Una dintre „regulile” strămoșești, cu o vechime cel puțin seculară, dacă nu milenară, este de „a nu avea nici o regulă”… Din mulțimea de exemple – asupra cărora vom reveni, cândva… – vom vorbi, astăzi, despre (ne)regularitatea cu care se desfășoară recenzările populației în România. Cu mai multă vreme în urmă, am semnalat faptul că, în peste 150 de ani de existență a statului român și de înregistrare statistică a locuitorilor săi, nu s-a întâmplat niciodată să avem mai mult de două recensăminte desfășurate din 10 în 10 ani…

Să (le) recapitulăm: primul a avut loc în 1859-60, fiind urmat de cel din 1890. Al treilea s-a desfășurat în 1899, fiind urmat de ultima înregistrare antebelică, în 1912… Singura recenzare interbelică s-a produs în 1930, fiind urmată de cea din 1941, deja – în vremuri de război… După aceea, primul recensământ postbelic a fost realizat în 1948, fiind urmat de primele două înregistrări la interval de un deceniu între ele, în 1956 și 1966… Ultimul recensământ din perioada comunistă a avut loc în 1977, fiind urmat de alte două înregistrări, postdecembriste, în 1992 și 2002. Aderarea țării la Uniunea Europeană, în 2007 și faptul că, la nivelul acesteia, recenzarea populației trebuia să se realizeze în același an, a dus următorul recensământ în 2011

Recent, adică ieri, s-a anunțat că, urmare a pandemiei de covid-19, recenzarea viitoare a populației, prevăzută, inițial, în acest an, s-a „mutat” în 2022…

Paradoxal, mai există o șansă de a avea, pentru prima dată, o serie de (cel puțin) trei înregistrări statistice ale populației o dată la 10 ani, realizate de o administrație român(ofon)ă: în Republica Moldova, unde s-au făcut deja, după proclamarea Independenței (1991), două asemenea recensăminte, în 2004 și 2014. Dacă următorul va fi realizat în 2024, aceasta va fi „excepția” care confirmă „regula” românească de care am vorbit mai devreme…