Forma Nicoară – alături de cea contemporană ei, Sânnicoară – a evoluat, în română, dintr-un nume, care, în latina populară carpato-balcanică a avut forma Nicola. Probabil, această evoluție s-a produs în secolele VII-X, după ce Imperiul roman (de Răsărit) a încetat să mai aibă ca limbă oficială latina (după 580 d. Hr.), substituită cu greaca, și a pierdut și regiunile balcano-dunărene, prin pătrunderea, în masă, a slavilor în nordul Peninsulei Balcanice (din anul 602). Evoluția în cauză este exclus să se fi produs după secolul X, deoarece trecerea lui l în r este un fenomen pan-românesc (fiind atestat în toate dialectele, inclusiv în cele sud-dunărene), iar aromânii au – și ei – derivate ale lui Nicoară – formele Nicăruș și Nicuruș. Considerăm că, prin absența cuvintelor de origine maghiară din acest dialect, aromânii nu au mai fost de mai bine de un mileniu în contact cu dacoromânii.

Facem o paranteză spre a specifica faptul că evoluția lui l în r în spațiul carpato-balcanic este un fenomen manifestat, izolat, atât în latina dunăreană de la noi – încă din secolele II-III – cât și în restul Imperiului (din secolele III-IV). Astfel, în Dacia romană, în secolele II-III, pe Valea Oltului – numit Aluta/Alutus atât de către daci, cât și de romani – a ființat, aproape de orașul Călimănești, un castru, numit Arutela (prezent în inscripții între anii 138 și 223 d. Hr.). Forma corectă, derivată de la Aluta/Alutus, ar fi trebuit să fie Alutela! Acest lucru întărește presupunerea că transformarea (rotacizarea) lui l este un fenomen indus de substratul traco-dac. În Imperiu, difuzia unor asemenea forme, eronate, este atestată de Appendix Probi (redactat, probabil, în secolele III-IV d. Hr.), unde apare un fragellum (greșit), în loc de flagellum. Probabil, cât timp Imperiul, încă latin(ofon) mai avea autoritate (fie și doar asupra regiunilor locuite de traco-romanii balcanici), evoluția lui l în r a fost, poate, marginală, după aceea, absența reperului – a limbii latine – a dus la generalizarea fenomenului, în tot arealul cu vorbitori ai „dialectului” traco-daco-roman al latinei, devenit, ulterior, limba română. Reflexe ale rotacismului din latina târzie apar și în Romania occidentală, la sarzi, francezi și portughezi… Arealele geografice în care acest fenomen fonetic s-a manifestat erau „periferii” ale Imperiului…

La nivel mondial, forme identice cu cele românești se întâlnesc, cel mai frecvent, în Japonia, care cumulează 50,31% din cei peste 114,6 mii de purtători ai acestora. Urmează România – 13,41%, Rusia – 9,95%, Ucraina – 4,84%, Italia – 2,43%, R. Moldova – 1,94%, Statele Unite – 1,77%, Argentina – 1,25%. Probabil, formele consemnate în Japonia și, posibil, și în Rusia, sunt doar omofone cu cele românești (nefiind exclus, în spațiul rusesc, și un aport migratoriu românesc și/sau ucrainean), în vreme ce, în Statele Unite – și, poate, măcar parțial, și în Argentina (posibil, și în Italia) să avem de-a face cu emigranți stabiliți acolo. Dacă prezența în top a celor două state român(ofon)e nu este o surpriză, faptul că asemenea forme au o pondere ridicată și în Ucraina se explică prin prezență anterioară, în această țară, a unui vechi element etnic românesc, între timp slavizat în mare măsură.

Dacă restrângem analiza doar la nivelul spațiului carpato-balcanic, aici s-au consemnat aproape 25,4 mii de purtători ai unor astfel de antroponime. Peste două treimi dintre aceștia se localizează în spațiul românesc actual, în România – 60,52% și R. Moldova – 8,77%. Pe de altă parte, Ucraina are și ea peste o cincime din total – 21,89%, fiind urmată, la mare distanță de Polonia – 3,57%, Slovacia – 1,35%, Grecia – 1,27%, Cehia – 1,16%, Bielorusia – 0,84%. Se remarcă faptul că, din(spre) spațiul românesc de azi, există prelungiri spre vest și nord, din Cehia și Polonia, până în Bielorusia și Ucraina, realități pe care le-am consemnat și pentru alte nume vechi creștine românești. Pe de altă parte, prezența singurei țări balcanice în acest grup – Grecia – cu o minoritate aromânească importantă, atât în epoca medievală, cât și azi, confirmă faptul că atestările mai vechi – amintite mai sus – au avut și au continuitate până azi. Cel mai grăitor argument, în acest sens, este dat de faptul că valorile cele mai mari, în această țară se regăsesc în nord – în Thessalia și Kentriki Makedonia (fiecare, cu mai mult de 100 de purtători ai acestor patronime), adică exact acolo unde elementul românesc subzistă de secole. De fapt, fără a lipsi, chiar și mai rare, aparițiile de acest fel în statele sud-dunărene se consemnează și în Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia de Nord, Albania și chiar și în Cipru și Turcia. Prezența mai rară a acestor forme la sud de Dunăre s-ar putea să fie (și) urmarea politicii Bisericii de la Constantinopol de a limita circulația formelor „neoficiale”, populare, fapt remarcat și în cazul altor nume creștine vechi românești…

Dintre regiunile românești, cele mai frecvente atestări s-au notat în Ardeal – 16,29% din totalul carpato-balcanic, urmat de Moldova – 8,98%, Crișana – 8%, Basarabia – 6,93%, Banat – 5,6%, Muntenia – 4,33% și altele. Între unitățile administrative cu ponderi notabile din celelalte țări, amintim Slaskie – 1,68%, în Polonia, Stredné Slovensko – 1,1%, în Slovacia, Zakarpats’ka oblast’ – 4,02%, Cernăuți – 2,55%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 1,8%, Ternopils’ka oblast’ – 1,57%, Odes’ka oblast’ – 1,39%, Mykolajivs’ka oblast’ – 1,35%, L’vivska oblast’ și Rivnes’ka oblast’ – cu câte 1% fiecare, în Ucraina. În aceste cazuri, elementul românesc, fie dispărut, fie încă prezent, a lăsat urme evidente, și din acest punct de vedere.

Încă două remarci: atât Maramureșul istoric, cât și Bucovina (mai mult decât) întreagă (fiindcă regiunea Cernăuți depășește, spre est, limitele vechii provincii austriece, trecând în nordul Basarabiei) au valori relativ apropiate ale ponderilor numelor de acest fel. Astfel, Zakarpats’ka oblast’ (Transcarpatia, cuprinzând și nordul Maramureșului istoric) are 4,02%, iar regiunea românească Maramureș (convențională, fiindcă, pe lângă sudul Maramureșului istoric cuprinde și vechiul Sătmar) – 3,75%. Regiunea Cernăuți are o pondere de 2,55%, iar partea sudică a Bucovinei (suprapusă aproape integral peste porțiunea nordică a actualului județ Suceava) – 2,18%. Notăm superioritatea, ușoară, a valorilor din regiunile ucrainene – încă o dovadă a românității (medievale și mai vechi) a acestora.

Iar a doua remarcă se referă la Secuime: deși este regiunea românească cu cel mai mic procent de români (care sunt minoritari în zonă), aceasta are o pondere a antroponimelor de acest fel (multe, forme maghiarizate) de 2,67%, superioară unor regiuni (cu majorități românești) ca Bucovina sau Dobrogea. Prezența semnificativă a acestor forme – vechi! – confirmă anterioritatea elementului românesc în zonă, de dinaintea colonizării elementului secuiesc aici, de către unguri (sfârșitul secolului al IX-lea).