După ce ne-am ocupat, zilele trecute, de evoluția urbanizării în spațiul românesc în ultima jumătate de mileniu, astăzi vom trece în revistă evoluția numărului de așezări urbane, de la începuturile erei creștine. Dacă, pentru perioada (traco-daco-)romană, s-au introdus datele doar pentru secolele II-III (deși, atât în Dobrogea, cât și la nord de Dunăre, viața urbană a continuat și după anul 275 d. Hr.), începând cu anul 1001, acestea au fost centralizate pe secole, până spre jumătatea veacului al XIX-lea, apoi, pe intervale mai mici – de regulă, pe grupe de câțiva ani sau chiar individual, pe ani… Chiar dacă, pentru Evul Mediu și prima parte a epocii moderne, centralizarea s-a făcut pe secole, putem cumula datele, astfel încât să vorbim, în general, de evoluția pe epoci istorice a numărului de localități cu statut urban.

Începem cu câteva considerații legate de perioada traco-dacă, anterioară cuceririi romane. Astfel, pe baza toponimiei și a inscripțiilor și scrierilor greco-romane, existau în actualul spațiu românesc cel puțin câteva zeci de așezări cu rol politico-administrativ, economic și militar important. Acestea aveau, cel mult, caracter cvasi-urban. În schimb, după cucerirea romană, petrecută, în Dobrogea, în primul secol al erei creștine și la nord de Dunăre, la începutul celui de-al doilea, au existat numeroase așezări urbane, care au primit statut de municipium și chiar de colonia. Am inventariat 16 asemenea localități – deși numărul celor care puteau fi incluse e mult mai mare. Dintre acestea, cele mai multe se localizau, pe regiunile actuale, în Dobrogea și Ardeal – câte 4, în vreme ce Banatul totaliza 3 și Oltenia -2. Remarcăm că toate aceste regiuni s-au aflat în aria de puternică romanizare, care, în Dobrogea, cel puțin, s-a prelungit, continuu, până la sfârșitul secolului al VI-lea. La regiunile amintite, se mai adăugau, cu câte o așezare urbană, Transnistria, Basarabia și Crișana. Dacă Transnistria, afectată mai serios de valurile migratoare, din secolele III-IV, și-a revenit abia după un mileniu, în Basarabia – la gurile Nistrului și, mai ales ale Dunării – și în Crișana, reluarea vieții urbane se va produce chiar înainte de anul 1000.

Retragerea aureliană din Dacia (275 d. Hr.) și, mai ales, prăbușirea limes-ului dunărean al Imperiului (602 d. Hr.) a pus capăt vieții urbane în spațiul românesc actual. Reluarea vieții urbane s-a produs după alte câteva veacuri, în care n-a dispărut doar urbanitatea adusă de romani, ci și orice termen românesc legat de așezările urbane. Conviețuirea cu slavii (secolele VIII-IX) ni l-a dat pe târg, iar expansiunea, după anul 1000, a Regatului maghiar spre ținuturile românești, cu așezările urbane fortificate, ni l-a oferit pe oraș, derivat, pe filieră ungurească, din germanul burg, devenit var în maghiară, apoi varoș – așezare urbană fortificată, cuvânt din care derivă termenul românesc. Cuvintele actuale – urbe, urban, urbanitate, urbanism, urbanizare – sunt neologisme, pătrunse, din latină, pe filieră franceză, în veacul al XIX-lea.

Astfel, în epoca medievală, tendința a fost de creștere continuă a numărului de orașe. Dacă, în secolul al XI-lea se consemnau, cu rezerve, 27 de centre urbane, numărul lor a ajuns la 245, spre 1800. Din secolul al XII-lea până în al XIV-lea, tendința a fost de creștere foarte rapidă, prin dublare de la un secol la altul: 33 de târguri și orașe în veacul al XII-lea, 70 – în următorul și 148 – în secolul al XIV-lea. Este exact perioada de consolidare, ca voievodat autonom a Transilvaniei și de constituire a voievodatelor extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Cea mai înfloritoare regiune, ca număr de orașe, a fost Dobrogea, până în secolul al XV-lea, care coincide cu ocuparea regiunii de către otomani. Nu e o surpriză faptul că, revenită sub stăpânire bizantină, regiunea dintre Dunăre și Mare și-a reluat dinamismul urban, prezent și la finalul antichității. De la 10 orașe în veacul al X-lea, regiunea a ajuns, după 1400, la 18 localități urbane, dintre care multe vor intra, ulterior, în declin…

Ardealul, Basarabia și Crișana au pornit, după anul 1000, de la același număr de puncte urbane – 4. În cazul regiunilor vestice aceasta este urmarea efortului de înjghebare a unor formațiuni politice, începând din vremea lui Gelu Românul și Menumorut. Cele mai multe orașe au apărut în Ardeal în veacurile XIII-XIV, ducând numărul lor la 52, pentru ca, ulterior, creșterea numerică să se mai estompeze, iar către anul 1800 să se consemneze 73 de așezări urbane. Crișana, în schimb, o regiune de dimensiuni mai reduse, a cunoscut o evoluție mai lentă – 10 așezări urbane în secolul al XIV-lea și 18 – în veacul al XVIII-lea.

Basarabia a avut o foarte veche și vie viață urbană, mai ales la gurile Dunării, oarecum în continuarea activității urbane foarte consistente constatate în Dobrogea, dar, prin Hotin, se resimt, deja, și influențele central-europene. Totuși, dacă în privința începuturilor vieții urbane medievale în estul spațiului românesc, Basarabia a avut primatul, deși alcătuirile urbane din vestul Moldovei au apărut mai târziu – în secolele XIII-XIV – această parte, carpato-pruteană, a viitorului voievodat moldav a devenit mult mai dinamică ulterior: Deja, în secolul al XIV-lea, cel al cristalizării statului medieval est-carpatic, la vest de Prut se concentrau 18 orașe, față de numai 7 în Basarabia, iar superioritatea părții vestice a Moldovei istorice s-a menținut până spre 1800, când, în Moldova (vestică) erau 28 de orașe, iar în viitoarea Basarabie – 19. Asemănător Basarabiei s-a comportat și Transnistria, unde orașele reapar abia în secolul al XIII-lea, evoluând, numeric, lent, până spre 1500 – doar 7 orașe și, ceva mai rapid ulterior, când, în vremea ocupării regiunii de către armatele țariste, existau aici 21 de localități cu specific urban.

În părțile centrale și vestice ale spațiului românesc, alături de mai dinamicele Ardeal și Crișana, și Banatul și Maramureșul și-au dezvoltat o viață urbană de timpuriu: deja, în secolul al XI-lea existau, în fiecare din aceste regiuni, câte două localități cu caracter urban. Ambele regiuni au evoluat cu tendință lent-ascendentă, până spre 1500, când, în Banat erau 7 orașe, iar în Maramureș – 10, după care, în ambele regiuni s-a produs un ușor recul: la 1800, Banatul avea tot 7 orașe, iar Maramureșul – 8. Dacă Banatul a fost afectat, aproape două secole, de atacurile și chiar ocupația otomană, în Maramureș se pare că o parte din vechile așezări urbane nu s-au dovedit viabile, decăzând ulterior. Estul Transilvaniei, numit și Secuime, a intrat printre regiunile cu viață urbană mai târziu, după 1200, numărul de orașe crescând lent până spre 1400 (3 orașe), apoi rapid – la 12 în 1500, tendința aplatizându-se ulterior (15 așezări urbane în 1600, 16 – în 1800).

Oltenia a moștenit, măcar în parte, ceva din perioada romană, fiind printre regiunile în care, pe locul unor așezări antice, a reapărut, de timpuriu, viața urbană medievală. Asemănător Crișanei (de care este destul de apropiată ca dimensiuni), dar și Basarabiei (toate având viață urbană încă din perioada romană), după o creștere mai rapidă, în veacurile XIII-XV, de la două orașe la 10, a stagnat ulterior, până la începutul epocii moderne.

În schimb, asemănător Moldovei (apusene), Muntenia, regiunea sudică unde s-a plămădit statul medieval Țara Românească, a avut primele începuturi urbane abia în veacul al XIII-lea, dar, ulterior, evoluția numerică a orașelor a fost rapidă: 16 – în secolul al XIV-lea, 23 – în al XVI-lea, apoi a urmat o stabilizare, spre 1800 consemnându-se aici 25 de puncte urbane.

(va urma)