Despre istorie, onomastică și fotbal Joi, iul. 11 2019 

De la un capăt la altul al Europei (cel puțin), există mai multe grupări fotbalistice al căror nume trimite la diferite mențiuni istorice, foarte vechi (măcar în parte)…

Astfel, în extremitatea apuseană a Europei, trei cluburi trimit la originea celtică a strămoșilor locuitorilor din ariile respective: Dublin Celtic (Irlanda), Celtic Glasgow (Scoția, Regatul Unit), Celta Vigo (Galicia, Spania). În schimb, în cazul echipei Alamania Aachen (Germania), denumirea clubului se leagă de vechiul grup germanic al alamanilor (ca o paranteză, acest grup, localizat în vestul lumii germanice, la debutul Evului Mediu, este cel de la care a plecat denumirea actuală a Germaniei în franceză, spaniolă și portugheză: Allemagne, Alemania, Alemanha, tot de la alamanii de odinioară provenind și antroponimele românești Aleman, Alăman, Aloman, poate și Aliman, atestate în Ardeal, nume aduse, cel mai probabil, în epoca medievală, de coloniștii sași).

La noi, istoria este prezentă prin numele unei grupări sportive bănățene, înființată în 1928, „ajutată” de comuniști să dispară, în 1948 și reînființată în 2011: Ripensia Timișoara. Clubul și-a luat numele de la cel al provinciei romane Dacia Ripensis (= Dacia râpoasă), creată de împăratul Aurelian, în 275 d. Hr., la sud de Dunăre, după abandonarea Daciei traiane. Această provincie s-a extins și la nord de Dunăre, inclusiv peste Banatul de azi, în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Constantin cel Mare. Totuși, acest club nu este un caz singular: atât în România, cât și în R. Moldova, există cluburi care trimit, prin nume, la vechea provincie romană nord-dunăreană: Dacia Pitești sau Dacia Chișinău

Mai amintim faptul că, la Cernăuți, a activat, în perioada interbelică (până în 1944), formația Dragoș Vodă, numele echipei românești din oraș trimițând la legendarul voievod maramureșean, „descălecătorul” medieval al Țării Moldovei… Tot la Cernăuți, în aceeași perioadă, formația evreiască de fotbal a purtat numele de Maccabi (de la vechiul grup antic al maccabeilor din Palestina, nume de la care provin și antroponimele românești Macavei, Macovei). Și, să nu uităm că, tot la Timișoara, a existat, tot între cele două războaie mondiale, și echipa numită Chinezul, numele său fiind legat de vestitul lider bănățean Pavel Chinezul (chinez, pe filieră maghiară, kenez, vine de la termenul de origine slavă cneaz), unul dintre vitejii comandanți bănățeni ai regelui Matei Corvin, evidențiat în bătăliile contra otomanilor, în veacul al XV-lea. Și, dacă am ajuns la familia Corvineștilor, de la numele lor provine denumirea fostei echipe Corvinul Hunedoara, din păcate și ea dispărută…

Nu departe de noi, în Bulgaria, este activ și azi clubul de fotbal Trakia Plovdiv, cu trimitere la numele Traciei de odinioară. Chiar numele orașului Plovdiv are o veche rezonanță istorică: un grup dacic a fondat aici așezarea numită, inițial, Pulpudava (varianta dacică a numelui grecesc, elenistic, Philippopolis = orașul lui Filip, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru Macedon). Sub influența limbii elene, în graiul localnicilor traci, numele a evoluat spre forma Pulpudeva, iar după așezarea aici a slavilor (viitorii bulgari slavofoni) toponimul a căpătat forma actuală, Plovdiv.

La extremitatea răsăriteană a Europei, pe versanții nordici ai Caucazului, ființează formația de fotbal Alania Vladikavkaz (R. Osetia de Nord, Rusia). În numele echipei se regăsește vechiul nume al osetinilor de azi, numiți alani, în Evul Mediu, când, o parte a lor, a migrat spre centrul și vestul Europei (de la numele lor s-au răspândit patronimele Alain – la francezi și Allen – în lumea anglofonă). Și, tot la marginile estice, mai exact sud-estice ale „bătrânului continent” ființează, de peste un secol, două cluburi în Istanbul: Galatasaray (care trimite la saraiul/seraiul din vechiul cartier Galata, existent din perioada romano-bizantină a Constantinopolului) și Fenerbahce (denumire care se leagă de grădinile din cartierul Fanar, numit Fener de către turci, de unde ne-au venit nouă, în Moldova și Țara Românească, timp de peste un secol, mai mulți domnitori fanarioți…).

Încheiem cu Italia, mai exact, la Roma, unde, în 1928, s-a fondat clubul numit A. S. Roma. Numele nu are nimic deosebit, dar emblema și culorile clubului trimit la vechea Romă (culorile sunt cele ale drapelului municipalității romane). Deviza de pe stema clubului este, în latină, SPQR – S(enatus) P(opulus)Q(ue) R(omanus) = Senatul și poporul roman.

Și, chiar dacă nu trimit neapărat la istorie, sunt interesante și numele de club(uri) care se leagă de denumirea țării: Polonia Varșovia, Austria Viena, Croatia Zagreb… În perioada interbelică au existat asemenea nume de cluburi sportive și în România: formația polonezilor din Cernăuți se chema Polonia, iar la Cluj a activat o grupare numită România Cluj…

Reclame

Cum „nu bate cu parul” Dumnezeu, nici în fotbal!… Miercuri, iun. 5 2019 

Zilele trecute, au reținut atenția publicului relatările despre incidentele de după meciul de liga a patra CSA Steaua – Carmen București. Și, mi-am amintit de o „profeție” făcută, cu ani în urmă…

Însă, înaintea „profeției”, să vă spun o… poveste… Imediat, după al doilea război mondial, cu Armata Roșie în țară, care i-a ajutat pe comuniști să preia puterea, această nouă „putere” și-a „arătat mușchii” și în sport, în general și în fotbal, în special. Reluarea Campionatului Național, în toamna anului 1946, s-a făcut cu două noi formații, intrate, ilegal, fără o competiție corectă, direct în prima ligă: Steaua București (fostă CSCA, CCA, după „modelul” formației ȚSKA Moscova) și Dinamo București (după „modelul” lui Dinamo Moscova), echipe ale structurilor (comuniste) de forțe, Armata și Miliția. Pentru ca aceste noi echipe să poată activa direct în prima ligă, a fost necesar să dispară altele: fie direct, cum s-a întâmplat chiar cu FC Carmen București, sau cu Ripensia Timișoara, fie indirect, cum a pățit Juventus București, care, mutându-se la Ploiești, a devenit Petrolul…

Căzând (?) regimul comunist, corect ar fi fost ca, pe lângă desființarea echipelor Victoria București și FC Olt Scornicești (favorizate și ele de regim), Steaua și Dinamo (ultima, devenită, în ultimii ani ai comunismului echipa Securității, iar Victoria luându-i locul, ca echipă a Miliției), să se reînscrie în Campionatul Municipal București și să promoveze, cinstit, pe forțe proprii, de acolo… Ți-ai găsit! Cum nu s-a aplicat NICIODATĂ Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, la fel, și în fotbal, nu s-a pus o asemenea chestiune. Dacă, în peisajul politic românesc, de după Decembrie 1989 a existat măcar această Proclamație, în fotbal – NIMIC! Pentru că am atins acest subiect acum mai bine de un deceniu și m-am ocupat de fenomenul fotbalistic românesc, tratat dintr-o perspectivă geografică, am lansat o opinie care susține că, mai devreme sau mai târziu, aceste echipe favorizate de regim – fie el comunist, fie p(r)ost-comunist(oid) – vor avea de suferit. Și n-a trecut prea multă vreme, până așa-zișii „patroni”, actuali și/sau foști, au ajuns la „răcoare”, apoi a venit procesul prin care clubul ce activează, ilegal!, în prima ligă, a pierdut drepturile asupra numelui FC Steaua București. Spre lauda sa, echipa Armatei, actuala CSA Steaua, a revenit în Campionatul Național, în ligile inferioare, fiind acum în liga a patra, așa cum au făcut și alte formații dispărute, mai de demult, sau mai recent, reînscrise în campionat, tot în ligile inferioare: Ripensia Timișoara, Rapid București, Carmen București, FC Argeș Pitești (fostă Dinamo Pitești, în primii ani ai comunismului!) etc… Cineva ar trebui să se sesizeze și să-i întrebe pe indivizii de la FCSB cu ce drept și pe locul cui activează, încă, în prima ligă? Cât despre (fosta?) echipă a Miliției (și Securității), Dinamo, aceasta a încheiat ultimul campionat pe cea mai proastă poziție din existența sa

În schimb, dintre cluburile dispărute/desființate în timpul regimului comunist sau după, Ripensia Timișoara a reapărut, în 2011, s-a înscris în liga a șasea (deși, la desființare, în 1947, era în liga a treia!) și, de două sezoane activează în liga a doua, acolo unde este și FC Argeș, desființată și reînființată recent și unde a promovat și Rapid București (și ea, recent reînființată și reînscrisă în ligile inferioare), iar Carmen București se pregătește pentru barajul de promovare în liga a treia.

Așa că, aviz echipelor favorizate de regim (Steaua, Dinamo și/sau „clonele” lor): Dumnezeu „nu bate cu parul”!…

Despre rădăcini și ramuri… Marți, iun. 4 2019 

Discursul de sâmbăta trecută al Sanctității Sale, Papa Francisc, de la Iași, în care insista ca tinerii, copiii, să nu-și piardă rădăcinile, mi-a amintit de o idee pe care am expus-o prima dată, la o manifestare științifică, în mai 2015, în incinta Cetății Făgărașului, de față fiind și mulți elevi de la liceele de elită din oraș… Eu, ca om, ca reprezentant al familiei și al neamului din care fac parte, mă aflu pe cea mai înaltă „ramură” din „arborele” strămoșilor, care își are rădăcinile în acest pământ, în această țară… Nu eu sunt acolo, ci ei, prin mine, fiindcă, fără rădăcinile strămoșilor, moșilor, părinților, eu n-aș fi fost acolo, n-aș fi fost deloc! Prin ceea ce facem noi (în cazul exemplificat, eu), le răsplătim strămoșilor, înaintașilor, efortul de a ne fi transmis toată credința, învățătura, bunul simț, verticalitatea, competența, iar noi le putem mulțumi făcând cât mai bine ceea ce ne pricepem să facem, conform pregătirii – atât profesional-științifice, cât și spirituale, familiale – pe care o avem! Acolo unde sunt, unde am ajuns, eu nu mă „reprezint” pe mine, ci sunt un rezultat al eforturilor multor generații – din familia și neamul meu – care m-au ajutat, chiar înainte de a mă fi născut, să ajung unde mă aflu!

Poate, de aceea e atât de puternic „cultul morților”, prezent la strămoșii noștri nu de la primii creștini, ci de la traco-daci, sau chiar mai de dinainte! Și, tot de aceea, și ideea că oamenii sunt ai pământului, nu invers, cum, eronat, cred mulți!… Această idee pleacă de la sensul inițial al cuvântului țară = loc unde se fac bucate, sens pe care Ion Conea l-a aflat, încă viu, la localnicii din Țara Vrăncii, la jumătatea veacului trecut. Dar țară, în română, vine din latinescul terra = pământ. Iar, dacă, în română, țară, evoluat din latină, are acest sens, înseamnă că lucrătorii țării, țăranii sunt oamenii pământului!

De aceea basarabenii îi numesc pe localnicii băștinași, ai locului, pământeni, iar oltenii, când vor să știe de unde vii, te întreabă „de unde ești de pământ”. De aceea, poate, o parte a românilor timoceni își zic țăreni, tot un derivat de la țară… Tot de aceea, în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, pornit și el de la țară, Ion al Glanetașului vorbește cu pământul ca și cu o ființă vie. Este, cred, reverberația cultului zeiței fertilității, Geea (de la care derivă și numele științei geografie), prezent și la traco-daci, prin Zamolxe sau Zalmoxe… Dar, acest nume de zeu traco-dac e apropiat de zeitatea balticilor, Zelmecas, înrudit cu zemlya, al rușilor (de unde vine și termenul cernoziom = pământ negru, cu sensul de fertil…). Și tot de aceea, un alt născut la țară, Mihail Sadoveanu, are, în Frații Jderi, un capitol numit Oamenii pământului… Și asta se leagă (și) de creștinism, prin „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, idee la care face trimitere, în Amintiri din copilărie, și Ion Creangă: „ia am fost și eu, acolo, un boț de humă”!…

Apoi, oamenii știu că, în același pământ, sunt îngropați moșii și strămoșii lor, care i-au crescut, le-au dat, pe lângă hrana propriu-zisă, limba, credința, sângele, neamul și numele. Și tot din acel pământ, dacă dă Dumnezeu soare și ploaie la timp, va veni și recolta cu care-și vor crește ei copiii și nepoții, prin care vor fi duse, mai departe, limba, credința, sângele, neamul și numele. O asemenea viziune ar trebui propovăduită tuturor, dar, mai ales, celor „pre(a)ocupați” cu „salvarea planetei” Terra, dar deloc preocupați de a educa oamenii în spiritul respectului reciproc, al bunului-simț, al celor „șapte ani de acasă”, al credinței (trăite, practicate, nu ipocrite!), al caracterului, onestității, bunei-credințe și al altora asemenea!…

Despre aceste lucruri (și numai!) am vorbit atunci și de ele mi-a amintit și discursul Sanctității Sale, Papa Francisc…

România ȘI Europa! România ÎN Europa! Duminică, mai 26 2019 

De multă vreme intenționam să „aștern” aceste rânduri, care să evidențieze rolul Europei în istoria și devenirea națională a României. Acest lucru s-a manifestat încă de la „nașterea” statului român, odată cu Unirea Principatelor (1859). Atunci, statele europene prietene ale românilor au „strecurat” în Convenția de la Paris (actul pe baza căruia s-au desfășurat alegerile pentru Adunările Elective de la Iași și București) dreptul oricărui cetățean (pământean) dintr-un principat de a candida și DE A FI ALES într-o funcție electivă și în celălalt principat! De această prevedere s-au folosit unioniștii de la Iași și București, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ambele țări-surori!

Europa este cea care, la „majoratul” statului român (1877, când Principatele Unite împliniseră 18 ani!), au consfințit, prin Conferința de Pace de la Berlin (1878), Declarația de Independență, publicată în Monitorul Oficial, la 10/22 Mai 1877. România intra, astfel, în rândul națiunilor europene (și ale Lumii), ca stat care putea – și merita! – să-și decidă și să-și croiască singură viitorul.

A venit momentul Uniri(lor) de la 1918, când, pe rând, Basarabia, Bucovina, Transilvania (cu Banatul, Crișana și Maramureșul) s-au (re)unit cu Țara. Din nou, frontierele naționale ale României Mari, au fost consfințite, în cadrul Conferinței de la Paris (1919-1920), prin acordul (și cu sprijinul marilor puteri, europene – Regatul Unit, Italia și, în primul rând, Franța). Fără efortul geografului francez Emmanuel de Martonne, granița de vest a țării ar fi fost alta, mai nefavorabilă decât cea de azi. Atât este aceasta de justă, încât până și dictatorul Stalin a decis revenirea la ea, reacordând întreaga Transilvanie României, la o altă Conferință de Pace de la Paris (1946-1947).

În fine, ultimul eveniment în urma căruia România nu doar că merita să fie în Europa, dar a și devenit – inclusiv politic – parte a ei, este aderarea țării la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Dacă nu intram în UE și, mai înainte, în NATO (2004), azi am fi semănat cu Ucraina, sau poate, chiar mai rău!…

Când (ar trebui) să se sărbătorească Ziua Independenței și Ziua Regatului? Miercuri, mai 22 2019 

În anul 1866, la 10/22 Mai, prințul Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, rostea, în fața Parlamentului, în limba franceză, jurământul în urma căruia era învestit ca Domnitor al Principatelor Române Unite. Începea o lungă și rodnică domnie, întinsă pe mai bine de 48 de ani.

11 ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe al Principatelor Române Unite (României), rostea, în fața Adunării Deputaților, la 9/21 Mai 1877, celebrul discurs prin care era proclamată Independența țării față de Imperiul otoman. Senatul a confirmat a doua zi această declarație, care, semnată de Carol I, a fost publicată în Monitorul Oficial, în aceeași zi, 10/22 Mai 1877.

În anul 1881, România independentă a devenit Regat, ceremonia de încoronare ca Rege a lui Carol I având loc atunci, iar această zi, 10/22 Mai, a devenit Ziua Națională a României, până în anul 1947, inclusiv.

Ca să încheiem odată cu „regula de a nu avea nici o regulă”, ținând cont de faptul că Ziua Unirii Transilvaniei (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) cu România se celebrează la 1 Decembrie, STIL NOU (fiind, din 1990, și Ziua Națională a țării, în prezent), ar trebui ca toate sărbătorile cu caracter național-istoric – Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, Ziua Regatului României, Ziua Unirii Basarabiei cu Țara, să fie, TOATE, marcate PE STIL NOU! Deci, pentru Ziua Unirii Principatelor data de sărbătorire ar fi 5 Februarie, pentru Ziua Independenței și a Regatului – 22 Mai, iar pentru Ziua Unirii Basarabiei cu România – 9 Aprilie!

În plus, ținând cont de însemnătatea sărbătorii Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin, care au contribuit la recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman, cele două date – 21 Mai (celebrarea celor doi Împărați: Elena – născută ca traco-frigiană, în Bithynia – și Constantin – traco-roman balcanic, născut la Naissus/Niș) și 22 Mai (Ziua Independenței și a Regatului) ar putea fi celebrate împreună, ca zile libere, în care să se organizeze și manifestări specifice.

Despre importanța sărbătorii din 21 Mai subliniem doar faptul că, probabil, Constantin cel Mare a fost cel care i-a convins pe traco-daci (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre) să se creștineze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Ca dovezi aducem:

-încetarea, din 318 d. Hr. a atacurilor carpilor împotriva Imperiului roman; carpii s-au creștinat, învățând limba latină, utilizând numele de trib, ca nume de botez și, ulterior, din Evul Mediu, și ca nume de familie (în Moldova și Basarabia numele este atestat frecvent, continuu, având și azi mii de purtători în partea estică a spațiului românesc, exact unde au trăit carpii); vechile centre Paloda și Petrodava au continuat să se dezvolte, devenind orașele Bârlad și Piatra(-Neamț), iar Kogaiononul s-a transformat în Muntele Sfânt al creștinilor, Ceahlăul de azi (ca dovadă, toponime precum: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit și altele);

-peste 80% din cuvintele din Tatăl Nostru și Crezul sunt de origine traco-dacă și (mai ales!) latină; terminologia creștină de bază – creștin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, cuminecare, botez, Paște, Crăciun, etc. – este de origine latină;

-antroponimele creștine vechi, moștenite din perioada romană (secolele IV-VI), din forme precum Georgius, Constantinus, Elias, Demetrius, Teodorus, Andreas, Nicolaus, Basilius și altele, au evoluat, în română spre Gheorghe, Constantin, Ilie, Dumitru, Toader, Andrei, Nicolae, Vasile, etc. În plus, toate au avut frecvență mare, fiind printre cele mai răspândite patronime, în cei circa două mii de ani de viață creștină în spațiul românesc carpato-balcanic, ca dovadă stând și formele străvechi, datând din perioada de final a antichității: Sângeorz/Sângeorgiu, Sântilie, Sâmedru/Sumedru, Sântoader, Sân(t)andrei/Îndrea/Undrea/Andreu, Sânnicoară/Nicoară/Nicăruș/Nicuruș, Sânvăsâi și altele. Alături de Crăciun, numele Dumitru și Toader au fost împrumutate și vecinilor maghiari, după creștinarea lor (produsă sub regele Ștefan cel Sfânt/Szent Istvan, născut român, cu numele Voicu/Vajk), în formele Karacson, Demeter, Tivadar.

Merg la referendum, dar NU voi vota întrebările propuse! Joi, mai 16 2019 

Actualul „locatar” de la Palatul Cotroceni a inițiat o consultare populară, care se va desfășura odată cu alegerile europarlamentare din 26 mai. Ideea unui referendum pe teme legate de Justiție, tot mai siluită de politrucii guviermi ai ciumei roșii, de mai bine de doi ani, era/este salutară. Doar că… cele două întrebări propuse sunt acolo… ca să fie!

Dacă Herr Muth aus Kotrotcheni voia să aibă efect juridic și impact autentic acest referendum, iar rezultatele sale să nu fie contestate (de ciuma roșie, în primul rând), ar fi (pre)luat întrebarea avansată (și chiar trimisă la Cotroceni!) de domnul @Cetatean, înainte de 5 aprilie, pe Politeia:

“Sunteți de acord cu legi penale mai favorabile celor care comit fapte de corupție?”

Herr Muth a demonstrat, încă o dată, cum face de aproape doi ani și jumătate, că este doar Herr Blatist mit ciuma roșie! După ce a tot fost „plimbat”, ca „premierul grivco”, în 2009, care ar fi fost prim-ministru al României, dacă autorul (prostănac al) expresiei „Mihaela, dragostea mea!” ar fi ieșit președinte, după ce a stat aproape 4 ani și jumătate din cei „5 ani de vacanță la Cotroceni”, după ce a dat „încă o șansă” ciumei roșii, nu o dată, ci DE TREI ORI!, s-a „reactivat” brusc, spre a mai câștiga alți „5 ani de vacanță”, firește, tot la Cotroceni! Ei, tovarășe Herr Muth, nu vei vedea nici un vot de la mine pe cele două (pseudo-)propuneri de la referendum! Voi merge, ca să iasă cvorumul de participare, că altfel se laudă ciuma roșie că „românii nu vor Justiția „securiștilor” de la DNA”, dar NU VOI VOTA (sau, dacă votez, în dreptul fiecărei întrebări vor fi cel puțin două ștampile!)! Timp de doi ani și jumătate, Herr Blatist, a lăsat ciuma roșie să își aplice propriul „progrom de guvernare” pe poporul român, ca asta să-i antagonizeze împotriva „P(artidului-)S(tat al lui )D(ragnea)” și Herr Baron Muthausen să apară ca „salvatorul patriei”, exact în anul în care, ce coincidență?, sunt (și) alegeri prezidențiale! Așa că, mein Herr, NEIN!

P.S. Nu sunt dintre cei care „și-au luat like-ul înapoi”, din două motive: 1. Nu am facebook și 2. Am votat cu Herr Muth, în 2014, ca să nu iasă mitomanul plagiator!

Ce să caute hoții și corupții în Schengen? Miercuri, mai 15 2019 

Tot aud/citesc felurite declarații ale unor „politicieni” (sau, mai corect, politruci!) despre cât de „pregătiți” suntem noi, românii, să intrăm în „spațiul Schengen”… Da, e adevărat, din punct de vedere tehnic, logistic, România are toate capacitățile necesare spre a fi primită în acest spațiu. Dar… Fiindcă, aici, există un „dar”: pot explica aceiași politruci (cu texte pregătite spre a fi „citite”, în alfabet chirilic, de la Kremlin!), în cazul aderării la „spațiul Schengen”, dacă vreun politruc corupt sau un vameș hoț „face cadou” unui interlop/raket, urmărit internațional, lista cu suspecții Europol, cum mai poate fi el prins, știindu-se că, de la Prut, până la Lisabona și de la Vama Veche la Uppsala, acesta se poate „plimba” liber, nestingherit? Sau, ca să întreb altfel: ai un vecin care se dedă la toate relele – scandaluri, furturi, trafic de influență, bârfă, are un anturaj dubios (format din hoți, corupți, violatori, infractori, în general), iar între gospodăria ta și a lui este un gard trainic. Ce faci, îl dărâmi și lași, în locul lui, doar o liniuță trasată cu cretă/vopsea?

Și, „altă între-bare” pentru politrucii guviermi ai ciumei roșii (și acoliților lor): când, de peste doi ani, ați siluit Justiția, ați eliberat borfași, infractori, cu toptanul, orice om de bun-simț vreți să mai stea de vorbă cu voi??? Să vă zic că sunteți NESIMȚIȚI e un compliment! N-are bogata limbă română cuvinte, expresii, să definească mizeria morală în care colcăiți!

Nu vă urez decât să vă dea Dumnezeu exact „binele” pe care l-ați „făcut” și îl „faceți”! Vouă, neamurilor voastre și tuturor celor din găștile de neam-prost pe care le aveți, până la a 777-a spiță!

Adevăratul patriotism Duminică, apr. 21 2019 

După Gheorghe Pomuț și Nicolae Tesla (Teslea), am mai aflat de un român ajuns în America (de care nu știam!), care a făcut mai mult decât cinste României

Ion Caba (John Kaba) s-a născut în Ardeal (în secolul al XIX-lea), sub stăpânire austro-ungară, a emigrat în Statele Unite, unde a ajuns la gradul de căpitan, în armata americană. După încheierea primului război mondial, a sosit la Chișinău cu o dublă misiune: să distribuie ajutoare americane populației locale și să prezinte un raport pentru delegația americană, participantă la Conferința de Pace de la Paris, referitor la Basarabia.

Plecând urechea la intrigile rușilor și la intensul lobby făcut de emigrația rusă peste Ocean, delegația americană nu doar că susținea minciunile rusești, dar cerea „plebiscit” peste Prut – numai în județele românești, celelalte urmând să fie retrocedate Rusiei! Era nevoie, așadar, în spiritul echității, să se asculte și opinia românilor și, mai ales, să fie obținute informații direct de la fața locului. Căpitanul John Kaba era omul potrivit deoarece, fiind ardelean, știa să vorbească românește.
Raportul, intitulat „Politico-economic review of Basarabia” (36 pagini), cuprinde referințe la starea regiunii după război și, prin pledoaria hotărâtă și sinceră a căpitanului John Kaba pentru cauza românească, a schimbat cu 180 de grade poziția delegației americane (și a celei britanice), care nu a mai cerut „plebiscit” în Basarabia și, a acceptat, tacit, după 1920, includerea Basarabiei în cotele de imigranți alocate, anual, României!…

Am citit, deja, raportul și sunt acolo câteva pasaje, incredibil de actuale, despre soldatul român loial și prietenos (apropos de apartenența, astăzi, a României la NATO)! De remarcat că, în textul raportului, începând chiar din titlu, autorul folosește toponimia românească din Basarabia, inclusiv acest regionim și nu pe cel de sorginte rusească – Bessarabia.

Contribuția căpitanului John Kaba la recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu Țara (1918) a fost revelată de istoricul basarabean Octavian Țîcu (ales, recent, deputat de Ungheni, din partea Blocului ACUM, în Parlamentul de la Chișinău).
Habarniștii guviermi de la noi n-au însă treabă cu asemenea chestiuni!… Mai ales că au de pus „în practică” niște „directive” primite de la Răsărit, cu litere chirilice, de „scăpat” de la pârnaie, cu orice preț, borfașul-șef…

Despre adaptarea la modernitate a neamului nostru… Joi, apr. 11 2019 

Pe la finalul antichității, după ce împăratul (de origine traco-romană) Constantin cel Mare îi va fi convins pe marii preoți ai cultului lui Zamolxe să se creștineze (cu tot cu comunitățile lor de traco-geto-daci), strămoșii noștri au învățat Tatăl Nostru și Crezul, în latină, iar din romanus și-au spus români/rumoni/ar(u)mâni/rămăni/rumări/rumâni… Au uitat, însă, aproape tot din vechea lor limbă, traco-dacă, din care au supraviețuit, după I. I. Russu, doar vreo 170-180 de cuvinte în limba română…

În a doua parte a veacului al XIX-lea, societatea românească a intrat într-un curent de modernizare, de europenizare. Asta a presupus renunțarea la vestimentația și obiceiurile orientale, turco-fanariote – adică la șalvari, ilic, giubea, turban, narghilea, zaiafet… – și preluarea costumației apusene, inclusiv a multor franțuzisme, de unde și porecla dată acestor reprezentanți ai „modernității” apusene, de bonjuriști și chiar ridiculizarea lor – de către V. Alecsandri, în ciclul dedicat Chiriței – prin furculision, fripturision, etc… Problema este, însă că, odată cu această modernizare, a dispărut, dintr-o mare parte a ținuturilor locuite de români (Moldova, Ardeal, …), cimpoiul, instrument popular, probabil, de sorginte traco-dacă (termenul amintit nu este nici grec, nici latin, dar nici slav, maghiar, cuman, german). Faptul că s-a cântat la cimpoi în (aproape) tot spațiul românesc este trădat de numărul mare de purtători (de ordinul sutelor!) ai numelor în variantele Cimpoieș(u) – în Moldova, Cimpoier(u) – în Ardeal, Cimponer(u) – în Banat, consemnând chiar și forma Csimpolyas (Cimpoiaș) – în Ungaria. Probabil, mulți boieri de origine fanariotă îndrăgeau cântecele la cimpoi, motiv pentru care lăutarii noștri s-au… „reprofilat” spre alte instrumente…, cimpoiul supraviețuind până azi doar în sudul țării și la românii balcanici…

Căderea regimului comunist, în 1989, a însemnat, între altele, (re)racordarea societății românești actuale la specificul occidental, de care am fost rupți, brutal, după 1945… Regăsirea specificului apusean a dus și la (aproape) dispariția costumului popular românesc, asociat, în memoria colectivă, cu nesfârșitele „ode conducătorului iubit” de la „festivalurile Cântarea României”, în timpul cărora, „oamenii muncii”, țărani, muncitori, intelectuali…, dedicau osanale conducerii „de partid și de stat”. Exceptând arii rurale mai izolate, din nordul țării – Maramureș, Bucovina… – unde inclusiv copiii se îmbracă în port popular, marea majoritate a românilor nu mai au nici o treabă cu această tradiție străveche. Pare ciudat, în condițiile în care, în Bucureștii interbelici, potrivit Anuarului SOCEC al României Mari, apărut în 1925, existau mai multe magazine care vindeau „haine naționale” (= costume populare) și însăși Familia Regală a României, în frunte cu Regina Maria, se îmbrăca în port popular…

Deși ideea mai trebuie „șlefuită”, după cele trei exemple amintite mai sus, se pare că există un fel de „cod genetic” al acestui neam, ca odată cu modernizarea, cu adaptarea la un nou context cultural, social, economic, etc, să elimine și elemente ce țin de tradițiile sale autentice… Facem asta și la nivel individual, fie prin concetățeni plecați o vreme prin străinătăți, care „se fac”, la revenirea în țară, că nu mai „știu” românește, sau chiar prin cei aflați tot aici, printre noi, care vorbesc/scriu un fel de „păsărească”, numită „romgleză”, cam la fel ca bonjuriștii de altă dată, cu furculision-ul și fripturision-ul lor, care azi ar „suna” furculyshion sau fripturyshion…

Ce înseamnă să fii om de cuvânt, de caracter… Miercuri, apr. 10 2019 

Tot „săpând” la alegerile parlamentare din Regatul Unit (cele de acum un secol), am dat peste această poveste:

„O’Connor was elected Member of Parliament for Galway Borough in the 1880 general election, as a representative of the Home Rule League (which was under the leadership of William Shaw, though virtually led by Charles Stewart Parnell, who would win the party’s leadership a short time later). At the next general election in 1885, he was returned both for Galway and for the Liverpool Scotland constituencies, which had a large Irish population. He chose to sit for Liverpool, and represented that constituency in the House of Commons from 1885 until his death in 1929. This was the only constituency outside the island of Ireland ever to return an Irish Nationalist Party MP. O’Connor continued to be re-elected in Liverpool under this label unopposed in the 1918, 1922, 1923, 1924 and 1929 general elections.”.

Adică, după revolta irlandeză de Paști din 1916, războiul irlandezo-britanic din 1919-1921 și separarea (marii părți a) Irlandei de Regat, din 1922, irlandezul (naționalist!) O’Connor a fost re-ales, la Liverpool, în Anglia, ca deputat în Parlamentul britanic, în 1923, 1924 și 1929, fără a se mai înscrie alt contra-candidat! Ba, mai mult:
„He became “Father of the House of Commons”, with unbroken service of 49 years 215 days”
și „He was the last Father of the House to die as a sitting MP until Sir Gerald Kaufman in 2017”

Toată această activitate parlamentară de jumătate de veac, în același partid, al naționaliștilor irlandezi!

Încercând o comparație, după Unirea Transilvaniei cu România, ar fi însemnat ca, măcar un deceniu, la Debrecen sau Miskolc, să zicem, ungurii să aleagă un deputat român în Parlamentul de la Budapesta!

Așa ceva nu s-ar fi văzut și nici nu se va vedea în acest colț de Europă! Or fi briții „perfidul Albion” dar n-au degeaba „The House of Commons”, aleasă prin vot, de vreo 7-800 de ani!…

În plus, n-am cunoștință ca, la noi, să avem vreun parlamentar cu o activitate atât de îndelungată (dacă o fi – mă voi documenta, că am de unde! 🙂 ), în același partid și nici ca acesta să fie declarată „Părintele Adunării/Camerei Deputaților”! Unde? Acolo unde scrii Parlamentului, de două ori că vrei să-i evidențiezi activitatea și nu-ți răspunde nimeni, nici după ani de zile???

Pagina următoare »