Începuturile acestor formațiuni datează din perioada interbelică. La intervale scurte între ele, au apărut, în 1933, unul la stânga spectrului politic românesc – Frontul Plugarilor, condus de dr. Petru Groza – și altul, la dreapta – Frontul Românesc, având ca lider pe Alexandru Vaida-Voevod. Oarecum ca o ironie a sorții, ambii erau ardeleni – Groza, hunedorean, Vaida-Voevod, din județul Someș – participaseră la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, dar, după Unire, urmaseră căi diferite: Groza a părăsit repede Partidul Național Român, spre a fi ministru într-un guvern al generalului Alexandru Averescu (Partidul Poporului), iar Vaida-Voevod, după ce a fost de câteva ori premier, fie din partea PNR, fie a PNȚ (după fuziunea cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat), a părăsit gruparea, nemulțumit de orientarea prea de „stânga” a acesteia…

Frontul Românesc avea să fie, din 1938, una din formațiunile pe „temelia” cărora s-a „clădit”, de către Carol al II-lea, „partidul unic regal” – Frontul Renașterii Naționale, al cărui lider a devenit, la începutul anului 1940, chiar Alexandru Vaida-Voevod… După abdicarea lui Carol al II-lea, Vaida-Voevod s-a retras, la Sibiu, unde a și murit, după război, în arest la domiciliu…

Petru Groza și Frontul Plugarilor s-au ridicat exact după a doua conflagrație mondială, când liderul formațiunii menționate a devenit premier, în martie 1945, al unui executiv dominat de comuniști și „teleghidat” de sovietici… Frontul Plugarilor s-a „integrat” într-o grupare mai mare, dominată tot de comuniști, numită… Frontul Național Democrat, care a câștigat „alegerile” falsificate din noiembrie 1946… Din 1948, formațiunea s-a redenumit, succesiv, Frontul Democrației Populare (deh, România devenise „republică populară”), Frontul Unității Socialiste și, în final, Frontul Democrației și Unității Socialiste, câștigând toate „alegerile” din perioada totalitară comunistă…

În Decembrie 1989, comunistul Nicolae Ceaușescu, care controla FDUS, a fost dat jos de la putere, fiind înlocuit de un alt „front”, condus tot de un comunist, Ion Iliescu: Frontul Salvării Naționale, așa-zisa „emanație” a „revoluției” (ce să-i faci, „gura păcătosului, adevăr grăiește!…). Vechii „tovarăși” de drum s-au certat și, în 1992, aripa mai retrogradă a format Frontul Democrat al Salvării Naționale… Din 1996, ambele „aripi” au devenit „partide”: FSN s-a redenumit Partidul Democrat, devenit, ulterior (2007), Partidul Democrat-Liberal, din care, o facțiune a fuzionat, în 2014 cu Partidul Național Liberal, iar cealaltă a devenit Partidul Mișcarea Populară… FDSN a devenit, în 1996, Partidul Democrației Sociale din România, iar din 2001, după fuziunea cu Partidul Social-Democrat Român, s-a „rebotezat” Partidul Social-Democrat, avându-l, ca „președinte de onoare”, pe „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”!…

O ultimă remarcă: atât FRN condus de Carol al II-lea, cât și FDP/FUS/FDUS, ca „umbrele” ale comuniștilor postbelici, au câștigat TOATE alegerile (parlamentare și locale), luând 100% din mandate! FRN a obținut „victoria” la alegerile locale din 1938 și la cele parlamentare din 1938, iar FDP/FUS/FDUS a câștigat, tot unanimitatea mandatelor din 1950 până în 1987… Să mai spună cineva că vorba aceea „extremele se atrag” nu e adevărată… Mai ales că, după cum scrie aici, unul dintre membrii FRN, Mircea Lepădătescu, a devenit, în perioada comunistă, „cadru de nădejde” al Securității comuniste, iar altul – Eduard Mirto – a fost ales, în 1946, în Parlament, de partea comuniștilor…