Reamintim că ieri am prezentat evoluția urbanizării pe cele trei regiuni istorico-geografice românești și am încheiat această „trecere în revistă” cu situația ratei urbanizării înaintea Primului Război Mondial: Moldova se afla (încă) în frunte, cu 23%, urmată de Țara Românească – 20,3% și Transilvania (în sens larg) – 17%. Media întregului spațiu românesc era de 20,1%.

După Unirea din 1918, datele recensământului din 1930 arată unele schimbări. Astfel, Moldova – acum întreagă (cuprinzând și Basarabia, mai rurală, dar și Bucovina, mai urbanizată) avea o pondere a populației urbane mai mică – 19,4%. Notăm, totuși, că, dacă ne referim doar la Moldova carpato-pruteană, ponderea populației urbane a crescut – 27,8%. Și Transilvania se găsea, încă, sub media națională (20,2%), având un procent de 17,4%. Cea mai dinamică zonă era Țara Românească, ajunsă la 29,7% – rezultat, în mare măsură, al creșterii demografice rapide a Capitalei.

După a doua conflagrație mondială, care a lăsat urme, atât prin cedările teritoriale din 1940/1944, cât și prin pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale, situația celor trei regiuni istorico-geografice s-a schimbat dramatic. Cea mai afectată a fost Moldova (la care am adăugat și sudul Bucovinei, rămas României, oricum, ușor mai urbanizat decât media națională), mai ales ca urmare a situării pe linia și/sau în spatele frontului (în martie-august 1944) și a secetei și foametei din vara anului 1946… Astfel, la recensământul din 1948, ponderea populației urbane în partea de est a țării scăzuse la 18,5%. Și Țara Românească a cunoscut un recul, mai diminuat, având un procent de 27,4%, în timp ce, surprinzător, Transilvania a înregistrat o ușoară creștere – 21,1%. Totuși, încă, partea central-vestică a țării se situa sub media națională – 23,4% – mai mare decât în perioada interbelică, mai ales ca urmare a cedării Basarabiei, o regiune mai rurală.

La jumătatea perioadei comuniste (la recensământul din 1966), media națională a ponderii populației urbane se situa la 33,2%, reflectând începuturile unui proces postbelic mai accelerat de urbanizare, la scară națională. Ritmurile acestui proces erau, însă, diferite: urbanizarea se desfășura mai rapid în Transilvania, care trecuse deja pe primul loc, cu 36% populație urbană. Urmare mai ales a creșterii demografice a Bucureștilor, și Țara Românească se situa peste media națională – 34,5%, în vreme ce Moldova, care crescuse și ea (la 25,3%), revenind peste media din 1912, se situa sub media pe țară.

După căderea regimului comunist (1989), la recensământul din 1992, ponderea populației urbane la nivel național depășea 50%, ajungând la 54,2%. Conform Institutului Național de Statistică, populația urbană a depășit pentru prima dată în istoria românească, populația rurală în anul 1985. Până atunci, România a fost, în toată istoria sa, o țară de țărani. Asta nu e o rușine, dimpotrivă: termenul țăran vine de la cuvântul țară, care, după informațiile culese din Țara Vrăncii, de geograful Ion Conea, în anii ’50, a însemnat locul unde se fac bucate (adică agricultură). Iar țară vine din latinescul terra = pământ. Deci țăranii au fost și sunt oamenii pământului, care, practicând cultura pământului (agricultura) NU AU PLECAT NICĂIERI DE AICI, SUTE ȘI MII DE ANI!

Ierarhia regională postdecembristă era neschimbată, având în frunte tot Transilvania – 57% orășeni, urmată de Țara Românească – 55,4%, în vreme ce Moldova rămăsese sub media pe țară, cu 46,8%. Valori apropiate se consemnează și la recensământul din 2002, care, pe fondul unei ușoare scăderi a populației totale, înregistrează cel mai ridicat procent de orășeni din istoria țării: 54,4%. Problema este că, dacă Transilvania (57,5%) și Țara Românească (55,9%) au contribuit la această ușoară creștere, Moldova intrase într-un ușor declin (cu 46%), care se va accentua ulterior. Astfel, în 2011, la o medie națională de aproape 54% (însemnând o ușoară scădere, pe țară, a ratei urbanizării), Moldova mai avea doar 41,6% orășeni, în vreme ce regiunile central-vestice și cele sudice consemnau chiar creșteri ușoare față de 2002: Transilvania a ajuns la 58,9%, iar Țara Românească – la 56,3%! Rezultat, în mare măsură, al unei politici – sovietice – de urbanizare postbelică, actuala Republică Moldova a atins, la finalul perioadei comuniste sovietice (1989) un vârf de 46,9% populație urbană, un adevărat progres, atât față de sfârșitul perioadei țariste (11,6%, în 1910), cât și față de perioada interbelică, în care Basarabia aparținea României (13%). Ulterior, s-a produs un declin, dar mai puțin pronunțat decât la vest de Prut. Astfel, spațiul pruto-nistrean avea, în 2004 (conform primului recensământ post-sovietic), 42,7% orășeni, iar după ultimul recensământ (2014), se consemnase, și aici, o scădere ușoară (la 42,5%), dar ponderea este superioară, cu aproape un procent, pentru prima dată, celei din Moldova apuseană (aflată în componența României)!

În concluzie, referindu-ne, în primul rând, la Moldova, dacă, timp de secole, până în preajma primului război mondial, a experimentat o creștere continuă, cu ritmuri diferite, dar fără sincope, în ultimul secol – și mai ales după 1940/1944 – a cunoscut o serie de bulversări, care au făcut ca rata urbanizării să ajungă, inițial (din 1948) sub media națională, să rămână, constant sub aceasta (din 1966, până în 2002, cam la 8% mai jos), spre a cunoaște chiar un (nou) declin, în 2011, când constituie, practic, singura regiune românească în scădere față de recensământul din 2002! Dacă adăugăm și faptul că, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, și prosperitatea românească avea în fruntea ierarhiei mai multe județe moldovenești – Iași, Botoșani, Covurlui – cu venituri peste Capitală, iar un secol mai târziu (în zilele noastre) Moldova nu mai are nici un județ în primele 10 pe țară, din punctul de vedere al produsului intern brut pe locuitor, vom înțelege și mai bine legătura între rata urbanizării și nivelul de trai. De fapt, așa cum din punctul de vedere al urbanizării, Moldova a rămas mult în urma restului țării, aceeași situație se constată și în ceea ce privește nivelul de trai, consecința principală fiind depopularea, fie prin migrații spre sudul și vestul țării și, mai ales, spre alte țări, în special din Uniunea Europeană… Dacă adăugăm și carențele infrastructurii sau chiar absența unor elemente ale sale (autostrăzile), orice alte comentarii sunt de prisos!

Transilvania a cunoscut o evoluție cu multe rupturi de ritm. Se situa în frunte, atât în Evul Mediu (1500), cât și la începutul epocii moderne (1800), însă, intrarea, ca regiune periferică, în componența Ungariei (dualiste), în perioada 1867-1918, a dus la încetinirea considerabilă a creșterii urbanizării (inclusiv prin emigrări, atât spre Ungaria și Austria, cât și spre Vechiul Regat și, mai ales, spre America), în așa fel încât, cu câțiva ani înainte de Unirea din 1918, se situa pe ultimul loc între regiunile românești din acest punct de vedere, poziție pe care o păstrase și în perioada interbelică, în ciuda unui început de creștere mai rapidă. Atinsă mai puțin de a doua conflagrație mondială (surprinzător, chiar în pofida faptului că a fost divizată, în anii 1940-1944, de Diktatul de la Viena!), Transilvania a cunoscut o creștere rapidă și continuă în toată perioada postbelică, trecând, din 1966, pe primul loc din acest punct de vedere. Cum, și în acest caz, urbanizarea rapidă merge în strânsă corelație cu creșterea susținută a nivelului de trai, avem, astfel, explicația faptului că, între județele prospere ale României se numără Cluj, Timiș, Sibiu, Brașov, Arad, Bihor…

Țara Românească a pornit, ca și Moldova, de la un nivel modest al urbanizării și – consecință a faptului că, până la începutul secolului al XIX-lea, era înconjurată, ca vecin „extern” doar de Imperiul otoman – se situa pe ultima poziție, în ceea ce privește urbanizarea. Secolul al XIX-lea, cu elementele de modernizare ce au declanșat o evoluție rapidă atât demografică, în general, cât și a populației urbane, în special, a dus la creșterea substanțială a ratei urbanizării, mai accentuată decât cea a Moldovei, după Unirea Principatelor (cauzată în mare parte, după stabilirea la București a capitalei țării, de creșterea demografică rapidă a Capitalei). Astfel, din perioada interbelică, Țara Românească a trecut pe prima poziție din punctul de vedere al urbanizării a cărei rată a continuat să crească, aproape continuu (cu o sincopă scurtă, cauzată de anii de război 1940-1944). Deși, din 1948, rata urbanizării, superioară mediei naționale, a fost depășită de cea din Transilvania, evoluția sudului țării a fost similară cu cele din ținuturile centrale și vestice.

Dacă adăugăm și faptul că, de peste un secol, reprezentarea la nivel guvernamental – prin miniștri și prim-miniștri – dezavantajează Moldova (Iașii, de exemplu, în intervalul 1912-2011, n-au mai dat țării nici un premier!) și pun în avantaj mai ales Capitala, dar și regiunile centrale și vestice, toate aceste elemente – creșterea peste media națională a nivelului de trai, o rată a urbanizării mai mare decât media pe țară și număr mare de demnitari în guvern – explică de ce marii câștigători, după 1918 și, mai ales, după 1945, ai integrării, ca stat național, a României sunt Capitala și regiunile centrale și vestice, iar marele perdant este Moldova!

Să încheiem cu demontarea unei marote, potrivit căreia, dintotdeauna, atât Transilvania, cât și Bucovina aveau, de dinainte de 1918, un nivel de trai peste cel al „regățenilor” (=locuitorii Vechiului Regat). Statistica monarhiei dualiste austro-ungare a consemnat scrupulos, „nemțește”, ce nivel de trai aveau diferitele părți ale Imperiului. Astfel, Transilvania, în sens larg avea, în anul 1910, cam 80% din produsul intern brut pe locuitor al Ungariei (în granițele sale actuale) și 49% din cel al Austriei de azi. Bucovina avea un venit pe locuitor de 48% din media Austriei. Cum Ungaria avea, după datele publicate de Angus Maddison, în anul menționat, 2000,392$/locuitor, iar Austria – 3290,373$/locuitor, rezultă că venitul pe locuitor al Transilvaniei era de 1612,283$, iar al Bucovinei – de 1579,379$. În același an, România (în granițele de azi) avea 1660,037$/locuitor, ceea ce înseamnă că produsul intern brut pe locuitor în Vechiul Regat era de 1692,281$! Adică, un ardelean (sau bănățean) avea 95,27% din venitul unui „regățean”, iar un bucovinean – 93,33%! Așa încât, prin Unirea cu România (1918), atât bucovinenii, cât, mai ales, ardelenii și bănățenii au avut de câștigat, în ultimul secol, inclusiv în plan financiar!

Încheiem cu precizarea, făcută și cu alte prilejuri, că astăzi se împlinesc 102 ani de la armistițiul semnat în Pădurea Compiegne, într-un vagon de tren, la 11.11.1918, orele 11.00, care a pus capăt primei conflagrații mondiale. Astfel încât, așa cum, fără Revoluția bolșevică din toamna anului 1917 din Rusia, nu s-ar fi produs, în primăvara lui 1918, Unirea Basarabiei cu Țara, nici fără armistițiul din 11 Noiembrie 1918, actele de Unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu România NU AR FI EXISTAT!