Numele menționat – cu varianta, la fel de veche, Sângeorz(u) – este forma inițială, moștenită din latină, a numelui Georgius (cu multe derivate de la forma, tot latină, Sanctus Georgius). Numele perpetuează memoria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, protectorul, de la începuturi, până azi, al Armatei și continuator, la traco-dacii romanizați, al tradiției războinice pre-creștine a cavalerului trac.

La nivel mondial, numărul purtătorilor acestui nume este de peste 24,5 mii persoane. Cele mai însemnate valori se remarcă în Brazilia – 23,15%, Italia – 12,37%, România – 7,44%, Ucraina – 6,01%, Franța – 4,49%, Argentina – 4,43%. La acestea se adaugă R.D. Congo – 5,18% și Statele Unite – 6,67%. În R. Moldova se consemnează aproape 1% purtători ai unor asemenea antroponime (0,97%). Dacă, în cazul americanilor, avem de-a face cu rezultatul migrației multor purtători ai numelor din țările amintite mai sus, probabil, în R.D. Congo este vorba, fie de „împrumut” de la fosta metropolă – Belgia – al unor forme de acest fel (probabil, francofone), fie de coincidențe formale, omofone. Remarcăm, oricum, prezența, în grup, a unor state cu vorbitori de limbi romanice (portugheză, italiană, română, franceză, spaniolă), iar apariția în „plutonul fruntaș” a Ucrainei se leagă, probabil, de (pre)luarea, prin români, a unor forme de acest fel, de către populația slavofonă majoritară. În orice caz, cum spațiul românesc nu a mai avut legături, sute de ani, cu spațiul romanic occidental, prezența, frecventă, a unor asemenea patronime, atât la noi, cât și în Romania Occidentală (vestul Europei, plus statele de colonizare cu limbi romanice din Lumea Nouă) e o dovadă că aceste forme s-au încetățenit din primele secole ale erei creștine, prin intermediul limbii latine, fiind păstrate, ulterior, în proporții diferite, în limbile romanice actuale.

La nivelul spațiului carpato-balcanic am înregistrat 5 mii de asemenea nume. Aproape 40% din ele se consemnează în România, care este urmată de Ucraina – 29,44%, Ungaria – 9,04%, Polonia – 5,71%, R. Moldova – 4,49%, Slovenia – 4,19%, Austria – 3,89%, Cehia – 2,97%. Se conturează un areal care, prin Ungaria, Austria și Slovenia, leagă spațiul românesc actual, cu cel romanic occidental (Austria și Slovenia sunt vecine cu Italia), toate țările menționate mai sus preluând asemenea patronime de la o populație român(ofon)ă, între timp asimilată. Din nou, spațiul balcanic are prezențe mai modeste ale unor asemenea forme, fapt explicabil, din nou, atât prin presiunea Bisericii de la Constantinopol, încă din secolul IV, de a impune formele oficiale și intrarea populației românești de la sud de Dunăre, după secolele VI-VII, sub controlul unor state cu majorități slave și/sau grecești. Totuși, chiar și mai rare, asemenea atestări nu lipsesc nici din Peninsula Balcanică, fiind consemnate în Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Bulgaria, Grecia, Cipru și Turcia. Notăm faptul că asemenea nume au supraviețuit în areale în care există și azi comunități românești (inclusiv de aromâni și/sau meglenoromâni): Timocul (estul Serbiei), sud-vestul Bulgariei, Tesalia (nordul Greciei).

La nivelul spațiului românesc, din cei 2053 purtători de asemenea nume – 1828 în România și 225 în R. Moldova – cei mai mulți se află în Ardeal – 14,64% din totalul spațiului carpato-balcanic, urmat de Maramureș – 6,71%, Crișana – 5,61%, Banat – 4,89%, Moldova – 2,73%, Basarabia – 2,4% și Chișinău – 2,1%. Dintre celelalte regiuni carpato-balcanice se evidențiază Vzhodna Slovenija – 3,17%, regiunile maghiare Nyugat-Dunántúl – 3,83% și Közép-Magyarország – 2,53% și cele ucrainene Zakarpats’ka oblast’ – 19,32%, Ivano-Frankivs’ka oblast’ – 3,05%, L’vivska oblast’ – 2,04%. Prima dintre unitățile ucrainene este entitatea administrativă cu cel mai mare număr de purtători ai numelor legate de Giorzu/Sângeorz(u), continuând, la nord de Tisa, arealul românesc de la vest de Carpați. Pe de alt parte, arealul cu concentrări ridicate din Slovenia, continuat cu partea vestică a Ungariei și, la un nivel un pic mai modest, în Austria, întărește ideea existenței trecute a acelor blachi ac pastores romanorum, menționați de Anonymus în Gesta Hungarorum, ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și continuați și mai târziu, prin acea Vlahie din Burgenland, atestată în veacul al XVI-lea. Din toată această arie, ce făcea legătura cu lumea romanică din Italia, au mai rămas, azi, cei câteva sute de istroromâni din vestul Croației…