În cei 190 de ani de alegeri locale, s-au desfășurat zeci de consultări electorale de acest tip. Primele, organizate din 1831-1832, în Țara Românească și Moldova, duceau atât la desemnarea membrilor sfaturilor orășenești, cât și a edilului șef al așezărilor urbane… Din 1864, acestuia i s-a spus primar, dar, până în 1989, acesta fie era numit, fie, dacă era ales, era desemnat de consiliul comunal. Tot din 1864, ca subtip, au apărut și alegerile pentru consiliile județene. Desemnarea prin votul cetățenilor a președintelui consiliului județean s-a realizat târziu, abia după 1989, mai exact, începând din 2008, anterior, când și dacă era ales, această alegere fiind realizată de consilierii județeni. Tocmai din acest motiv, analiza alegerilor locale românești, pe toate perioadele din intervalul 1831-2020, se realizează doar în ceea ce privește desemnarea, prin vot, a consiliilor locale (comunale/orășenești/municipale și/sau ale sectoarelor Capitalei) și (din 1864) a consiliilor județene. Alegerea primarilor și a președinților de consilii județene se realizează, prin votul cetățenilor doar după 1989 și, din câte am observat, datele electorale sunt extrem de asemănătoare cu cele de la nivelul consiliilor locale și/sau județene.

Și numele aleșilor locali s-a schimbat în timp… Astfel, în continuarea tradiției din Evul Mediu (și, poate, chiar mai de dinainte…), membrii sfaturilor orășenești s-au numit pârgari – în orașele românești medievale, termen derivat din germanul burger = cetățean. Sfaturile orășenești medievale aveau 12 membri, exact ca și sfatul bătrânilor, instituția conducătoare a obștilor sătești, încă din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană. Tot de atunci, în fruntea sfaturilor locale, ca „strămoș” al primarului de mai târziu, se afla judele… După 1864, se generalizează, la nivelul consiliilor locale – numite, toate, după model belgian, consilii comunale (urbane și/sau rurale) – termenii de consilier, pentru membrii acestora și de primar, pentru conducătorul comunității locale în cauză. Tot consilier se numesc, din acest moment înainte, și membrii consiliilor județene, în fruntea cărora stă un președinte de consiliu județean, iar ca delegat al Guvernului – prefectul, numit de autoritățile centrale. Subdiviziunile județelor, plășile, erau conduse de sub-prefecți – în perioada antebelică -, termen înlocuit, în perioada interbelică, cu pretor. De notat faptul că, în perioada romană, în provincia Dacia, a funcționat, ca instituție conducătoare, un Concilium trium Daciarum, format din membri aleși de daco-romanii cu drept de vot, deci tot un consiliu, la nivel regional, în vreme ce diviziunile administrative ale Imperiului erau conduse de demnitari numiți praefectus. Astfel, dacă prin jude, județ și Sfatul Bătrânilor, administrația locală românească a conservat, de-a lungul secolelor – și mileniilor – elemente din antichitatea traco-dacă și traco-daco-romană, modernizarea administrației locale a (re)introdus termeni folosiți și în vremea Imperiului roman (prin intermediar francez): consiliu, prefect, pretor.

Regimul comunist a impus unele schimbări, deloc bine-venite. Pe lângă desființarea organizării administrative tradiționale în județe și înlocuirea sa cu una de sorginte sovietică – regiuni, divizate în raioane -, a schimbat și numele instituțiilor locale și ale aleșilor ce le compuneau. S-a trecut la sfaturi populare – regionale, raionale, comunale, orășenești – și la deputați ai sfaturilor amintite. În fruntea lor nu se mai afla primarul sau președintele consiliului județean, ci prim-secretarul organizației de partid de la nivelul respectiv… Din 1968, după revenirea la organizarea în județe, s-au păstrat termenii de deputat și prim-secretar, dar s-a revenit la consilii (populare) comunale, orășenești (municipale – în cazul orașelor mai mari) și județene. E interesant faptul că, în acea vreme – poate și ca urmare a formulei, mai rapide și mai puțin… estetice (din punct de vedere literar) to’arșu’ prim(-secretar), oamenii au continuat să utilizeze, neoficial (dar frecvent!) și termenul primar, pentru șeful autorității locale comunale, orășenești (municipale).

După Decembrie 1989 s-a revenit la termenii tradiționali ai administrației românești, consacrați, din 1864, în administrația locală antebelică și interbelică: consiliu local – comunal, orășenesc, municipal, al sectoarelor Capitalei –, respectiv consiliu județean, iar pentru aleși – la consilieri locali/județeni, respectiv primar (primar general, în cazul Bucureștilor)/președinte de consiliu județean. Interesant este faptul că, după dobândirea Independenței (1991), și al doilea stat românesc, R. Moldova, a adoptat această terminologie românească, pentru instituțiile administrației locale și pentru membrii acestora, eliminând terminologia administrativă sovietică. Chiar dacă împărțirea administrativă în județe a fost în vigoare, peste Prut, doar câțiva ani (la începutul mileniului al treilea), chiar și după revenirea la raioane s-au menținut termenii de consiliu local – comunal, orășenesc, municipal – și cel de consiliu raional, membrii acestora fiind numiți consilieri. În fruntea consiliilor locale stau primarii, iar la conducerea consiliilor raionale se află președinții de consilii raionale. Mai mult, în fruntea fiecăruia dintre sectoarele Chișinăului se află câte un pretor, termen care, în perioada interbelică, era utilizat, după cum am mai amintit, pentru conducătorul unei plăși.