Termenul în cauză – cavula – a dat, în româna actuală gaură, cu pluralul găuri. În onomastică, însă, româna are, pentru regiunile situate pe ambele maluri ale Dunării, forme intermediare. Astfel, în Golful Salonic există o mică adâncitură (groapă), numită, pe harta topografică militară sovietică din anii ’80, Cavura. La nord de fluviu, în Munții Retezatului, geograful Ion Conea a înregistrat, în perioada interbelică, forma de plural Găvuri.

În ambele situații, este de presupus că, undeva, prin secolele VII-IX, forma latină cavula s-a modificat, conform transformărilor vechiului dialect traco-daco-roman al latinei, între care și trecerea lui l în r, în cavură, cu pluralul căvuri. Apoi, probabil, doar la nord de Dunăre, s-a produs și sonorizarea lui c, trecut în g, rezultând gavură, cu pluralul găvuri. Dacă această presupunere devine ipoteză credibilă (deocamdată este doar o simplă supoziție), atunci dialectul dacoromân al limbii române a evoluat, parțial, sincron cu limbile franceză, occitană, catalană, spaniolă și portugheză, dar și cu variantele nordice ale limbii italiene, în care a avut loc, în general, sonorizarea unor consoane (c în g, t în d), în vreme ce, în dialectul macedoromân (aromân), sonorizarea nu s-a produs, ca și în variantele sudice ale italienei.

În acest caz, rămâne să (ne) lămurim în legătură cu evoluția formei latine Sanctus Demetrius: aceasta are pe t sonorizat în d, atât la nord de Dunăre – Sâ(n)medru, Medrea, Medru, Simedrea – cât și la sud de fluviu: Sumedru, Smederovo/Semedria/Sâmedru…