilității datelor, la nivelul (pe cât posibil) al acelorași entități administrative, spațiale, este necesară respectarea unei reguli, unitare, legate de modul în care se agregă datele, la nivelul statelor (independente și/sau autonome, dacă organizau scrutin/scrutine) existente la acel moment!…

Câteva particularități legate de variantele și derivatele patronimului Ziane Duminică, feb. 23 2020 

Antroponimul Ziane, cu mai cunoscuta sa variantă Sânziane este forma românească veche a numelui-tulpină Ioan, moștenită direct din perioada creștinării (prin romanizare) a traco-dacilor, de către strămoșii noștri.

Deși, la prima vedere, patronimul amintit – cu variantele și derivatele sale – pare aproape dispărut, necunoscut, numărul de forme înrudite este surprinzător de mare – peste 80! Totuși, cel puțin la nivel mondial, unele forme identice sau asemănătoare cu cele vechi românești sunt doar omofone (sună/arată la fel), dar au, aproape sigur, altă semnificație: astfel, ne îndoim că, din cei peste 304 mii de purtători ai unor nume legate de aceste forme, cei din China (cu 30,36% din totalul amintit), Myanmar (5,46%), Rusia (4,19%), Burkina Faso (4,16%), sau Cote d`Ivoire (3,34%) au vreo legătură cu semnificația antroponimului românesc. Alta este situația cu formele din Italia (10,99%), sau Brazilia (10,69%), țări unde se vorbesc limbi romanice și asemenea forme pot fi, ca și în cazul celor românești, continuatoare ale unor forme venite din limba latină. Și faptul că totalul purtătorilor formelor românești are o pondere modestă – doar 0,88% din suma mondială în România și 0,05% în R. Moldova este un argument în acest sens…

„Coborând” nivelul analizei la spațiul carpato-balcanic, situația se schimbă. România, cel puțin, deține o pondere semnificativă din cei aproape 23 de mii de purtători ai unor asemenea nume: 11,65%. Totuși, cu ponderi chiar mai mari se remarcă Ucraina (19,53), Bielorusia (19,24%) și Turcia (12,18%), la care se alătură Albania, cu 8,64%. Dacă, în privința Turciei – cu o mare parte din teritoriu în afara spațiului carpato-balcanic și cu trăsături culturale – etno-confesionale – mult diferite de contextul apariției formelor românești, nu credem că există vreo legătură de semnificație cu antroponimele analizate aici, în cazul celorlalte țări ar exista o explicație, fie și parțială. Astfel, multe din aceste forme atestate în Ucraina se găsesc în regiuni situate la nord și est de spațiul românesc actual (inclusiv Cernăuți, care chiar se situează în spațiul românesc, ca parte a României interbelice), cele septentrionale continuându-se cu regiunile bieloruse, unde – după atestări istorice și etnografice (dave dacice atestate și onomastic, frecvență mare a antroponimelor legate de păstorit) – se relevă, tot mai clar, o prezență veche a strămoșilor noștri, care, chiar dacă au dispărut de timpuriu (poate, în jurul anului 1000 sau puțin după), au lăsat numeroase asemenea urme. Pe de altă parte, frecvența unor asemenea forme la albanezi e și mai explicabilă, prin legăturile românilor – pe filieră traco-dacă – cu acest popor balcanic.

Dintre regiunile spațiului carpato-balcanic cu ponderi semnificative ale acestor nume se evidențiază Stredné Slovensko (2,3%) – în Slovacia, Jadranska Hrvatska (1,92%) – în Croația, Volins’ka (2,04%), Donec’ka (1,8%) – în Ucraina, Brèst (6,23%), Miensk (5,92%), Miensk-Horad (3,85%) – în Bielorusia. În toate aceste cazuri este vorba de vechi comunități românești, între timp asimilate complet de slav(ofon)ii conlocuitori, azi majoritari în zonă.

Dacă ne referim strict la spațiul românesc actual – în sens restrâns, doar la România și Republica Moldova – cele mai frecvente atestări ale acestor patronime se localizează în Moldova (3,1%), București-Ilfov (2,11%), Muntenia (1,9%) și Ardeal (1,67%). De fapt, este același areal cu frecvențe mari ale numelor legate de patronimul Cristu/Cristofor, analizat anterior, doar ordinea acestor prime regiuni fiind diferită. Ponderile mai modeste pentru Basarabia (sau, pentru Republica Moldova, în ansamblu – doar 0,68%) nu trebuie să surprindă: pe de-o parte, este vorba de urmarea perioadelor de ocupație străină (țaristă, respectiv sovietică), dar și de unele diferențieri regionale care apar și în alte spații, aproape la fel de omogene din punct de vedere etno-lingvistic: dacă Albania are 8,64% asemenea nume, Kosovo – cu o majoritate de circa 90% albanezi adună numai 0,44%. În plus, regiuni aparținând și azi României – Bucovina (0,46%), Banat (0,42%), Maramureș (0,18%), Oltenia (0,1%) – au valori chiar mai mici decât cele ale regiunii pruto-nistrene… Față de Bucovina, regiunea Cernăuți (azi, la Ucraina) are valori mult mai mari – 0,97%, la fel Transcarpatia (1,4%), față de Maramureș, ori regiunea sârbă Juzna i Istocna Srbija (0,15%), regiunile bulgare Severozapaden (0,73%) și Severen tsentralen (0,35%), în raport cu Oltenia, sau regiunea maghiară Dél-Alföld (1,36%) prin comparație cu Banatul…

La final, câteva cuvinte despre variantele/derivatele formei Sânziane. Acestea – în număr de 19 – totalizează doar 587 purtători (2,56% din total), cele mai multe atestări fiind în Moldova (218), Crișana (140) și Ardeal (133), după care urmează Basarabia (31). Se conturează, astfel, o arie moldo-transilvană în care această formă – păstrată, până azi, și prin sărbătoarea Sânzienelor (numită, în sud, Drăgaica) – s-a conservat mai bine, inclusiv prin onomastică. Nu întâmplător, prelungirile peste graniță ale acestor forme au atestări spre vest (Ungaria), nord-vest (Polonia) și nord (Ucraina).

Despre geografia electorală regională la nivel mondial Sâmbătă, feb. 8 2020 

De ani buni – peste un deceniu – lucrez la inventarierea și cartografierea rezultatelor electorale la nivel sub-național (regional), dacă nu la nivelul tuturor statelor lumii, măcar în cazul celor pentru care se pot evidenția particularități regionale relevante. Toate – bune și frumoase, doar că, de aici, apar problemele și „bătăile de cap”…

Mai întâi – pe ce bază se pot selecta țările pentru care particularitățile regionale sunt „relevante”? Ca să răspund(em) la această întrebare, mai întâi trebuie precizat că, un element de selectare a țărilor pentru care se detaliază rezultatele electorale ține de mărime (atât cea teritorială, cât și cea demografică). O țară cu doar câteva mii (sau chiar zeci de mii) de kmp (în suprafață) sau/și cu doar câteva sute de mii (sau chiar câteva milioane) de locuitori nu poate avea „relevanță” electorală la nivel regional. Totuși, există și excepții, care sunt/vor fi date de existența, vreme îndelungată, (aproape) continuu a unui sistem politic democratic, cu alegeri multi-partite, alternanță democratică la guvernare și echilibru între puterile din stat – checks and balances – și de accesul la date electorale sub-naționale.

Deci, ca să rezumăm, rezolvarea acestei chestiuni, se bazează pe 1) dimensiunile teritorial-demografice ale țării/țărilor în cauză, 2) alegeri democratice pe (aproape) tot intervalul analizat și 3) accesul la datele electorale sub-naționale. Îndeplinirea a cel puțin două din criteriile 1-3 de mai sus permite intrarea în acest grup, dar cu condiția ca, printre aceste criterii să se afle, obligatoriu, criteriul 2) (care este eliminatoriu).

În aceste condiții, chiar dacă avem un stat cu dimensiuni imense, atât teritoriale, cât și demografice – de pildă, cazul fostei Uniuni Sovietice, al R. P. Chineze sau al Arabiei Saudite – degeaba avem noi acces la date (la nivelul „republicilor unionale” sovietice, al provinciilor chineze… – dacă „diversitatea” opțiunilor politice se leagă de a alege între partidul comunist și… partidul comunist!… Iar în cazul monarhiei saudite, nu avem acces la date, fiindcă n-au existat NICIODATĂ alegeri parlamentare în acest stat!

În acest context, exceptând Europa – unde o mare parte a statelor continentului au o lungă istorie electorală de alegeri democratice – America de Nord Anglo-Saxonă (Canada și Statele Unite), Australia și Noua Zeelandă, diferite părți din America Latină (Mexic, Brazilia, Argentina, dar cu discontinuități legate de dictaturi, lovituri de stat, regimuri autoritare…) sau din Asia (India, Japonia, posibil și Indonezia sau Thailanda) ori Africa (cu mari pauze, putem lua în considerare Republica Sud-Africană, dar mai degrabă abia după abolirea apartheidului, în anii de după 1990!), în celelalte cazuri, nu avem temei pentru o analiză sub-națională, regională, a specificului electoral, pentru ultimele două secole.

De fapt, în destule cazuri, chiar și pentru exemplele de mai sus, apariția confruntărilor electorale democratice nu s-a produs chiar de la începutul intervalului analizat: Australia nu a avut deloc alegeri (nici măcar „coloniale”) înainte de 1840, Noua Zeelandă are date electorale de după 1850, primele scrutine au avut loc în Japonia din 1890, iar în India (încă britanică) – din 1920… Dacă America de Nord Anglo-Saxonă are o lungă „istorie electorală”, care pornește chiar de dinainte de 1800, în Europa însăși, zone întinse nu au beneficiat de astfel de scrutine până spre mijlocul veacului al XIX-lea sau chiar sfârșitul acestui secol, ori debutul secolului trecut. Dacă în spațiul britanic există date pentru întregul interval, de la 1800 încoace (și chiar mai vechi!), pe continentul propriu-zis alegerile au apărut mai târziu: din 1814-1815 – în Franța, în Țările de Jos și în nordul Europei, după 1829-1831 în Grecia, Belgia Principatele Române, de la jumătatea secolului în Europa Centrală (statele germane, Imperiul habsburgic), statele italiene, Imperiul otoman – ultimul, cu intermitențe, până la dispariția sa, în 1920…), ori după acest moment – în Peninsula Iberică și în multe state balcanice (Serbia, Bulgaria, Muntenegru…), pentru ca, în Imperiul țarist primele alegeri să se desfășoare abia în 1906… Din păcate, până în 1907 aceeași va fi situația și pentru Finlanda (aflată sub dominația Imperiului țarist), sau pentru Polonia, până în 1919, când au avut loc primele alegeri în renăscutul stat polonez…

Ținând cont de aceste elemente – dar și de faptul că, în multe din aceste țări, au existat intervale destul de lungi fără alegeri democratice (cu regimuri autoritare și/sau dictatoriale), într-o serie de țări de la periferiile estică și sudică ale Europei (Finlanda, Bulgaria, Grecia, Serbia, Portugalia…) nu vom avea date detaliate despre alegeri decât după 1974-1975 (Grecia, Portugalia), sau după 1989 (în cazul Serbiei și al Bulgariei; pentru Iugoslavia, însă, vom analiza datele electorale pe entitățile componente care au format acest stat în 1918: Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovenia…); în cazul Finlandei, în funcție de momentul în care vom găsi date detaliate, vom detalia analiza la nivel regional (deși, în acest caz, până azi, dimensiunile sale – mai ales cele demografice nu impun o asemenea detaliere…). De asemenea, vom decide dacă și de când vom avea date detaliate în cazul Danemarcei, țară ci vechi tradiții democratice, dar, în cazul căreia, nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice nu fac neapărat necesară o asemenea analiză sub-națională…

Discuția rămâne deschisă, ideile de mai sus având un caracter preliminar…

24 Ianuarie/5 Februarie 1859 – 161 de ani de la Unirea Principatelor Miercuri, feb. 5 2020 

După ce, cu câteva săptămâni mai devreme, deputații din Adunarea Electivă a Moldovei, l-au ales, în unanimitate, ca Domnitor al Principatului moldav, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, adunați la Hotelul „Concordia” din București, și deputații Adunării Elective a Țării Românești, au procedat la fel, în 24 Ianuarie (stil vechi)/5 Februarie (stil nou). Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, devenea domnitor al ambelor Principate, acest moment fiind primul pas pe calea Unirii Principatelor Române, devenite, ulterior, România.

Un comentariu și câteva întrebări… Vineri, ian. 24 2020 

E ceva „putred” în „statul” ăsta, românesc, care, de la „nașterea” sa, fie ignoră, fie ține în subdezvoltare partea de est a Țării – Moldova!

Nu mă „bazez” pe faptul că s-a dat o lege pentru A8 și, la UN AN DUPĂ, suntem tot unde eram și ÎNAINTEA LEGII! Acum, întrebări:

1. De ce, în 1936, un ziar din Moldova scria „Moldova vrea șosele moderne”?
2. De ce , după P. P. Carp (demis din funcția de prim-ministru, în aprilie 1912), următorul premier ieșean al României a fost Mihai-Răzvan Ungureanu (februarie-aprilie 2012)?
3. De ce singura regiune a României FĂRĂ AUTOSTRĂZI circulabile e Moldova?
4. De ce, deși au fost discuții aprinse, intense, atât în timpul domniei lui Cuza, cât și al primei părți a domniei lui Carol I, Înalta Curte de Casațiune și Justiție NU a mai ajuns NICIODATĂ la Iași, ca o compensație, modestă, pentru cedarea de către fosta capitală a Moldovei, a funcției de Capitală?
5. Ce a făcut, în general, România pentru regiunea sa Moldova, în condițiile în care „fraierii” de aici au susținut, întotdeauna, Țara, fără alte pretenții, decât aceea DE A FI RESPECTAȚI LA FEL PRECUM CETĂȚENII DIN RESTUL ROMÂNIEI?

Și ar mai fi!…

Iar despre motivele pentru care ziua de azi este o non-sărbătoare pentru ieșeni și pentru Moldova, am scris aici și aici

5/17 Ianuarie 1859 – începutul Unirii Principatelor Vineri, ian. 17 2020 

La data de 5/17 Ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei, a decis, la Iași, alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al principatului de la est de Carpați. Același lucru aveau să-l facă, câteva zile mai târziu, și membrii Adunării Elective a Țării Românești.

Semnificația geografică a baladei „Toma Alimoș” Marți, dec. 10 2019 

Pentru început, redăm textul acestei creații populare, preluat de aici, cu corijări, legate, în principal, de ortografia actuală și de adăugarea semnelor diacritice:

Foicica fagului,
La poalele muntelui,
Muntelui Pleșuvului,
În mijlocul
Câmpului
La puțul
Porumbului,
Pe câmpia verde, -ntinsă,
Și de cetine coprinsă,
Șade Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat.
Șade Toma tolănit
Și cu murgul priponit
În pripoane de argint,
Și mănâncă frumușel,
Și bea vin din burdușel,
Și grăiește în ast fel:
– Închinar-aș, și n-am cui!
Închinar-aș murgului,
Murgului sirepului,
Dar mi-e murgul vită mută,
Mă privește și m-ascultă,
N-are gură să-mi raspundă!
Închinar-aș armelor,
Armelor drăguțelor,
Armelor surorilor,
Dar și ele-s fiare reci,
Puse-n teci
De lemne seci!
Închinar-oi codrilor,
Ulmilor
Și fagilor,
Brazilor,
Paltinilor,
Că-mi sunt mie frățiori,
De poteri ascunzători;
De-oi muri,
M-or tot umbri,
Cu frunza m-or inveli,
Cu freamătul m-or jeli!
Și cum sta
De închina
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta;
Armele din teci ieșea,
Murgulețu-i râncheza.
Până vorba-și isprăvea,
Burdușelul
Ridica,
Vinișorul
Că gusta
Și-n picioare se scula.
Ochii-și negri d-arunca,
Peste câmpuri se uita
Și departe ce-mi zărea?
Că-mi venea, măre, venea
Stăpânul
Moșiilor
Și domnul câmpiilor,
Manea, slutul
Și urâtul;
Manea, grosul
Și-arțăgosul;
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.
Pân’ la Toma când sosea,
Din guriță mi-i grăia:
– Bună ziua, verișcane!
– Mulțumescu-ți, frate Mane!
– D-alei, Tomo Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Pe la mine ce-ai cătat?
Copile
Mi-ai înșelat,
Florile
Mi le-ai călcat,
Apele mi-ai turburat,
Livezi
Verzi
Mi-ai încurcat,
Păduri
Mari
Mi-ai dărâmat.
Ia să-mi dai tu mie seamă,
Ia să-mi dai pe murgul vamă!
Toma, măre, de-auzea,
Din guriță-i cuvânta:
– Ce-ai văzut
Om mai vedea,
Ce-am făcut
Om judeca;
Pân-atuncea, măi fârtate,
Dă-ți mânia la o parte
Și bea ici pe jumătate,
Ca să ne facem dreptate!
Toma, pân’ să isprăvească,
Îi dă plosca haiducească
Pe jumate s-o golească,
Mânia s-o potolească,
Ca c-un frate să vorbească.
Manea stânga
Și-ntindea
Să ia plosca
Și să bea,
Iar cu dreapta
Ce-mi făcea?
Paloș mic că răsucea,
Pântecele
I-atingea,
Mațele
I le vărsa
Și pe cal incălica,
Și fugea, nene, fugea,
Vitejia
Cu fuga!
Foicică de rogoz,
Savai, Toma Alimoș,
Haiduc din Țara-de-Jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat
Și viteaz cum n-a mai stat,
Cumpătul că nu-și pierdea.
Mâna
La rană
Punea
Și din gură cuvânta:
– D-alelei, fecior de lele
Și viteaz ca o muiere,
Nu fugi, că n-am dat vamă,
Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!
Vreme multă nu pierdea,
Mațele că-și aduna,
Cu brâu lat se încingea,
Mijlocelul că-și strângea
Și la murgul se ducea,
Și pe murg încălica,
Iar din gură mi-i grăia:
– Murgule, murguțul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău
Ca să-mi fii de ajutor
La nevoie și la zor,
Să te-ntreci cu șoimii-n zbor
Pân-o fi ca să nu mor.
Tinerel că m-ai slujit,
Dar s-acuma, îmbătrânit,
Să te-ntreci la bătrânețe
Cât puteai la tinerețe.
Azi te jur pe Dumnezeu
Să mă porți ca gândul meu
Și s-ajungi p-ăl câine rău,
Că mi-a răpus zilele,
Zilele, ca câinele,
Pentru tine, murgule!
Pâna Toma se gătește,
Murgul coama-și netezește
Și din gură mi-i grăiește:
– Lasă șeaua, sai pe mine,
Și de coamă țin-te bine,
Ca s-arăt la bătrânețe
Ce-am plătit la tinerețe!
Până Toma se ținea,
Murgul, măre, și zbura;
Și zbura, tocmai ca vântul,
Fără s-atingă pământul.
Cât o clipă de zbura,
Mult pe Manea-l întrecea,
Iara Toma, de-l vedea,
Îndărăt se întorcea
Și din fugă-i cuvânta:
– Maneo, Maneo, fiară rea,
Vitejia ți-e fuga,
Că, de m-ai junghiat hoțește,
Mi-ai fugit și mișelește.
Ia mai stai ca să-ți vorbesc
Pagubele să-ți plătesc,
Pagubele
Cu tăișul,
Faptele
Cu ascuțișul!
Bine vorba nu sfârșea,
Murgulețu-și repezea
Și cu sete mi-l lovea;
Capu-n pulbere-i cădea,
Iar cu trupul sus, pe șea,
Calu-n lume se ducea.
Foicică micșunea,
Vreme multă nu trecea
Și pe Toma-l ajungea
Moarte neagră, moarte grea.
De pe cal descălica,
Ochiul
Se-mpăienjenea,
Capul
I se învârtea
Și-n des codru se pleca,
Iar din gură ce-mi grăia?
– D-alelei, murguțule,
D-alelei, drăguțule,
Ce-am gândit
Am izbândit,
Dar și ceasul mi-a sosit.
Sapă-mi groapa din picior
Și-mi așterne fânișor,
Iar la cap și la picioare
Pune-mi, pune-mi câte-o floare:
La cap, floare
De bujor,
Să mi-o ia mândra cu dor,
La picioare,
Busuioc,
Să mă plângă mai cu foc.
Apoi, măre, să te duci,
Drumu-n codri să apuci
Pân’ la paltinii trăzniți,
Unde-s frații poposiți.
Nimeni frâul să nu-ți puie,
Nici pe tine sa se suie,
Făr’ d-un tânăr sprâncenat
Și cu semne de vărsat,
Cu păr lung și gălbior,
Care-mi este frățior,
Frățior de vitejie,
Tovarăs de haiducie.
Numai el frâul să-ți puie
Și pe tine să se suie;
Tu să-l porți și pe el bine,
Cum m-ai purtat și pe mine!
Bine vorba nu sfârșea,
Suflețelul că-și dedea:
Codrul se cutremura,
Ulmi și brazi
Se clătina
Fagi și paltini
Se pleca
Fruntea
De i-o răcorea,
Mâna
De i-o săruta,
Și cu freamăt il plângea.
Murgul jalnic râncheza,
Cu copita că-mi săpa,
Groapă mică că-i făcea,
Fânișor îi așternea,
Floricele că-i sădea,
Cu trei lacrimi le stropea,
Drumu-n codri c-apuca
Și mergea, măre, mergea
Pân’ la paltinii trăzniți,
La voinicii poposiți.

Primul lucru (aproape) sigur al baladei este faptul că Toma Alimoș, numit „haiduc din Țara de Jos”, era originar din partea de sud a Moldovei (cunoscută, de la începuturile voievodatului carpato-nistrean, ca Țara de Jos a Moldovei), probabil dintr-o arie situată între Bârlad (unde se afla sediul vornicului de Țara de Jos) și Galați (unde, din antichitate, a fost o importantă așezare, port la Dunăre). Faptul, pare a fi întărit atât de toponimul Muntele Pleșuvului, care apare, și azi, în Munții Vrancei, spre limita cu partea sud-estică a Transilvaniei, un altul – Câmpul (care poate trimite cu gândul la satul Câmpuri, de unde era originar Moș Ion Roată, primul țăran, răzeș, care a fost ales deputat în Adunarea legislativă a Moldovei), precum și sintagma paltinii trăzniți, care se apropie de numele satelor vrăncene Paltin și Spulber

Presupunerea noastră este întărită și de asocierea mediului natural – în special a codrului, dar și a animalelor (oița năzdrăvană Miorița, murgul) – cu eroul principal (baciul moldovean, haiducul Toma Alimoș), idee care apare și în balada păstorească Miorița. Deci, putem bănui că, fiind originar din Țara de Jos a Moldovei (dintre Galați și Bârlad, sau chiar din Codrii Tigheciului basarabean), Toma Alimoș, dintr-o familie de țărani răzeși, avea moșii în partea aceasta a Moldovei, fiind rudă cu boierul Manea (apelativul verișcane îi arată a fi, probabil, veri). Mă rog, erau rude, dar nu în relații tocmai bune, motiv pentru care Toma își alcătuise o ceată de haiduci care stăteau, adesea, la adăpostul codrilor vrănceni, din răzășeasca Țară a Vrăncii… Despre aceasta – ca și despre Tigheci (dar și despre vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc) – chiar principele-cărturar Dimitrie Cantemir afirmă, în Descriptio Moldaviae, că se autoguvernează singure, ca niște adevărate republici.

Faptul că era neam de răzeși, deci, de țărani liberi și nu de orice fel de răzeși, ci dintre cei din fruntea satului de unde era de baștină, reiese din al doilea nume al lui Toma – Alimoș. Acesta pare o poreclă, evoluată dintr-o formă, inițială, A(l)-lui-Moș. Or, dacă, zilele trecute am adus vorba despre o parte a semnificațiilor termenilor moș și bătrân, afirmând că și unul și celălalt fac trimitere la elita conducătoare a satelor de țărani liberi (a obștilor țărănești) – vorbind de judele satului și/sau de Sfatul Bătrânilor, Toma Alimoș era, dacă nu membru al acestei elite (foarte posibil, din moment ce apare ca lider al unei cete de haiduci), măcar urmaș al unui asemenea membru, al unui lider local, numit Moș(u).

Această particularitate fonetică din expresia inițială – A(l)-lui-Moș – ca și prezența altor termeni și forme specifice graiului moldovenesc (dar și a unora din cel muntean), întăresc localizarea spațială a acțiunii și originea geografică a lui Toma Alimoș și a boierului Manea, în partea sudică a vechiului voievodat al Moldovei (=Țara de Jos), într-un ținut cuprins între Bârlad (la nord), Câmpuri-Țara Vrăncii (la vest), Siretul-Inferior-Dunăre/Galați (la sud) și Codrii Tigheciului (la est). Dacă despre Manea știm că era parte a clasei boierești, pentru Toma, informațiile din baladă indică faptul că era cel puțin urmașul unui lider al Sfatului Bătrânilor dintr-un sat răzășesc, dacă nu chiar membru al acestuia. Ca ultimă idee, cu trimitere la geografia istorică a zonei, balada a apărut, cel mai timpuriu, în veacul al XV-lea, undeva după 1480, deoarece fosta Țară a Berladnicilor a devenit parte a Țării Moldovei în a doua parte a secolului al XIV-lea, în vreme ce extremitatea sudică a Moldovei de azi – inclusiv Țara Vrăncii – în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, probabil după ce marele voievod a fost ajutat să-i alunge pe otomani de fii Vrăncioaiei (în urma bătăliei de la Războieni, din 1476).

Despre semnificația termenilor „moș” și „bătrân” Duminică, dec. 8 2019 

Se pare că una dintre semnificațiile vechi ale termenului „moș” – de sorginte autohtonă, traco-dacă, se leagă (și) de calitatea de membru al Sfatului Bătrânilor. După intrarea în uz a cuvântului „bătrân” de origine latină, sensul articolului fost preluat de acesta, în vreme ce, cuvântul „moș” a păstrat alte semnificații. Între acestea se numără una foarte veche – legată de moșul întemeietor al unui sat de țărani liberi. La numele acestuia – Șerban, Pop(a), Bucur, Botoș, Andrieș și altele – s-au adăugat sufixe ca -ești și/sau -eni/-ani, rezultând toponime ca Șerbănesti, Popești, București, Botoșești/Botoșani, Andrieșeni, etc, al căror sens, în general, era de „comunitate de țărani liberi, al cărei întemeietor (rămas, adesea, legendar) era cel cu numele amintit”.

Întrebări pentru doamna ministru: Duminică, nov. 17 2019 

1. Nu ar trebui ca, la baza Educației în România, de la nivelul primar, până la cel (post-)universitar, să stea bunul-simț, buna-cuviință, buna-credință, verticalitatea, caracterul, conștiința, respectul reciproc, onestitatea, responsabilitatea??? Nu întreb doar așa, fiindcă sunt „ahtiat” după reguli, ci, pentru că, fără aceste reguli, transmise, secole la rând, de strămoșii noștri, din generație în generație, cineva, încă nenăscut, le va da tuturor în cap, fiindcă „așa vrea mușchiul lui” și singura „regulă” e „regula celui mai tare” (urmând ca și lui, peste alte decenii, să-i dea altcineva în cap, după aceeași „regulă”)!

2. Ați declarat că vor dispărea discipline: ce înseamnă asta? Că se vor „tăia”, de pildă, otova, Istoria și/sau Geografia? Sau Latina (mutată, aiurea, de la a VIII-a, unde se corela cu Istoria românilor, inclusiv cu procesul de romanizare a traco-dacilor), la a VII-a? Personal, ca o paranteză, mi se pare rușinos să ne lăudăm că suntem „urmașii Romei”, singurul popor neolatin de la „porțile Orientului”, dar, să lăsăm ca, la nivel de facultăți de profil, limba latină să ajungă pe cale de dispariție!… Mai vrem să avem cetățeni care să-și cunoască strămoșii și – pentru că „istoria se repetă!” – să știe de ce să se ferească, în viitor, fiindcă vor constata, pe propria piele, că anumite evenimente s-au mai produs și în trecut? Sau mai avem nevoie de oameni capabili să se orienteze în spațiu – la propriu, în primul rând! -, care să-și cunoască țara, continentul, planeta, sau doar de oameni cărora li se transmit puține informații, li se cer și mai puține și, după școală, nu le mai rămâne (aproape) nimic, dar care, așa (ne)informați, sunt mai ușor de manipulat, de controlat? Păi, ca o concluzie la acest paragraf (întrebător), dacă, altădată, „definiția” culturii generale era „ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce-ai învățat la școală”, pentru adulții României de mâine, despre ce „cultură generală” mai vorbim???

3. Prin unirea Cercetării cu Educația, aveți în subordine și acest sector, unde există o problemă mare (cel puțin): de peste 10 ani, anumite categorii de cercetători sunt complet discriminate, deoarece, fie depășesc vârsta, numărul de ani de la susținerea tezei de doctorat/obținerea titlului de doctor, etc. Acest lucru se numește DISCRIMINARE și nu cred că doar „tinerii cercetători”, „tinerii doctoranzi” sau „tinerii doctori”, ori „tinerele echipe” au dreptul să acceadă fondurile Ministerului destinate cercetării! Mă gândesc ca, ținând cont de această discriminare, să intervin în instanță, pentru eliminarea ei! Ce aveți de gând să faceți, în acest sens, pentru ca acest tratament discriminatoriu să înceteze?

4. Pentru avansare, în învățământul universitar, s-au stabilit acum câțiva ani niște criterii, care, prin schimbarea ministrului, sau din alte motive, s-au modificat, apoi s-a schimbat modificarea, pe urmă s-a modificat schimbarea modificată și tot așa! Când se vor stabili niște criterii clare, care să aibă la bază și consultarea cadrelor didactice aflate în situația de a putea avansa și, după ce se stabilește, mai întâi, o perioadă de tranziție, ca toată lumea să-și „pună la punct” criteriile proprii (vestitul „dosar”), să se fixeze un set de criterii, care să rămână „bătute în cuie”,măcar 10-15 ani?

Ca să nu fiu „suspectat” de „interese personale”, țin să precizez că nu sunt dintre aceia care „muncesc pentru salariu/avansări/etc”, ci vreau să fiu lăsat să-mi fac treaba (ceea ce fac, deja, de peste două decenii, din conștiință și cu responsabilitate), încă cei (cel puțin) 15 ani până la pensie! „Sistemului” educațional/de învățământ îi lipsesc credibilitatea, predictibilitatea, transparența! Plus elementele pe care le-am amintit mai sus, la început!…

Întrebările au apărut deja, în două comentarii la o știre legată de un interviu pe care doamna ministru al Educației, Monica Anisie, îl va acorda mâine platformei HotNews.

Oare e plină lumea de nesimțiți și/sau complici la nesimțire? Joi, oct. 24 2019 

Știu că o să par „plictisitor”, dar, reiau această temă, aplicând „principiul” cocoșului din „Punguța cu doi bani”, care se poate „traduce” și așa: am să mă fac că nu înțeleg că voi n-ați înțeles, până când veți înțelege!

Deci, să revin: fără o educație bazată pe bună-credință, bună-cuviință, bună-voință, bun-simț, onestitate, respect reciproc, caracter, conștiință, omenie, coloană vertebrală – vorbim degeaba! Nu e „moftul” meu: peste douăzeci de ani, unul nenăscut va da în cap cui „vrea mușchiul lui” fiindcă „regulile” lui sunt mai „tari” decât ale altora. Problema este că, peste alte două-trei decenii, alt nenăscut îi va crăpa lui capul (Doamne, ferește!)! Regulile de mai sus au asigurat supraviețuirea strămoșilor noștri peste veacuri/milenii! Doar că nu e p(r)ost-modern, political correct să aplici asta, în zilele noastre!

După asemenea atitudine (mă) așteptam la luări de poziție solidare! Mai ales că am adus subiectul în discuție de mai multe ori!… Dar, poate, trăiesc în altă lume! Ori e liniște, dar una „asurzitoare”, ori vin reacții defetiste de tipul „n-ai ce să le faci, nu te poți lupta cu ei, asta e!” și altele asemenea… Păi, fraților, din două una: ori e lumea plină de rău-voitori, lipsiți de conștiință, de caracter, de coloană vertebrală, nesimțiți de-a binelea, ori această lume e complice la grupul de asemenea nesimțiți, lăsându-i „să-și facă mendrele”, nestingheriți! În a doua situație, e grav! Asta, fiindcă, nu se știe ce asemenea mutant nesimțit, gol(it) complet pe dinăuntru de tot ce mai înseamnă omenie, umanitate, empatie, compasiune, vă poate nenoroci, pe viață, copiii, nepoții, ori pe altcineva drag/apropiat vouă! Și atunci veți „culege” roadele complicității cu mutanții neobrăzați, prost-crescuți, ipocriți, profitori fără scrupule – prin inacțiune, prin lipsă de atitudine! Lumea se îndreaptă într-o direcție greșită și totul se derulează ca atunci când un grup mare de oameni se află într-un bolid ce merge spre ciocnirea cu un zid, iar cel care-l conduce nu doar că nu frânează, ba mai și accelerează!… Iar cei mai mulți asistă, indolenți, nepăsători, impasibili, inconștienți!… Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!…

În ceea ce mă privește, prefer să crăp în secunda asta, decât să fac altfel decât am moștenit de la strămoși!…

Pagina următoare »