Despre forme vechi ale numelor creștine românești Duminică, sept. 15 2019 

Cel care a lămurit cel mai bine încadrarea diferitelor variante și derivate la un nume comun, numit nume-tulpină a fost N. A. Constantinescu (1963). Plecând de la această încadrare, forme ca Oană, Onea, Ionuț, Nuțu, Ionescu, Ivan, etc se încadrează în numele-tulpină Ioan, iar forme precum Ghiță, George, Gică, Ghițulică, Georgescu, Giurgiu și altelesunt incluse în numele-tulpină Gheorghie. Dar, numele românești cu caracter religios – numite nume calendaristice – au numeroase forme vechi, intrate în limba română din perioada în care traco-dacii, convinși de împăratul de origine traco-romană Constantin cel Mare, au decis să se romanizeze, prin creștinare, învățând, direct în latinește, Tatăl Nostru și/sau Crezul…

Numărul formelor moștenite din perioada secolelor IV-VI (cea în care atât Imperiul roman a mai avut latina ca limbă oficială, înlocuită cu greaca, în anul 580, dar și prezența la Dunăre a Imperiului a fost o realitate – până în anul 602, în care slavii au pătruns în Peninsula Balcanică) sunt foarte numeroase, fie și dacă ne luăm doar după cele consemnate de autorul citat, în Dicționar onomastic românesc.

Este vorba, mai întâi, de forme vechi ale numelui Cristofor: Chrestus, Cristus (forme atestate în antichitatea traco-daco-romană), Crestu, Crestina, Crestâna, Cristu, Cristul, Crist, Criste, Cristea, Cristescu, Cristel, Cristache, Cristiian, Cristian, Cristănel (nume purtat de un vlah/român din Galiția, atestat în 1476), Cristin, Cristina, Cristiu, Criștiu, Cristocea, Cristoman, la care se adaugă și toponime precum Cristești, Cristinești. Toate derivă de la apartenența neamului nostru la Legea lui Iisus Christos, religia creștină. În ierarhia numelor românești, patronimul Cristian se situa pe locul 21, în Evul Mediu (secolele XI-XV) și are poziția 17 – în zilele noastre.

Crăciun a lăsat și el mai multe forme: Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel Crăciuna, Crăciunaș, Crăciunu, Cârciun, unele dintre ele și cu reflectare toponimică: Crăciunești, Kracunov (în Macedonia de Nord), Karacunov (în Ucraina), Crăciuneni, Crăciunel, Crăciuna. Merită amintit faptul că, din secolul al IV-lea, Sărbătoarea Nașterii Domnului – 25 Decembrie – este menționată, în calendarul popular, cu forme precum Crăciun – la dacoromâni, sau Cârciun – la aromâni. În Evul Mediu, numele ocupa locul 63, iar astăzi se află pe poziția 47.

Patronimul Ioan are numeroase forme vechi: Ziane, Zana, Ziianu, Zeanu, Zan, Zana, Zană, Zance, Zanciu, Zancea, Zănco, Sânzian, Sânzianu, Sâmzian, Sânzioana, Sâmzeană, Simzian, Simzean, Simzeana, Simziana, Simdziana, Sănziene, Sâmziene, Sâmzuiene, Sânziene, Sânzenii, Sănză, Cosânzeana, iar, ca toponime – Sâmzinești, Osinziani. Mai amintim și numele sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul – Sânziene. Numele, extrem de frecvent, era primul în ierarhie în epoca medievală, iar azi este al doilea, după Popa.

De la numele Petru au derivat forme ca: Pietrea, Pietra, Pietro, Pietrul, Pietrana, Pietrimanul, Peatră, Chetrian, Chetroiu, Sâmpietru, Sempietru, Simpetriu, Simpetru, Simpietru, Simpătru, Sânpetru, Sănpătru, Sănchitru, Sum-Chetru, cu reflexe toponimice, de pildă, în formele Pietrilești, Pietrimanul. Amintim că și numele sărbătorii este, în varianta populară, Sâmpietru, Sum-Chetru (această formă – la românii balcanici). În Evul Mediu, numele se afla pe poziția a treia, iar în prezent ocupă locul 11.

De la numele Sfântului Apostol Andrei au rezultat formele Îndrea, Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrea, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul, Undrea. De la numele sfântului, luna care începe după 30 Noiembrie (Ziua Sfântului Andrei) – decembrie – poartă, de aproape 2000 de ani, un nume derivat de la acesta: Îndrea, Undrea (aromânii îi spun Andreu). Patronimul era al doisprezecelea în Evul Mediu și are locul 33 în zilele noastre.

Gheorghie are o mulțime de variante și derivate vechi: Giorzu, Giorzul, Giordzu, Gorza, Jordzeanul, Joarză, Zorza, Sors, Zorzi, Jurge, Zorge, Zorj, Zorzilă, Zuze, Zuza, Sângeorz, Sângeors, Sămgiorz, Sângiorgi (atestat și la aromâni), Sângeorgiu, Sânjorz, Somdžordz (notat la meglenoromâni), Sânzor, care se regăsesc și în plan toponimic: Giordzești, Sângeorzeni, Sângeordz, Sângeorz-Băi. Ținând cont de importanța sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de Biruință (continuator al legendei cavalerului trac), rămas, din Evul Mediu, un sfânt militar (a fost și este protectorul Armatei), Ziua Sfântului Gheorghe se cheamă, la toți românii, Sângeorz, Sângiorgi. În ierarhia medievală, patronimul era pe locul 8, iar în prezent deține locul 4.

Patronimul Vasilie are atât forme vechi, derivate de la forma latină Basilius – Basu, Basa, Băsa, Basea, Băsăscul, Băsan, Băsanul, Băseanu, Basina, Băsica, Basâna, Basoc, Băsoc, Băsoi, Basilca, Basoba, Bascu, cât și de la cea de influență greacă, Vasilios – Vasiiu, Vasâi, Vasii, Vasi, Vasâe, Vasieș, Văsiia, Văsie, Vasiica, Vasăi, Văsiu, Văsiescu, Văsioiu, Văsâiu, Văsăiu, Văsiian, Văsâian, Văsăian, Sânvăsâi, Sânvăziiu, Sânvăzii. O parte a acestor forme se regăsește și în toponimie: Șiul, Băsăști, Băsești, Băseni, Basinți, Văsieni, Văsâești), iar sărbătoarea populară se numește, până azi, Sânvăsâi. Antroponimul deținea locul 45 în Evul Mediu, iar azi se află pe poziția 19.

Teodor are și el o mulțime de forme vechi: Toader, Toadăr, Toadir, Toadea, Toador, Doder, Toager, Toadru, Toadin, Toadina, Sântoader, Sân-Toadir, Sintoader, Sâmtoader, care au pătruns și în toponimie: Todirești, Toderești, Todireni, Toderița, Toager. Și numele sărbătorii a rămas, în popor, Sântoader. În epoca medievală, numele ocupa poziția a unsprezecea, iar azi se află pe locul 7.

La fel se întâmplă și cu Dimitrie: Medru, Medra, Medre, Medrea, Mădrin, Medrega, Sâmedru, Sămetru, Sămedru, Simiedriu, Sumedru (prezent la aromâni), Sumedrea, Simedru, Simedriu, Simedrea, Asimedria (la aromânii din Grecia), care are și derivate toponimice: Simidreni, Semendria (azi – Smederevo, în Serbia, probabil, de la un Sâmedru), Sâmedru (numele vechi al Romanului, atestat ca Târgul lui Sâmedru, în veacul al XIV-lea, apoi – Târgul lui Romașcu și abia după 1394 – Târgul Romanului). Având, ca și Sângeorzul, importanță în calendarul pastoral, nu doar Ziua Sfântului Dumitru (26 Octombrie), ci chiar toată luna respectivă, se numește, în calendarul popular al aromânilor Sumedru. Patronimul se afla, în Evul Mediu, pe locul 17, iar în prezent se găsește pe locul 5.

De la numele Sfântului Prooroc Ilie au rezultat formele Elie, Eliescu, Elișor, Iliat, Sinteliia, Sântilie (nume purtat și de un român din Serbia medievală), Sântiliie, Sântilia, Sântiliei, Sindile. Asemenea forme se regăsesc și în toponimie Sântilia (sat medieval în Vlahia Mică balcanică), Sâmptilia (nume purtat de o biserică la Suceava). Menționăm și faptul că, în calendarul popular, sărbătoarea din 20 Iulie se cheamă Sântilie. De la locul 30, în epoca medievală, patronimul a urcat pe poziția 22, în zilele noastre.

Nicolae a dat o multitudine de forme, care întăresc vechimea derivatelor de la (greco-)latinul Nicola(s), prin prezența rotacizării lui l, trecut în r: Necora, Necorescu, Necoriț, Necorița, Necoriciu, Necoar, Necoară, Necurea, Necurca, Nicoară, Nicoarea, Nicora, Nicorie, Nicoră, Nicore, Nicoreța, Nicoriță, Nicorescu, Nicorici, Nicăruș, Nicuruș (aceste două forme circulă la aromâni), Micor (atestat în Croația), Micora, Micurici, Coru, Corescu, Corici, Coricescu, Sânnicoară, Simnicoară, Simnicoră, Sâmnicoară, Sânicoară, Sâmnicon (ultima – în Banat). Asemenea forme se regăsesc și în toponimie: Nicorești (în Moldova), Nicoriță (numele unei biserici ieșene), Nicoreni (în Basarabia), Sânnicoară (în Ardeal). Ultima formă toponimică este și cea cu care este marcată sărbătoarea, în calendarul popular, la 6 Decembrie – Sânnicoară. Antroponimul era al doilea în Evul Mediu, iar azi se situează pe locul 14.

Numele Marin are și el numeroase forme: Marin, Mărin, Marinici, Marinescu, Marinete, Marinică, Marinicu, Marinicea, Marinicel, Marinciu, Mărinaș, Mărinel, Mărinoiu, Marincaș, Măriniciu, Mărânca, Sumarin, Sumarina, Samarina. La fel, unele dintre ele se constată și în plan toponimic: Marinești, Marineanca, Marinici, Samarina (acesta din urmă – sat aromânesc, în Munții Pindului), Sumarinești, Samarinești (localitate în Oltenia). În izvoarele medievale, numele se afla pe poziția 114, urcând, în zilele noastre pe locul 10.

Patronimul Anton este atestat rar în forme vechi – Întonie (consemnată în Ardeal)dar, tocmai pentru că apare o asemenea formă, l-am inclus aici. În Evul Mediu, patronimul se afla pe poziția 78, coborând, în zilele noastre pe locul 96.

Și încheiem această enumerare cu numele Sfintei Fecioare Maria – de la care derivă fie antroponime – Simtă Mărie, Sântămărie, Stămărie – fie nume de localități – Sântămăria-Orlea – fie, cel al sărbători(lor): Sântămărie, Stămărie (această ultimă formă – la aromâni). În epoca medievală, antroponimul se afla pe poziția 64, iar azi se situează pe locul 65.

Pare oarecum surprinzător faptul că nu avem asemenea atestări de la numele împăratului Constantin cel Mare, și nici de la cel al mamei sale, împărăteasa Elena. Pe de-o parte, însă, este posibil ca asemenea forme să fi rămas identice, asemănătoare, la români, cu cele ale vecinilor – slavi (bulgari, sârbi, macedoneni), greci, albanezi…, iar pe de alta, discreția cu care a acționat Constantin cel Mare (nu au rămas mărturii documentare ale întâlnirii sale cu marii preoți ai lui Zamolxe, pe care i-a convins să devină preoți creștini, undeva între anii 313 și 318) ar putea explica o asemenea absență… În orice caz, ambele nume, și mai ales cel al lui Constantin – cu variantele și derivatele sale -, compensează această lipsă prin situarea lor, continuă, din Evul Mediu, până azi, între numele cu frecvență ridicată (în Evul Mediu, Constantin era al 22-lea, iar Elena – pe locul 73, iar astăzi, Constantin e al treilea, după Popa, Ioan și înaintea lui Gheorghie, în vreme ce Elena nu se mai află în top 100).

De asemenea, se observă că, dintre numele feminine, doar cel al Maicii Domnului este prezent aici, fapt, de altfel, explicabil: cultul Maicii Domnului este bine răspândit la români, nu doar la cei (greco-)catolici, ci și, mai cu seamă, la cei de confesiune ortodoxă.

Se observă, din cele menționate, că, în funcție și de numărul mare de variante și derivate vechi (folosite continuu, de la finalul antichității), numele amintite se regăsesc, în general, între primele 50, în ierarhia medievală și/sau actuală (cu mici excepții – parțial, Crăciun, Marin, în Evul Mediu, Anton, Maria), dar toate se află, din epoca medievală spre zilele noastre, în „top 100” (inclusiv Constantin și, parțial, Elena). Mă rog, aici trebuie adus amendamentul că, în ambele perioade – și în cea medievală, și în cea actuală – inventarierea și însumarea tuturor variantelor acestor patronime, la numele tulpină este incompletă.

Pe lângă rotacism (l trecut în r), prezent în formele derivate de la Necoară/Nicoară, notăm și modificarea lui a nazalizat (an) latinesc în î (în/ân), prezentă în forme ca Îndrea, Întonie, dar și în cele în care san(ctus) latinesc a evoluat spre sân(tu) românesc: Sânziene, Sânjorz, Sâmpietru, Sânvăsâi, Sâ(n)medru, Sântilie, Sânnicoară, Sântămărie… Toate aceste modificări s-au petrecut, probabil, începând cu romanizarea prin creștinare a traco-dacilor și înainte ca strămoșii noștri să preia de la slavi actuala formă – sfânt(u)/sfânta. Probabil, după ce formele sanctus/sancta au circulat, o vreme, în variante traco-daco-romane – *săntu/*sănta (până prin secolele VIII-IX, probabil), ulterior, după creștinarea slavilor balcanici (veacul al IX-lea) și adoptarea lui î/â de la ei, de către români (prin asimilarea acelor slavi care conviețuiau cu strămoșii noștri), formele n(tu)/sânta au circulat, o vreme, în paralel cu cele preluate de la slavi (sau, mai degrabă, hibride) – sfânt(u)/sfânta, care, probabil din vremea impunerii slavonei ca limbă bisericească și a alfabetului chirilic (undeva, prin secolele XII-XIV), au devenit formele oficiale ale ierarhiei religioase românești până astăzi.

Notăm și atestarea – mai rară, e adevărat – a unora din formele amintite, la românii din afara spațiului românesc actual (unii dintre ei – dispăruți, în epocile medievală și/sau modernă): în Croația, Serbia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Albania, Grecia, dar și în Ungaria, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Slovacia, Cehia…

În loc de concluzie, dacă formele vechi, rezultate de la aceste nume, sunt așa de numeroase, cât va dur(e)a până vor fi inventariate toate, măcar la nivelul spațiului românesc, dacă nu al spațiului carpato-balcanic, măcar pentru perioada actuală, dacă nu de la finalul antichității până azi? Am (o parte de) răspuns: acum o lună am început inventarierea variantelor și derivatelor de la Necora, Necoară, Nicora, Nicoară, etc, doar pentru perioada actuală și treaba nu este, încă, finalizată…

Și, la final, această modestă trecere în revistă a numelor creștine vechi, moștenite de români, se vrea și un răspuns tuturor acelora care se tot uită la „maica Rusie” ca la „mama” tuturor „pravoslavnicilor” creștini! Când s-au creștinat rușii, pe la sfârșitul secolului al X-lea (în 986!), poporul român avea deja câteva secole bune de când SE NĂSCUSE CREȘTIN! CREȘTINISMUL ROMÂNESC ÎȘI ARE RĂDĂCINILE DE LA ROMA (UNDE ÎMPĂRĂȚEA CONSTANTIN CEL MARE, ÎN 313, CÂND A OFICIALIZAT CREȘTINISMUL), EVENTUAL CONSTANTINOPOL (UNDE ACELAȘI ÎMPĂRAT TRACO-ROMAN A MUTAT CAPITALA IMPERIULUI, ÎN 330!), ÎN „HAINE LATINEȘTI”, NU DE LA MOSCOVA, ÎN „VEȘMINTE RUSEȘTI”!

Reclame

De ce e lumea strâmbă? Miercuri, sept. 4 2019 

Aud mulți oameni plângându-se că „nu ajung banii”, că „lumea e nedreaptă”, că „nu ajung banii”, că „vremea/clima a luat-o razna”, că „educația e în declin” și multe altele asemenea… Consider că acestea nu sunt decât efecte. Cauza stă în egoismul, goana după înavuțire rapidă, „călcând pe cadavre”, urmărirea doar a interesului personal, atât la „nivel înalt” – conducători politici – cât și la nivelul multor locuitori simpli ai planetei! Dacă ar exista bun-simț, empatie, o gândire de tipul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, poate că n-ar curge pe Pământ „lapte și miere”, dar lumea ar fi, dacă nu mai bună, măcar mai puțin rea!…

Să „dăm cu barda” (III) Marți, sept. 3 2019 

Oare ce este de făcut, când ai deasupra o gașcă de mutanți, nesimțiți până-n pânzele albe, cărora, deși le-ai făcut observație de mai multe ori că dupăie și deranjează, făcând zgomot, noaptea, după miezul ei, dimineața devreme (înainte de orele 6) sau/și în timpul programului de odihnă de la prânz, pus (degeaba) de administrație, continuă, cu aceeași nesimțire să tropăie, izbească, dupăie??? Le-am urat, odată, să le dea Dumnezeu exact atâta bine cât fac și ei (nici mai mult, dar nici mai puțin) și mutantul cel mare mi-a închis ușa în nas!… Reînnoiesc urarea și le fac „reclamă” și aici, poate mai află și alții! Deși, la nivelul de găunoșenie, de anti-empatie, de goliciune interioară, pe bază cărora, când le vorbești, nu privesc LA, ci PRIN TINE, nu va avea efect!…

Fac o precizare generală – și pentru mutanții nesimțiți abia menționați mai sus, dar și pentru alte „categorii” obișnuite cu „regula” de a „nu avea nici o regulă” – că demersurile pentru bun-simț, bună-cuviință, bună-credință, cumsecădenie, omenie, onestitate, respect reciproc și multe altele asemenea, nu sunt făcute „fiindcă așa vrea mușchiul meu”, ci pentru că așa au funcționat aceste norme sute și mii de ani și deoarece, atunci când chiar membrii „categoriilor” de mai sus vor ajunge fără apărare – bolnavi și/sau bătrâni – aceste reguli, norme vor funcționa și în cazul lor! Asta, mai întâi, dacă va mai vorbi cineva despre ele și, mai ales, dacă le va mai cunoaște și pune în aplicare cineva!…

Geografie istorică+Antroponomastică geografică Miercuri, aug. 28 2019 

Au apărut, zilele acestea, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, lucrările Geografie istorică și Antroponomastică geografică.

Geografie istorică este rodul a aproape 20 de ani de muncă, începând din toamna anului 1999, când, după intrarea la doctorat, s-a născut prima parte a cursului, legată de boierii din Țara Oltului. Mă rog, preocupările în domeniu erau mai vechi (începând chiar din anii 1993-1996, cu prilejul diferitelor documentări în zonă, legate de unele articole științifice sau de lucrarea de licență), dar trecerea la o viziune structurată, care să treacă la un nivel supra-regional (național și chiar internațional) s-a conturat în ultimele două decenii.

Cealaltă lucrare, Antroponomastică geografică a apărut ca urmare a preocupărilor din ultimii ani, legate de realizarea Tezaurului Antroponimic al Țării Oltului. Am extins, în timp, documentarea legată de semnificația geografică a numelor de persoană, la nivel național și chiar internațional. Lucrarea e doar un „semnal”, deocamdată, urmând a fi extinsă, amplificată și adaptată, cum, dealtfel, va fi și celălalt curs, antemenționat.

Ambele cărți sunt un modest omagiu adus eforturilor făcute de cei care, de-a lungul multor ani, au făcut posibilă Unirea din 1859, Independența din 1877 și Unirea din 1918. Lucrările sunt dedicate Centenarului și nu e nici o greșeală că n-au apărut anul trecut: Centenarul, din punctul meu de vedere, a început în 27 August 2016 (atunci s-a împlinit un secol de la intrarea României în Războiul pentru Întregire, când primele trupe ale Armatei Române au intrat în Ardeal și Bucovina) și se va încheia la 28 Octombrie 2020 (când se va împlini un veac de la semnarea de către Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia și România a Tratatului care a recunoscut Unirea Basarabiei cu Țara).

De asemenea, ambele – dar, mai ales Geografie istorică – se constituie într-un răspuns dat domnului Filip (localnic din Vidin), care, cu prilejul aplicației geografice a Congresului SGR din iunie 2015 a remarcat, cu obidă: „Să vă fie rușine, românilor din România, că în cărțile voastre nu scrie nimic despre noi, românii din dreapta Dunării!” Acum, am conștiința împăcată: este cineva care a scris (și) despre ei și nu într-o carte, ci în două! Mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor acelora care au făcut posibilă apariția lor și sper ca aceste cărți să ajungă și la românii de la sud de Dunăre!

Să „dăm cu barda” (I) Joi, aug. 22 2019 

Începem, de azi, o serie de materiale în care vom trimite la absența regulilor, a principiilor, a bunului simț și la lipsa respectului față de tradițiile și obiceiurile strămoșești.

Cu ceva vreme în urmă, am încercat să-l contatez pe numitul „fuego”. N-a fost chip, deoarece cel amintit evită interacțiunea cu cetățenii, și, mai ales, bănuiesc eu, criticile. Nu-i nimic, pot să-l întreb aici: stimate domnule Paul Surugiu, de ce vă rușinați de numele dumneavoastră oficial? E frumos ca un „promotor” (?) al folclorului românesc să-și ia ca „nume de scenă” un apelativ de import? Dacă vă întreabă un străin, iubitor de folclor românesc, ce înseamnă „fuego” în română, ce-i veți răspunde?

Toate aceste întrebări vin în contextul în care numele Surugiu numără peste 4 mii de purtători în România și câteva sute în Republica Moldova, după site-ul http://www.forebears.io, deci are o răspândire mare. Semnificația numelui, cu însemnătate în sectorul serviciilor, deci cu importanță în plan etnografic, se referă la „vizitiu”, după http://www.dexonline.ro.

Soluții pentru descongestionarea traficului pe Valea Prahovei Sâmbătă, aug. 17 2019 

Cred că nu este zi în care să nu se înregistreze blocaje în trafic, în urma cărora să parcurgi 20 km în două ore. Blocajele se produc pe segmentul Comarnic – Predeal. Ar fi cel puțin două sugestii.

Prima – de aplicat un program de monitorizare a traficului, care, conectat la o aplicație, să îi informeze pe șoferi, în timp real, în legătură cu valorile de trafic și să sugereze rute alternative.

A doua – construcția autostrăzii Comarnic – Brașov. Dar, cum „statul” român și-a demonstrat incapacitatea de a construi autostrăzi montane…

Și mai e ceva, valabil la nivelul întregii societăți românești: când, ce și, mai ales, dacă a făcut acest „stat” în favoarea poporului român?

Vă mințiți… cum v-au „învățat” părinții! Duminică, aug. 11 2019 

Niște (perso)nulități au lansat în eter, pe note, așa-zise „versuri” – „Ne mințim ca la meteo”… Acele (perso)nulități ar trebui să știe că, măsurarea elementelor meteo – temperatura aerului, umiditate, etc, se realizează, la nivelul uscatului, într-un număr semnificativ de stații, de numai un secol și ceva. Apoi, că același uscat reprezintă mai puțin de o treime din toată suprafața planetei, iar pentru măsurarea parametrilor meteo la nivelul contactului dintre oceane și atmosferă, aproape că nu există date. Cum Pământul are peste 4,5 miliarde de ani, cu informații meteo doar de un secol și un pic și doar pentru o treime din suprafața planetei, ce precizie pot avea prognozele meteo? Deci, cum să-i acuzi pe meteorologi de „minciună”? O atitudine de respect față de munca meteorologilor și de bun-simț din partea ante-menționatelor (perso)nulități ar fi fost bine-venită! Doar că, „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”…

Dovada/dovezile blatului… Miercuri, iul. 31 2019 

Acum vreo două luni și jumătate, mi-am exprimat punctul de vedere în legătură cu (tentativa de) referendum convocat de Baron Muthausen. Aveam și de ce: așa cum avertizase domnul @Cetatean, care propunea și o singură întrebare, nu două, dar eficientă juridic, respectivul referendum are o întrebare contestată și invalidată, legată de faptul că nu poți interzice cuiva, ceva! Deci, respectivul referendum, anunțat încă de acum 2 ani, a tot fost amânat și, când a fost, în fine, anunțat, a fost introdus pe „agendă” strict cu scop electoral, că se apropie toamna și Herr Muth mai vrea „5 ani de vacanță la Cotroceni”, în care, când îl „obosește” vacanța, să plece în concediu, la schi, sau la Miami…

Încă o dovadă că mutul face blat cu ciuma roșie este faptul că, după ce, prin iarnă, a respins săptămâni la rând, alți candidați la ministere, acum a semnat „pe nemestecate”, propunerile de miniștri, la Interne și Externe. Mai grav este faptul că, dincolo de problemele pe care candidații în cauză le aveau, unul din cei acceptați a demisionat după 6 zile, în contextul proastei gestionări a situației fetelor răpite de bruta din Caracal.

În aceste condiții, Baron Muthausen face blat cu ciuma roșie, sperând să ajungă în turul doi cu „pavianca-premier”. Doar că, după vechea vorbă românească, pe care sasul cred că n-o știe, „socoteala din crâng nu se potrivește cu cea din târg” și, dacă e să-i dăm crezare sociologului Barbu Mateescu, Herr Muth are mari șanse de a se confrunta, în „finala prezidențială”, cu candidatul USR-PLUS! Pe care candidat, dacă echipa lui nu face niscaiva prostii până la prezidențiale, îl voi și vota! Și, chiar dacă ciuma roșie va recomanda votacilor săi să-l susțină pe sas, votacii în cauză e posibil să fie atât de „porniți” contra lui Herr Muth, încât, ori să nu iasă la vot, ori să-l ștampileze pe Dan Barna! 🙂 Așa că, vorba unui vechi slogan, „În sfârșit ai cu cine!”

Un termen (aproape) uitat în terminologia administrativă românească – primic(h)er Joi, iul. 25 2019 

De origine latină, după cum explică DEX (în varianta sa electronică), termenul primicer avea sensul de „Cel dintâi dintr-un corp dintr-o grupare (în vechea Romă)” sau chiar cel de „Dascăl”. Însă, moștenit pe filieră romano-bizantină, probabil din perioada Imperiului roman de răsărit (secolele IV-VI), acesta a căpătat sensul de lider al comunităților rurale românești medievale, mai rar la nord de Dunăre, frecvent în Balcani, acești primichiuri/primiciuri având sens echivalent de „cneji, … sau celnici în fruntea cătunelor vlahe”, din Kosovo, până în Timoc, Bosnia-Herțegovina și Dalmația croată de azi (S. Dragomir, 1959), dar și la aromânii și meglenoromânii din sudul peninsulei (Gh. Zbuchea, 1999), fapt atestat și de toponimia balcanică (în sudul Bulgariei de azi). La nord de Dunăre, în secolele XVII-XVIII, în Țara Românească a circulat antroponimul Primichiriu (N. A. Constantinescu, 1963).

Acesta este atestat și azi, în România apărând sub formele Primicheriu sau Primicheru, cu zeci de purtători ai numelor în județul Bacău (mai ales la Asău și Comănești), mai rar în județele Prahova, Hunedoara și Caraș-Severin. În spațiul carpato-balcanic, la nord de Dunăre apar mai rar asemenea forme – Примикрио/Primikrio – în regiunea Odesa (sudul Ucrainei), Primiceri – în voievodatul Slaskie din sudul Poloniei sau în Austria – numele Primicheru, în Stiria (probabil, purtat de migranți din România). În schimb, în sudul Peninsulei Balcanice, mai exact, în Grecia, întâlnim sute de purtători ai unor forme ca Primikiris/Primikirios/Primikyriou/Primikyrios, etc., localizate mai ales în Attica, în Peloponez, insulele sudice egeene, dar și în regiunile nordice unde au locuit și locuiesc încă numeroși aromâni și meglenoromâni – Epir, Tesalia, Macedonia Centrală, Macedonia Estică și Tracia.

Despre istorie, onomastică și fotbal Joi, iul. 11 2019 

De la un capăt la altul al Europei (cel puțin), există mai multe grupări fotbalistice al căror nume trimite la diferite mențiuni istorice, foarte vechi (măcar în parte)…

Astfel, în extremitatea apuseană a Europei, trei cluburi trimit la originea celtică a strămoșilor locuitorilor din ariile respective: Dublin Celtic (Irlanda), Celtic Glasgow (Scoția, Regatul Unit), Celta Vigo (Galicia, Spania). În schimb, în cazul echipei Alamania Aachen (Germania), denumirea clubului se leagă de vechiul grup germanic al alamanilor (ca o paranteză, acest grup, localizat în vestul lumii germanice, la debutul Evului Mediu, este cel de la care a plecat denumirea actuală a Germaniei în franceză, spaniolă și portugheză: Allemagne, Alemania, Alemanha, tot de la alamanii de odinioară provenind și antroponimele românești Aleman, Alăman, Aloman, poate și Aliman, atestate în Ardeal, nume aduse, cel mai probabil, în epoca medievală, de coloniștii sași).

La noi, istoria este prezentă prin numele unei grupări sportive bănățene, înființată în 1928, „ajutată” de comuniști să dispară, în 1948 și reînființată în 2011: Ripensia Timișoara. Clubul și-a luat numele de la cel al provinciei romane Dacia Ripensis (= Dacia râpoasă), creată de împăratul Aurelian, în 275 d. Hr., la sud de Dunăre, după abandonarea Daciei traiane. Această provincie s-a extins și la nord de Dunăre, inclusiv peste Banatul de azi, în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Constantin cel Mare. Totuși, acest club nu este un caz singular: atât în România, cât și în R. Moldova, există cluburi care trimit, prin nume, la vechea provincie romană nord-dunăreană: Dacia Pitești sau Dacia Chișinău

Mai amintim faptul că, la Cernăuți, a activat, în perioada interbelică (până în 1944), formația Dragoș Vodă, numele echipei românești din oraș trimițând la legendarul voievod maramureșean, „descălecătorul” medieval al Țării Moldovei… Tot la Cernăuți, în aceeași perioadă, formația evreiască de fotbal a purtat numele de Maccabi (de la vechiul grup antic al maccabeilor din Palestina, nume de la care provin și antroponimele românești Macavei, Macovei). Și, să nu uităm că, tot la Timișoara, a existat, tot între cele două războaie mondiale, și echipa numită Chinezul, numele său fiind legat de vestitul lider bănățean Pavel Chinezul (chinez, pe filieră maghiară, kenez, vine de la termenul de origine slavă cneaz), unul dintre vitejii comandanți bănățeni ai regelui Matei Corvin, evidențiat în bătăliile contra otomanilor, în veacul al XV-lea. Și, dacă am ajuns la familia Corvineștilor, de la numele lor provine denumirea fostei echipe Corvinul Hunedoara, din păcate și ea dispărută…

Nu departe de noi, în Bulgaria, este activ și azi clubul de fotbal Trakia Plovdiv, cu trimitere la numele Traciei de odinioară. Chiar numele orașului Plovdiv are o veche rezonanță istorică: un grup dacic a fondat aici așezarea numită, inițial, Pulpudava (varianta dacică a numelui grecesc, elenistic, Philippopolis = orașul lui Filip, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru Macedon). Sub influența limbii elene, în graiul localnicilor traci, numele a evoluat spre forma Pulpudeva, iar după așezarea aici a slavilor (viitorii bulgari slavofoni) toponimul a căpătat forma actuală, Plovdiv.

La extremitatea răsăriteană a Europei, pe versanții nordici ai Caucazului, ființează formația de fotbal Alania Vladikavkaz (R. Osetia de Nord, Rusia). În numele echipei se regăsește vechiul nume al osetinilor de azi, numiți alani, în Evul Mediu, când, o parte a lor, a migrat spre centrul și vestul Europei (de la numele lor s-au răspândit patronimele Alain – la francezi și Allen – în lumea anglofonă). Și, tot la marginile estice, mai exact sud-estice ale „bătrânului continent” ființează, de peste un secol, două cluburi în Istanbul: Galatasaray (care trimite la saraiul/seraiul din vechiul cartier Galata, existent din perioada romano-bizantină a Constantinopolului) și Fenerbahce (denumire care se leagă de grădinile din cartierul Fanar, numit Fener de către turci, de unde ne-au venit nouă, în Moldova și Țara Românească, timp de peste un secol, mai mulți domnitori fanarioți…).

Încheiem cu Italia, mai exact, la Roma, unde, în 1928, s-a fondat clubul numit A. S. Roma. Numele nu are nimic deosebit, dar emblema și culorile clubului trimit la vechea Romă (culorile sunt cele ale drapelului municipalității romane). Deviza de pe stema clubului este, în latină, SPQR – S(enatus) P(opulus)Q(ue) R(omanus) = Senatul și poporul roman.

Și, chiar dacă nu trimit neapărat la istorie, sunt interesante și numele de club(uri) care se leagă de denumirea țării: Polonia Varșovia, Austria Viena, Croatia Zagreb… În perioada interbelică au existat asemenea nume de cluburi sportive și în România: formația polonezilor din Cernăuți se chema Polonia, iar la Cluj a activat o grupare numită România Cluj…

Pagina următoare »