A venit vacanţa (cu trenul din Franţa, Belgia, etc…)! Se apropie Sfintele Sărbători ale sfârşitului de an, prilej de a mai spune şi noi câteva vorbe… Despre semnificaţia Crăciunului şi prezenţa sa în onomastica românească sau cea creată de români şi în spaţii din afara hotarelor româneşti actuale am mai vorbit: numele de persoană (fie de botez – mai rar, fie de familie) de forma Crăciun, Crăciuna, cu derivate, dar şi numeroase toponime de forma Crăciuna, Crăciuneşti, Crăciunel, Crăciunov, Karacunovo… Numele sărbătorii a fost împrumutat şi vecinilor: în maghiară se spune Karacson.

Dar şi noi am preluat de la maghiari nume legate de sărbătoarea Crăciunului. Şi unde altundeva, decât în Ardeal, se putea întâmpla o astfel de interferenţă? Mai întâi, trebuie să spunem că, de la creştinarea lor (în rit romano-catolic) de către Regele Ştefan cel Sfânt (născut român, cu numele de ortodox Voicu – Vajk în maghiară), ungurii, ca mai toate popoarele europene creştine (ori creştinate) au urmărit să lase „amprenta” religioasă creştină asupra locurilor pe care le controlau. De aici, multitudinea hagionimelor care fac trimitere la sfinţi, diverse sărbători creştine sau/şi locuri sfinte, în toată Europa. Un astfel de loc sfânt este oraşul unde s-a născut Iisus Hristos, cunoscut în lumea ortodoxă ca Viflaim, iar în cea catolică – Bethleem. Varianta ortodoxă se regăseşte în numeroase colinde. De la varianta utilizată de catolici a rezultat în maghiară numele Bethlen. Acesta a fost purtat şi de persoane – între ei un renumit principe ardelean din secolul al XVII-lea, Gabor (Gabriel) Bethlen – dar a fost atribuit şi unor aşezări ardelene. Este vorba de trei localităţi care au primit acest nume, Bethlen. Prin evoluţia fonetică, în cadrul limbii române, numele a devenit Beclean. El se regăseşte în nordul Ardealului (oraşul Beclean, pe Someşul Mare), în sudul provinciei (comuna Beclean, pe Olt, imediat la vest de Făgăraş), dar şi în partea centrală a Transilvaniei. Aici poartă acest nume un cartier actual al municipiului Odorheiul Secuiesc.

P.S. Uitasem de Ignat, când, la români se taie, de secole, porcul (mai nou, trebuie asomat, după normele Uniunii Europene). I se face şi o „pomenire”, zisă şi „pomana porcului”… Faptul că porcul, după tăiere/asomare, se pârleşte are foarte mare legătură cu rădăcina onomastică a Ignatului. Acest nume este de origine latină, derivând din ignis – a arde. Este posibil, astfel, ca şi acest obicei, considerat de unii cam… barbar, să fie moştenit tot de la romani şi să aibă legătură, mai degrabă cu tradiţiile lor pre-creştine, întocmai ca şi Pluguşorul… Şi acest obicei are reverberaţii onomastice, atât în ceea ce priveşte numele de persoană – Igna, Ignat, Ignătescu – cât şi legat de toponime: Igniş (în Maramureş), Ignăţei (în Basarabia), Gnatievka (în Transnistria – mai exact în actuala regiune ucraineană Odessa) etc.