La datele (incomplete) legate de distribuția crono-spațială a urbanizării în spațiul românesc, putem veni cu (unele) actualizări. Ele trebuie privite cu rezerve, ținând cont de incertitudinile legate de datele pentru epocile mai vechi – antichitate și Evul Mediu – și chiar pentru vremuri mai dinspre zilele noastre…

Oricum ar fi, evoluțiile nu arată mari diferențieri de tendință, prin comparație cu informațiile de care dispuneam anterior. Totuși, de această dată, atât seria de date evolutive (cronologice), cât și detalierea lor spațială, au devenit mai complete, mai cuprinzătoare.

Astfel, din ce știam până acum, Dacia avea, în jurul anului 200 AD, o pondere de 12,7% orășeni, iar Moesia Inferior (care cuprindea atât Dobrogea, cât și zone de pe litoralul pontic basarabean și transnistrean) – 11,5%. Aceste valori se situau sub media imperială – care depășea 14% și mult sub cea italică – situată aproape de 24%. Ținând cont însă de încorporarea târzie a regiunilor dunărene, erau valori de apreciat, mai ales dacă adăugăm că valori apropiate nu se vor mai consemna în acest spațiu până pe la 1800…

Dacă ne raportăm la întregul spațiu românesc, ponderea scade la 10%, deoarece trebuie să adăugăm populația unor regiuni întregi (actuale) unde nu existau deloc orașe (Maramureș, Bucovina, Moldova, Muntenia). La nivelul regiunilor actuale, cea mai urbanizată era Dobrogea – 27,3%, urmată, la mare distanță, de Ardeal – 14,6%, Oltenia – 13,3% și Banat – 10,4%. Mai aveau așezări urbane, în părțile lor marginale, fie Crișana (care, în aria sălăjeană, se suprapunea extremității nordice a Daciei romane), fie Basarabia și Transnistria (în părțile lor danubiano-pontice).

Retragerea aureliană (275 d.Hr.) și prăbușirea limesului dunărean (602 d.Hr.) au dus, pentru câteva secole, la dispariția vieții urbane în aceste regiuni. În jurul anului 1000, atât pe fondul revenirii împărăției constantinopolitane la Dunărea de Jos, cât și al începuturilor de „coagulare” statală românească, viața urbană reapare, e adevărat, la cote mai modeste. Astfel, întregul spațiu românesc actual acumula o pondere de doar 1,6% orășeni, cei mai muți concentrându-se în zona Dunării de Jos. Aici se concentrau și cele mai multe – și mai mari – așezări urbane, dar și ponderile cele mai notabile ale populației urbane: Dobrogea avea 11,4%, iar Basarabia – 4,1%. Celelalte regiuni în care (re)începuse a „pulsa” viața urbană – Maramureș, Ardeal, Crișana, Banat și Oltenia – aveau, fiecare, procente subunitare de orășeni.

Moldova apuseană, Muntenia și estul Transilvaniei (Secuimea) nu aveau așezări urbane, dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut exista. Spre exemplu, dacă analizăm toponimia locală și descoperirile arheologice, în partea vestică, dinspre Carpați, a viitorului voievodat moldav, dezvoltarea ulterioară a unora dintre cele mai vechi – și mari – nuclee urbane medievale (Baia, Piatra, Târgul Ocna, Bârlad, poate și Galați) se află în strânsă legătură cu prezența, acolo, din antichitate, a unor așezări cu continuitate din perioada traco-dacă și traco-daco-romană. Numele orașului medieval Baia, Civitas Moldaviae – adică orașul (de pe apa) Moldovei, e posibil să-și fi luat numele de la termenul moldă, posibil de origine germanică (gotică), dintr-o vreme când goții au intrat în contact cu strămoșii noștri (secolul al IV-lea), aflați, și unii și alții, în plin proces de creștinare.

În cazul orașelor Piatra și Bârlad, este vorba chiar de continuarea vechii denumiri, derivate de la Petrodava – (cetatea) Piatra, respectiv, Paloda (tradus, prin slavul berlo), în fiecare caz – ca și în cel al orașului Baia fiind vorba și de viitoare centre ale unor formațiuni prestatale: Țara Moldovei (Baia), Țara Berladnicilor (Bârlad) și o formațiune condusă de Crăciun (un lider local, al cărui nume apare în prima mențiune medievală a orașului de pe Bistrița – Piatra lui Crăciun). Pe de altă parte, descoperirile arheologice de la Târgul Ocna (vechea Utidava) și Barboși-Galați (unde a existat un castru romano-bizantin, amintit, poate, de cumanul kalaat = cetate, de la care ar putea deriva actualul nume al așezării dunărene) relevă o continuitate de locuire datând din antichitate. Dacă mai adăugăm că, la „zestrea urbană” basarabeană contribuia și Hotinul, posibil centru al unei formațiuni prestatale românești – în apropiere se află satul Onut, cu numele derivat chiar de la un conducător al acesteia – rezultă că, atât partea vestică a Moldovei, viitoarea Bucovină și nordul Basarabiei, ar fi putut avea nuclee urbane, probabil, într-un stadiu incipient.

Același lucru îl putem afirma și în cazul Munteniei – de exemplu, pentru orașul Buzău de mai târziu, care, prin numele râului omonim, moștenește o veche formă traco-dacică Buseos – sau al Secuimii – de pildă, în cazul așezării Brețcu, dezvoltată, chiar ca târg (deci, cu statut urban, în secolele XV-XVIII), pe locul vechii fortificații daco-romane Angustia.

N-am uitat de celălalt „serial”, legat de evoluția numărului de orașe. Va fi continuat în paralel cu cel de față!