Vom vorbi astăzi despre oiconimul Giurgiu, numele așezării dunărene binecunoscute. Se pare că, exact ca în cazul altui oiconim dunărean – Hârșova (analizat cu alte ocazii) – slavii au găsit o formă toponimică, la apariția lor în zona Dunării de Jos. Probabil, forma stră-românească era tot Giurgiu, sau Georgiu, apropiată atât de cea latinească din care a evoluat – Georgius – cât și de cea păstrată și în hagionime: Giordz/Sângiordz/Somdzordz…, dar și de forma italiană – Giorgio. În spațiul românesc mai există asemenea forme, fie toponimice, fie antroponimice, atât la nord de Dunăre, inclusiv în Ardeal și Moldova – Giurgeni, Giurgița, Giurgeu, Giurgiulești, Giurgi, Giurgiu, Giurgești – cât și la sud de fluviu, la aromânii din Pind – Giurgia. Răspândirea acestor ocurențe reprezintă (încă) un argument, atât în favoarea vechimii lor (anterioare secolului al X-lea, după care aromânii n-au mai avut contact direct cu dacoromânii), cât și a originii lor vechi românești, fixate, undeva, prin secolele VI-VII.

Slavii au adăugat la forma amintită un sufix, -evo, rezultând o ocurență nouă – Giurgevo. De la aceasta s-a răspândit, până azi, derivatul cu sens de origine geografică din/de la Giurgiu – giurgiuvean/giurgiuveancă, inclusiv patronimul Giurgiuvean(u), trecut prin forma intermediară, probabilă, giurgevean/giurgeveancă. Doar așa se explică păstrarea lui v intervocalic în acest derivat. Fixarea acestor ultime forme s-a produs în perioada de conviețuire româno-slavă (secolele VI-IX, sau, mai exact – VIII-IX, după creștinarea slavilor) și ca urmare a existenței unei elite politice slave în regiune.

În acest caz, există posibilitatea ca orașul-port dunărean Giurgiu să aibă o existență de cel puțin 1500 de ani, dacă nu ca așezare urbană – existentă, conform documentelor, doar din secolul al XIV-lea – măcar ca mic punct locuit, cu activități comercial-meșteșugărești.