Pentru început, vom „trece în revistă” fiecare nume, în general, în ordinea cronologică a intervalului în care cei de la care pornesc numele analizate au trăit/activat. Excepție fac numele legate de Nașterea Domnului, de urmașii lui Christos și de Maica Domnului, fără de care, probabil, n-ar fi ieșit în evidență nici sfinții – începând cu Apostolii, nici patronimele legate de aceștia.

CRĂCIUN

Se referă la Nașterea Domnului Iisus Christos. Rezultat, pe cale populară, din creatio/creationem, în secolul al IV-lea, în vremea ereziei ariene și sub control gotic (la nord de Dunăre). În acea vreme, nu doar goții au aderat la această erezie, ci au susținut-o chiar patriarhi și împărați romani de la Constantinopol. Erezia consta în faptul că Iisus Christos era considerat creat de Dumnezeu-Tatăl, ca al doilea Adam, și nu Născut. De aici și diferența față de romanicii occidentali, care, de la Ziua Nașterii Domnului, au Natale (italiană), Noel (franceză), Nadal (catalană), Navidad (spaniolă), Natal (portugheză).

CRISTOFOR/CRISTU

Are legătură cu urmașii lui Christos, în latină – Christus/Cristus/Crestus (forme prezente în inscripții, inclusiv din spațiul românesc, din primele secole creștine). Forma cu c, prezentă și în termenul creștin – evoluat din latinescul christianus (cu sensul de adept/urmaș al lui Christos) – denotă o origine latină, deoarece, în lumea bizantino-ortodoxă (greco-slavă), de la Christos s-a ajuns la impunerea ca fonem de început a lui h.

SÂNTĂMĂRIE

Singurul nume feminin, derivă din forma latinească Sancta Maria. Practic, se leagă de cultul Maicii Domnului (care a trăit în secolele I î. Hr.-I d. Hr.), frecvent și în lumea catolică, și în cea ortodoxă, unde se leagă fie de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August)=Sântămăria Mare (celebrată de catolici, dar și de ortodocșii din Ardeal), fie de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului (8 Septembrie)=Sântămăria Mică (marcată de ortodocșii de la est și sud de Carpați). La aromâni, din forma amintită a evoluat cea actuală, Stămărie.

ELIE/SÂNTELIE

Evoluat din latinescul (Sanctus) Elias. Marchează Ziua Sfântului Profet Ilie Tesviteanul, din Vechiul Testament (20 Iulie). A activat în secolele X-IX î. Hr., ridicându-se la Ceruri, după tradiție, la 20 iulie. Important în calendarul popular, deoarece, fiind vară și o parte din bucate (produse agricole – cereale, fructe) fiind culese și gata de comercializat, se organizau, în această zi, vechile târguri de două țări – nedei, pe înălțimile muntoase.

ZIANE/SÂNZIANE

Evoluat din forma latină (Sanctus Dies) Ioannes. Se referă la Sfântul Ioan Botezătorul, Înainte-mergătorul Domnului Iisus Christos, care a trăit în secolele I î. Hr-I d. Hr., fiind decapitat în anul 36. Cultul său este răspândit la toți creștinii, fie ei catolici, fie ortodocși sau protestanți. Numele – în forma actuală Sânziene – se referă la Ziua Nașterii Botezătorului Domnului (24 Iunie).

PIETRU/SÂMPIETRU

Derivat din forma latină (Sanctus) Petrus. Este pus în legătură cu cel mai important dintre Sfinții Apostoli, numit de Iisus Christos piatra (temelia) noii religii creștine. Primul Episcop (Papă) al Romei. A trăit în secolul I, fiind crucificat, la Roma, în anul 67 d. Hr. Numele pare să fi fost afectat de diftongarea e>ie și să fi devenit *Pietrus încă din epoca romană, dovadă fiind, pe lângă forma românească veche – Pietru – și cele din italiană – Pietro și franceză – Pierre. La fel s-a întâmplat și cu substantivul petra>pietra, dovadă formele termenului din română – pi(e)atră (la plural – pietre), italiană – pietra, franceză – pierre și spaniolă – piedra.

ÎNDREA/UNDREA

Evoluat din latinescul Andreas. Se referă la Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, care, după tradiție (atestată și în Biblie/Noul Testament) a propovăduit Evanghelia în Scythia Minor (Dobrogea de azi), în secolul I d. Hr., strămoșilor traco-daco-romani ai românilor. S-a născut la sfârșitul secolului I î. Hr., fiind răstignit la Patras, în anul 60 d. Hr. Frate cu Sfântul Apostol Petru și primul Episcop al Constantinopolului. Numele a evoluat conform regulilor fonetice ale dialectului traco-daco-roman al limbii latine, devenit, în secolele VIII-IX, limba română, în care, sub influența slavă, a  nazalizat a devenit â/î, ca în cuvintele (latinești) manus, romanus, paganus, angelus, etc., schimbate, în română, spre mânu/mână, român/rumân/arumân, înger. Deci, din Andreas a apărut Îndrea.

MARIN/SÂNMARIN

Evoluat din latină, din (Sanctus) Marinus. Se leagă de Sfântul Mucenic Marin, senator roman, care a trăit în secolul al III-lea. Este prăznuit la 16 Decembrie, data la care a fost martirizat, în anul 284 d. Hr.. Numele acoperă o arie largă, fiind marcat în toată lumea creștină, inclusiv în spațiul carpato-balcanic, unde a lăsat urme inclusiv în toponimie – Samarina, așezare aromânească în Pind, Samarinești – sat în Oltenia.

TOADER/SÂNTOADER

Evoluat din latină, din (Sanctus) Theodorus. Este în legătură cu Sfântul Mucenic Toader (Teodor), care a trăit în secolele III-IV, marcat (a fost martirizat în 17 februarie/2 martie 303 d. Hr.), întotdeauna în prima sâmbătă din Postul Sfintelor Paști (februarie-martie). Dintr-o formă, populară Teodoru, s-a ajuns, probabil, prin metateză la *Toder(u), iar pe urmă, prin diftongarea lui o, ca și în Nicola>Nicoară, s-a ajuns la formele Toader și Sântoader.

GIORZU/SÂNGIORZU

Format prin evoluția din (Sanctus) Georgius (formă latină). Se referă la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, prăznuit la 23 Aprilie. Sfântul a trăit în secolele III-IV (275/280-303), fiind martirizat în 23 aprilie 303. Tradiția îl pune în legătură cu transfigurarea, creștină, la traco-daco-romani, a cultului (războinic al) cavalerului trac, devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Cea mai clară dovadă a continuității creștine a acestui cult este faptul că el și-a păstrat caracterul războinic, Sfântul – militar, în timpul vieții – fiind protectorul Armatei la români, atât în Evul Mediu cât și azi. Forma actuală a numelui – de origine greacă (Gheorghe) – a fost impusă, după secolul al VI-lea, de Patriarhia de la Constantinopol. Una din zilele însemnate din calendarul păstoresc (marchează începutul urcării turmelor de oi spre pășunile montane).

MEDRU/SÂNMEDRU

Format din latină, dintr-un (Sanctus) Demetrius, numele, în formele (grecești) Demetrios/Dimitrios existând de dinainte de era creștină. Sărbătoarea îl celebrează pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 Octombrie), fiind una din zilele importante din calendarul pastoral (când turmele încep să coboare spre locurile de iernat). Sfântul a trăit în secolele III-IV d. Hr., fiind martirizat în anul 306. Însemnătatea sa, pentru păstori este atât de mare, încât, la aromâni, nu doar Ziua Sfântului este numită așa, ci toată luna octombrie, în forma Sumedru. Și acest nume a lăsat urme în toponimie, pe lângă o așezare aromânească numită Sumedru, și unul din vechile nume ale Romanului – numit, în Evul Mediu, și Sâmedru – rămânând, în toponimia balcanică, oiconimul Smederevo (azi, în Serbia), cunoscut și ca Semendria. Probabil, forma veche a numelui așezării va fi fost Sâmedru/Sâmedre, din care a evoluat atât forma (sârbă) Smed(e)r(evo), cât și Sâme(n)dre(a)/Sâme(n)dri(a), devenit Semendria.

ÎNTON

Derivat din forma latină Antonius. Ar putea să-l celebreze și pe Sfântul Anton de Padova (care a trăit în secolele XII-XIII) în lumea catolică, dar, mai degrabă se leagă de Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (care a trăit în secolele III-IV, în anii 251-356 d. Hr.), marcat la 17 Ianuarie, data morții. Ca și în cazul lui Andreas, devenit Îndrea la români, aplicându-se regula că a latin nazalizat devine, în română â/î, la fel s-a produs și cu Antonius, evoluat spre Înton(ie).

NICOARĂ/SÂNNICOARĂ

Derivat din forma latină (Sanctus) Nicolaus. Este legat de Sfântul Nicolae, Episcopul Mirelor Liciei, prăznuit la 6 Decembrie, ziua în care a răposat. Sfântul a activat în secolele III-IV d. Hr. (270-343). Patronimul a evoluat, la traco-daco-romani, dintr-o formă populară Nicola, care, în secolele VII-X, a devenit Nicoară, cu rotacizarea lui l, ca în angelus, cavula, lingula, devenite, în română înger, cavură/gavură/gaură, lingură. Rotacizarea lui l apare și în dialectele balcanice – de exemplu, la aromâni, inclusiv în toponimie, din formele Salona (numele latin al Salonicului), Bâlgaria (numele primului țarat bulgar, care i-a inclus, măcar în parte și pe aromâni), cavula, Pharsala (orașul unde, după ce Pompei a pierdut bătălia cu Cezar, romanii subordonați lui au decis să rămână, spre a nu fi pedepsiți de învingători), au dat, în dialectul aromân, Sărună, Vârgaria, Cavura (un golf mai mic, o cavitate, în Golful Salonic), fărșeroți (numele uneia dintre ramurile aromânilor), dar și forme derivate de la Nicoară – Nicăruș, Nicuruș. Mai mult, ca și la românii nord-dunăreni, patronimul s-a fixat și în toponimie, în Pind fiind consemnat un sat cu numele Sânicoară.

VĂSÂI/SÂNVĂSÂI

Evoluat din forma latină (Sanctus) Basilius. Este legat de Ziua Sfântului Vasile cel Mare, Episcopul Cezareei, Mitropolit al Capadociei și Exarh al Pontului, celebrat la 1 Ianuarie, și considerat Împăratul Anului (numele fiind derivat, prin forma latină basileus=împărat, din cea greacă – basileos, la fel cum, de la templul zeului-împărat roman=basilica s-a ajuns, după adoptarea creștinismului la termenul băsearică/biserică, la români sau de la basilicum=floarea împăratului la busuioc). A trăit și activat în secolul al IV-lea d. Hr. (329-379), decedând la 1 ianuarie 379. Forma românească cea mai veche, cu b păstrat, pare să fi fost Basu/Băsea, dar b a trecut în v sub influența Patriarhiei (grecofone) de la Constantinopol, undeva după veacul al VI-lea (de aceea apar, popular, forme ca varvar, Varvara, Vartolomei, Vârlan, Viflaim, Vavilon, văsălie, Vârgaria – ultimele două la aromâni, în loc de barbar, Barbara, Bartolomeu, Barlam, Betleem, Babilon, *basilia, Bulgaria). Este greu de explicat de ce basilica a devenit băsearică/biserică, cu l>r, ca și în cuvintele latine angelus, coelis, gelis, cavula sau cele traco-dace *viedule, *magula, *madule, devenite, în română, înger, cer/țer, ger, cavură/gavură/gaură, viezure, măgură, mazăre, în vreme ce Basilius și basilicum au pierdut pe l, ca și termenii latini folia, lepus/leporis, deveniți foaie, iepure sau cei slavi poliana, gurguliat, evoluați spre poiană, gurguiat. Oricum, ambele evoluții – trecerea lui l în r și/sau pierderea lui l înainte de e/i sunt specifice limbii române, doar că nu s-au manifestat în aceeași perioadă (prima a fost în uz în secolele VII-IX, fiind universal întâlnită în toate dialectele limbii române, a doua s-a manifestat, probabil, după 1400-1500, deoarece este marcată doar la dacoromâni, lipsind în dialectele balcanice – dovadă toponimul Gurguliat atestat la Sofia, capitala Bulgariei, sau expresia istroromână folia verde, cu echivalentul dacoromân foaie verde).

În concluzie, din analiza – cronologică și nu numai – a numelor enumerate, se desprind următoarele:

  • Se regăsesc nume legate de Nașterea Domnului (Crăciun), de numele lui Iisus Christos, întemeietorul creștinismului (Cristofor/Cristu), al Maicii Domnului (Sântămărie) și al Înainte-mergătorului și Botezătorului lui Christos (Ziane/Sânziane);
  • Numele legate de Nașterea Domnului (Crăciun, apărut pe filieră populară, la origine, o erezie, cea ariană), de apartenența la creștinism, cu sensul de urmaș al lui Christos (Cristofor/Cristu), al Sfântului Apostol Andrei (Îndrea/Undrea) și al Sfântului Cuvios Antonie cel Mare – născut la mijlocul secolului al III-lea (Înton) – au pătruns în vorbirea traco-daco-romanilor pe cale popular-folclorică și nu beneficiază de variante cu particula sân(t)  în față; răspândirea lor, în această variantă s-a produs, cel târziu până în secolele III-IV (anterior recunoașterii creștinismului – anul 313 d. Hr., prin Edictul lui Constantin cel Mare de la Mediolanum/Milano – și/sau în perioada în care erezia ariană a afectat spațiul carpato-balcanic, inclusiv la nivel înalt, politic – prin împărați – și ecleziastic – prin patriarhi ce au aderat la erezie)
  • Celelalte nume, fie că vin din Vechiul Testament (Elie/Sântelie), se leagă de Nașterea și activitatea lui Iisus Christos (Sântămărie, Ziane/Sânziane), de sfinți ce au activat în secolele I-IV (Pietru/Sâmpietru, Marin/Sânmarin, Toader/Sântoader, Giorzu/Sângiorzu, Medru/Sânmedru, Nicoară/Sânnicoară, Văsâi/Sânvăsâi), se pare că au fost consacrați ca sfinți de Biserica Creștină, probabil, în secolele V-VI, pătrunzând, pe filieră latină, în conștiința comunităților latinofone, vorbitoare ale dialectului traco-daco-roman, din spațiul carpato-balcanic, care, rămase creștine și după ce greaca a înlocuit latina în Imperiu (anul 580 d. Hr.) și după ce slavii au rupt frontiera dunăreană a împărăției constantinopolitane, au păstrat aceste forme, ce au evoluat spre cele românești de mai târziu, până azi;
  • Astfel, după ce, în veacurile I-III, d. Hr., mici comunități traco-romane creștine au propagat, pe cale creștină populară, numele Crestus/Cristus, Andreas și, poate Antonius, odată cu creștinarea în masă, începută undeva în anii 313-318, atât la sud, cât și la nord de Dunăre (după ipotetica discuție a împăratului traco-roman Constantin cel Mare cu marii preoți ai lui Zamolxe, convertiți în preoți creștini), s-a adăugat, tot pe cale populară, prin intermediul ereziei ariene, un Creatio/Creationem (în secolul al IV-lea), devenit, ulterior, *Crăciune și, în veacurile V-VI, prin intermediul Bisericii Creștine constantinopolitane (încă latinofone), toate celelalte nume, avându-l și pe sân(t)/sântă în componență.
  • Ținând cont și de faptul că, în secolele VI-VII, prin crearea de către împăratul Justinian (și el, traco-roman) a Arhiepiscopiei Justiniana Prima (535-615 d. Hr.) – care îngloba toate regiunile balcanice locuite de traco-daco-romani – și întâi-stătătorul ei era vicar papal, aceste forme s-au putut manifesta, și oficial, până în veacul al VII-lea (măcar în prima sa parte), chiar și după grecizarea împărăției constantinopolitane și pătrunderea slavilor la sud de Dunăre (după anul 602) și, mai mult, până spre mijlocul secolului al VIII-lea (733). Arhiepiscopia Justiniana Prima, desprinsă din cea a Salonicului, a fost pusă, ca și eparhia saloniceană, sub jurisdicția Romei, de către împăratul Justinian, scaunul mitropolitan al Salonicului revenind sub jurisdicția patriarhiei constantinopolitane abia în 733. Astfel, anterior acestui an, eparhiile subordonate Salonicului – și, temporar, cele aparținând Arhiepiscopiei Justiniana Prima – au putut folosi latina ca limbă liturgică. Astfel, până la jumătatea veacului al VIII-lea, formele evoluate din latină au putut circula, măcar în paralel cu cele oficiale, impuse de Capitala imperiului răsăritean.
  • După ce, în 864, primul țarat bulgar adoptă creștinismul ca religie oficială, se desăvârșește (re)venirea completă a elementului românesc creștin sub jurisdicția bisericească greco-slav(on)ă: adoptarea alfabetului chirilic și a Liturghiei slav(on)e și impunerea, prin Biserica de la Constantinopol a formelor greco-slave ale hagionimelor. Deja, o primă mărturie a acestui fapt avem, de la finele secolului al IX-lea, când răspunzând solului lui Arpad, venit să ceară, pentru unguri, voievodatul crișean, Menumorut specifică faptul că îi este supus împăratului de la Constantinopol. Și colindele românești atestă influența puternică slav(on)ă, o asemenea cântare maramureșeană, având mențiunea/versul În poartă la Țarigrad, unde Țarigradul=Cetatea Cezarilor (Împăraților) trimite la Constantinopol, Capitala împărăției (greco-)bizantine. Rămânerea definitivă, inclusiv a ardelenilor, în subordinea Patriarhiei de pe malurile Bosforului, se desăvârșește, nu după 1054, anul rupturii, oficiale, între Roma și Constantinopol, ci, mai ales, după 1204, anul ocupării, de către „cruciații latini” a capitalei bizantine. Creștinarea unugurilor sub oblăduirea Romei (în anul 1000), consolidarea controlului maghiar asupra Transilvaniei (secolele XI-XIII) și apariția voievodatelor românești extracarpatice – Țara Românească (1300) și Moldova (1352-59) – cu mitropoliți confirmați de Patriarhia bizantină, impun liderilor românilor conservarea relațiilor cu Constantinopolul, prelungită și după ocuparea vechiului Bizanț de către otomani (1453).
  • Abia după Unirea Principatelor (1859), are loc inițierea distanțării de lumea greco-slavă: în 1864, se revine la alfabetul latin, în 1872, Biserica Ortodoxă Română se proclamă independentă, Autocefalia ei fiind recunoscută de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în 1885, după ce, cu câțiva ani înainte, România își proclamase Independența de Stat (10/22 Mai 1877, recunoscută prin Tratatul de la Berlin, în 1878). În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie. Acest proces de distanțare de Constantinopol/Istanbul a fost însoțit și de eforturi de (re)conectare cu Apusul. România și creștinismul românesc – ca insulă de romanitate creștină – într-o mare (aproape) slavă, reprezintă, de peste un mileniu, elementul european de legătură între Occident (preponderent catolic) și Orient (în bună măsură, ortodox).