În evoluția dialectului traco-daco-roman al limbii latine spre limba română de azi, sub influența vechilor slavi, a nazalizat a devenit î/â, așa cum este cazul cu termenii, latini, romanus, paganus, manus, angelus, sau cu patronimul Andreas, care au devenit, în română, român, păgân, mână, înger, respectiv Îndrea (acesta, cu varianta Undrea). Numele este strâns legat de propovăduirea Evangheliei creștine la strămoșii noștri din Scitia Minor (Dobrogea de azi), de către Sfântul Apostol Andrei, în primul secol al erei creștine. Tocmai de aceea, deloc întâmplător, numele lunii care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie), și anume decembrie, poartă, în calendarul popular, numele de Îndrea/Undrea – la dacoromâni și de Andreu – la aromâni. Mai adăugăm și faptul că, așa cum Sfântul Apostol Petru este primul episcop (papă) al Romei, la fel și Sfântul Andrei a fost primul întâi-stătător al eparhiei Byzantion de pe malurile Bosforului (devenită, ulterior, Patriarhia constantinopolitană).
La nivel mondial, în prezent, din cei peste 47 de mii de purtători ai unor asemenea forme, cele mai numeroase au fost consemnate în India – 65,71% și Indonezia – 17,04%. Ne îndoim, însă, că formele atestate în aceste țări au aceeași semnificație cu cele românești (sau din țările apropiate geografic de România), fiind vorba, credem noi, doar de coincidențe formale și de o simplă omofonie. Chiar și în Rusia, unde se înregistrează un procent de 0,94%, nu credem să existe nume cu semnificație identică sau, măcar, apropiată de cea de la noi (cu excepția migrării, pe teritoriul acestei țări, a unor originari din spațiul românesc aflat, fie și vremelnic, sub stăpânire/influență țaristă și/sau sovietică). Pe de altă parte, migrația, din(spre) spațiul românesc, poate fi, în bună măsură, explicația pentru cele 1,23% de purtători ai unor asemenea antroponime în Statele Unite.
În România am consemnat aproape 4000 de purtători de asemenea forme (8,37%). În rest, în spațiul carpato-balcanic, mai semnalăm prezențe cât de cât semnificative în Cehia – 1,1% și în Austria – 0,32%. De asemenea, notăm și valoarea din Italia – 0,75%, pe care o putem pune, fie pe seama originii comune, romanice, a românilor și italienilor, fie, mai degrabă, în legătură cu aportul migratoriu românesc actual spre Peninsulă. Italia nu se află în spațiul analizat de noi, dar este în imediata sa vecinătate.
În întregul spațiu carpato-balcanic am consemnat aproape 4900 de purtători ai unor nume derivate de la Îndrea/Undrea. Dintre aceștia, 81,1% se regăsesc în România, la care se adaugă, mai modestă, contribuția R. Moldova – 0,63%. În schimb, Cehia se evidențiază cu 10,7%, urmată de Austria – 3,11%, Polonia – 1,68%, Ungaria – 0.76%, Bielorusia – 0,76%, Ucraina – 0,51%. Astfel, cu excepția Slovaciei (cu doar 0,2%), se remarcă un areal (aproape) compact, situat la vest, nord și chiar est de spațiul românesc actual, în(spre) care s-a dirijat, până la un punct, difuzia creștinismului traco-daco-roman. Acest lucru pare a favoriza ipoteza conform căreia răspândirea creștinismului primar (stră)românesc s-a făcut încă din vremea Imperiului roman, iar în regiunile din afara acestuia (deci, mai ales la nord de Dunăre), formele populare rezultate din Andreas s-au dezvoltat de timpuriu. În schimb, posibila lor circulație în Balcani a fost cel puțin stânjenită, mai ales din secolul al IV-lea, de ierarhia bisericească de la Constantinopol, care a promovat formele oficiale, iar, din secolul al VII-lea, traco-daco-romanii balcanici, deveniți români, în secolele VIII-IX, au avut de înfruntat și „asaltul” asimilator slav și/sau grecesc. Tocmai de aceea, formele de acest fel atestate în Balcani, sunt extrem de rare (dacă nu lipsesc complet), fiind prezente, izolat, în Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania și Turcia europeană. De fapt, în Serbia, aceste forme apar exclusiv la nord de Dunăre, în Voivodina, iar în toate celelalte state am consemnat numai câte un purtător al unui astfel de patronim…
Dacă ne referim doar la regiunile spațiului românesc actual, concentrarea cea mai mare se regăsește la vest de arcul carpatic, mai ales în Crișana – 35,27% și în Ardeal – 20,38%. Valori însemnate – peste 1% – se consemnează și în Maramureș – 12,43%, Banat – 8,21%, Moldova – 1,52% și Oltenia – 1,31%. Dintre celelalte subdiviziuni ale spațiului carpato-balcanic se remarcă estul Cehiei, prin regiunile Jihovýchod – 3,65% și Strední Morava – 3,01%, landul austriac Niederösterreich – 1,3% și regiunea bielorusă Vicebsk – 0,68%. În fiecare caz poate fi vorba de supraviețuirea, o vreme (în epoca medievală), a elementului vlah/român(ofon) morav (aici ființând, din Evul Mediu, o Valahie), est-austriac (în Burgenland este atestată o Vlahie în veacul al XVI-lea) ori a celui „nordic” (polono-)bielorus (despre care vorbește – în Istoria Basarabiei – și istoricul Alexandru V. Boldur) și, până azi, la o populație asimilată, de secole, a formelor onomastice legate de Îndrea/Undrea. Încheiem cu precizarea că, pe lângă raritatea/cvasi-absența acestor forme la sud de Dunăre, faptul că, la aromâni, s-a încetățenit, ca nume popular pentru decembrie, forma Andreu (unde a nazalizat nu a devenit î/â), se poate explica (și) printr-o influență mai redusă a vechilor slavi, fapt dovedit, probabil, și de forma analt(u), în loc de înalt, ori, inclusiv la dacoromâni, de termenul anțărț, identic cu cel aromân și derivat(e) din latinescul anno tertio…
Foarte interesant!
Ar fi si mai interesant de aflat ce fel de crestinism originar a existat aici.
Exact la asta lucrez acum!… După opinia mea, din informațiile pe care le am (incomplete…), traco-dacii au început să se creștineze încă din secolul I, în urma predicilor ținute, în Dobrogea de azi (și în toată regiunea Balcanilor) de Sfântul Apostol Andrei. Numele lunii decembrie – la care am făcut trimitere și în articol – în formele Îndrea/Undrea, exact asta dovedește! Pe urmă, la minoritatea, nu prea însemnată, apărută, în zona carpato-balcanică în secolele I-III (mai mereu persecutată – pentru Dobrogea există dovezi ale unor martiri din această vreme), se pare că împăratul Constantin cel Mare (traco-roman la origine) i-ar fi convins, cu vorba bună, prin marii preoți ai lui Zamolxe, pe majoritatea traco-dacilor (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre), undeva între anii 313 și 318 d. Hr. să se creștineze, învățând „Tatăl Nostru” și „Crezul” în latină. Nu sunt documente, dar, printre argumente am avea:
– peste 80% din cuvintele din cele două rugăciuni amintite sunt de origine latină (atât în varianta catolică, cât și în cea ortodoxă);
– în Moldova, urmașii tribului carpilor (care, din 318, „dispar” din istorie, după ce, două secole, au atacat, continuu, Imperiul!) au transformat acest nume în nume de persoană (din secolele XIV-XV, numele Carp apare continuu, frecvent, în Moldova, Basarabia, Bucovina și Transnistria, fiind consemnat, azi, atât ca nume de familie – câteva mii de purtători, cât și ca nume de botez);
– între secolele III și VI au urcat pe tronul Imperiului 17 împărați de origine traco-daco-romană, care reprezintă „vârful piramindei”, care avea la bază numeroși funcționari (locali și provinciali), zeci de legiuni formate din traco-daci, ofițeri, generali, prefecți, consuli, senatori de origine traco-daco-romană; aceasta presupune o integrare, prin romanizare (și creștinare, din secolul IV), în cadrul Imperiului, a traco-dacilor;
– donariul paleocreștin de la Biertan, crucea paleocreștină de la Napoca/Cluj, martiriul lui Sava „gotul” (probabil, traco-dac romanizat), înecat în apa Buzăului (toate, din secolul IV);
– terminologia creștină românească de bază, care e latinească: Dumnezeu, cruce, creștin, biserică, preot, cuminecare, botezare și altele;
– transformarea Kogaiononului traco-dac, dedicat lui Zamolxe, în muntele sfânt al creștinilor – Ceahlăul de azi, plin de toponime creștine: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit, etc (dacă e nevoie vin și cu argumente detaliate)
– vechimea mare a multor nume creștine românești, cu forme moștenite din latină: Îndrea/Undrea (din Andreas), Cristu/Cristea și o grămadă de derivate (din Chrestus/Christus/Christos), Ziane/Sânziane (din Ioannes), Giorzu/Sângeorz (din Georgius), Văsâi/Sânvăsâi (din Basilius), Ilie/Sântilie (din Elias), Marin/Sânmarin (din Marinus), Medru/Sâmedru/Sumedru (din Demetrius), Toader/Sântoader (din Theodorus), Pietru/Sânpietru/Sumchetru (din Petrus), Maria/Sântămărie/Stămărie (din Maria), Întonie (din Antonius) și altele; toate sunt nume frecvent folosite de strămoșii traco-daco-romani în primele secole creștine, apar frecvent și în onomastica românească medievală din Țara Românească, Moldova și Transilvania, dar și în cea actuală, atât în România, cât și în Republica Moldova;
– adoptarea „ereziei” ariene – la nord de Dunăre, sub influența goților (arieni și ei), iar în Balcani, chiar la insistențele unor împărați și patriarhi arieni de la Constantinopol (secolele IV-V) – potrivit căreia Iisus era tot o „creație” a lui Dumnezeu (ca și Adam), deci nu era născut. Astfel, din creatio/creationem a rezultat numele Crăciun, care, din secolul al VI-lea, pentru că latina nici nu mai era limbă oficială (a fost înlocuită cu greaca, în 580 d. Hr.), a rămas numele Sărbătorii Nașterii Domnului Iisus Hristos, prin contrast cu portughezii, spaniolii, catalanii, francezii, italienii (la care există nume precum Navidad, Nadal, Noel, Natale…)… Numele Crăciun este prezent la toți românii, apărând în documentele medievale din sudul Balcanilor (la aromâni), până la vlahii din vestul Ungariei și estul Austriei de azi și la populația român(ofon)ă din vestul Ucrainei (Galiția, Volânia) sau chiar la cea din sudul Ucrainei de azi…
Sper să nu-mi fi „scăpat” ceva dintre argumente…