Am vorbit, de curând, despre Ziua de Sânt’ Andrei, despre Sân-Nicoară sau (urmează acum) despre Sânt’ Ion… S-ar putea ca unii să se întrebe de ce nu folosesc numele oficiale, încetăţenite azi, ale acestor sărbători – Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae sau Sfântul Io(a)n. Păi să vedem de ce…

Numele de forma Sânt’ Andrei, Sân-Nicoară, dar şi altele, despre care vom vorbi, „mai la vale”, îşi au rădăcinile în acelaşi creştinism primar, în variantă populară, moştenit de români de la strămoşii lor daco-romani. Astfel, particula sân(tu’) – la feminin sântă – îşi are originea în latinescul sanctus/sancta, de unde provin şi „fraţii” şi „surorile” formelor româneşti: saint/sainte – în franceză, san/santa – în italiană, santo/santa – în portugheză şi spaniolă. Nu are rost să mai insistăm asupra faptului că, deja, strămoşii noştri foloseau termeni de forma *săn(tu’)/*săntă, anterior venirii slavilor, care ni l-au „oferit” pe î/â şi au contribuit la modificarea vocalei latineşti a (devenită deja, probabil, ă la daco-romani) în î/â, dar au făcut şi ca sân(tu’)/sântă, din româna veche, să circule în paralel, o vreme, cu cele de origine slavă sfânt/sfântă, care s-au generalizat până la urmă… Dar, nu de tot…

Nu de tot, deoarece mai există, aproape uitate, vechi forme ale numelor populare ale unor sărbători creştine importante pentru strămoşii noştri şi în trecut, dar şi (mai spre/în) zilele noastre. Astfel, Anul Nou începe cu Sânvăsii (sau Sânvăsâi) – numele vechi al Zilei Sfântului Vasile – „împăratul” sau „stăpânul anului”. Numele derivă din grecescul basileos – „împărat”, „domn”; de aici au rezultat, prin intermediar latin (basilica), biserică/băsearică (la aromâni), dar şi busuioc – „floarea împăratului” sau „a Domnului” (din latinescul basilicum), numele (greco-)catolic Bazil, dar şi termenul aromânesc văsălie (de origine grecească – cu sensul de „împărăţie”, „domnie”), precum şi toponimul vrâncean Văsuiu. Termenul românesc biserică/băsearică este foarte apropiat de francezul basilique, dar şi de numele provinciei italiene Basilicatta. Paradoxal, românii, singurul popor neo-latin azi majoritar ortodox, au păstrat pentru a denumi „Casa Domnului” pe biserică/băsearică derivat din termenul (greco-)latin basilica, în vreme ce popoarele-surori occidentale au un derivat din grecescul ecclesia: chiesa – la italieni, eglise – la francezi, iglesia – la spanioli. Acest fapt întăreşte vechimea creştinismului primar românesc, de origine romană veche şi explică organizarea bisericească a occidentului abia după ce Constantin cel Mare a oficializat creştinismul ca religie în Imperiul roman (dar a şi mutat capitala de la Roma la Constantinopol, de unde şi influenţa grecească în instituţiile lumii catolice romanice; şi termenul „catolic” este grec la origine – katolikos, cu sensul de „universal”). Un creştinism primar, repede „lăsat în voia sorţii” (secolele V-VII), explică şi păstrarea unor derivate din basilica şi la reto-romani (baselga), dar şi la dispăruţii dalmaţi balcanici (bašalka).

O altă sărbătoare importantă în calendar se petrece la 23 aprilie, numită, în popor, Sângeorz sau Sângeorgiu. Forma românească seamănă izbitor cu cea italiană – San Giorgio, ceea ce confirmă vechimea ei (ca şi numele româneşti Giurgiu, Giurgeu, Giurgiţa, Giurgiuleşti, Giurgeşti/Jurjeşti, dar şi Giurgia – la aromânii din Munţii Pindului, legate de acelaşi sfânt; despre importanţa şi vechimea cultului războinic dedicat Sângeorzului vom vorbi cu un alt prilej). De această sărbătoare religios-populară se leagă începutul sezonului păstoresc, fiind momentul în care turmele de oi lasă locurile de iernat din câmpie sau stânele din depresiuni, spre a urca la locurile de văratic din munţi. Poate de aceea, mai toate numele derivate de la acest hagionim se găsesc în câmpie, lângă Dunăre (Giurgiu, Giurgeni, Giurgiuleşti) sau în depresiuni intra- şi/sau submontane carpatice sau pindene.

Deşi creştinii celebrează pe Sfântul Ioan Botezătorul mai ales pe 7 ianuarie (la Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului – sărbătoare legată strâns de Ziua Botezului Domnului – Boboteaza, din ziua precedentă), numele vechi legat de acest sfânt este păstrat pentru 24 iunie – ziua naşterii Botezătorului – numită Sânziene. Specialiştii susţin că numele derivat din latinescul Johannes nu este Io(a)n, preluat pe filieră greco-ortodoxă, ci *Iane, păstrat doar în acest Sânziane/Sânziene (evoluat din Sancti Dies Johannes, cu aceeaşi evoluţie din d latinesc -sau dacic – în z românesc, prezentă în cuvinte precum Dumnezeu, zeu, zână, zi, zece, sturz, târziu – sau barză, brânză, mazăre, viezure).  Ca o mică paranteză, este interesantă evoluţia numelui zeiţei romane a vânătorilor sau a celor pribegiţi, Diana (având corespondent pe Atena – la greci şi pe Bendis – la traco-geto-daci), în românescul zână…

O altă sărbătoare importantă cu nume vechi este cea a Sânpetrului (29 iunie), Supetru – la aromâni, sfânt important în calendarul creştin, indiferent că este ortodox sau catolic, fiindcă Petru este „piatra” pe care Iisus a „zidit” religia creştină. Iarăşi, numele vechi românesc seamănă mult cu varianta italiană – San Pietro, dar şi cu cea croată, de origine dalmată – Supetar (pe coastele Adriaticii). Numele este prezent şi el şi în toponimia românească – Sânpetru (Ţara Bârsei), Sânpetrul Mare (Banat).

Urmează ziua de Sânt’ Ilie (Sântilia), zi de târg importantă în masivele montane carpatice, dovadă păstrarea sa în câteva denumiri din Munţii Făgăraşului şi nu numai… De fapt, de la Sânpetru, până la Sântămăria Mică, culmile muntoase carpatice au cunoscut aşa numitele „nedei” – „târguri de două ţări”, la care se întâlneau românii din „ţările” vecine munţilor (ardeleni cu munteni, olteni cu bănăţeni, etc.) spre a târgui – că aveau ce, fiindcă tocmai începuseră să se coacă „bucatele” (cereale, fructe, etc.) şi pentru că era cald, dar şi spre a pregăti nunţile din toamnă (sensul iniţial al „Târgului de Fete” de pe Muntele Găina).

O altă sărbătoare importantă este Ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului (6 august), care n-a lăsat urme în numele legate de datinile populare, dar este marcată, de multă vreme, prin bine-cunoscuta Sărbătoare a Muntelui, desfăşurată în Ceahlău. Şi despre tradiţia de „munte sfânt” a Ceahlăului, încă de pe vremea lui Burebista, vom vorbi cu o altă ocazie…

La puţină vreme după, urmează Sântămăria Mare, celebrată mai ales la catolici, dar şi la ortodocşii români ardeleni. Importanţa sărbătorii la români este probată şi toponimic, de numele satului haţegan Sântămăria-Orlea. Apropiată de forma daco-românească este şi cea a fraţilor aromâni – Stămărie. Ambele sunt foarte asemănătoare cu formele romanice occidentale: Sainte Marie (franceză), Santa Maria (italiană, spaniolă, portugheză). Tot legate, poate, de această sărbătoare (sau de Sântămăria Mică, de la 8 septembrie) sunt şi numele Samarina – la aromâni şi Samarineşti – în Oltenia, nume ce se apropie de cunoscuta formă italiană San Marino… 

Dacă Sântămăria Mică este ultima sărbătoare la care se mai puteau organiza nedei pe culmile muntoase, intrarea în luna lui Brumărel, când, la munte, pe lângă primele brume, poate apărea şi prima zăpadă, aduce, de Sâ(n)medru/Sumedru, încheierea sezonului pastoral montan şi începutul coborârii turmelor spre locurile de iernatic, cu popasuri intermediare, vremelnice, în locuri de tomnatic – aşa cum o demonstrează numirile Tomnatic din Apuseni sau din Banat. Sâ(n)medru derivă din Sanctus Demetrius (26 octombrie), la fel ca şi forma aromânească Sumedru. Hagionimul este şi el prezent în onomastică – atât în patronime de formele Sumedrea, Simedrea, Simedreanu, cât şi în toponimele de forma Smederevo. Despre numele oraşului sârbesc, cu loc de vad de trecere peste Dunăre, pentru turmele ce veneau dinspre Munţii Dinarici, Balcani sau din Carpaţii sud-dunăreni, românii timoceni ştiu că derivă din românescul Sâmedru, pe acolo trecând, odinioară, toamna, turmele spre numeroasele sălaşe de iernat din Câmpia Banatului sau din Bacea. Şi în spaţiul românesc actual a existat un Sâmedru, menţionat spre finele secolului al XIV-lea, tot în forma slavizată – Smederevo. Este vechiul nume al Romanului, unde, de Sâmedru, turmele de oi ce coborau din Munţii Stânişoarei spre Bălţile Jijiei sau spre Stepa Bălţilor, trecând prin Şaua Ruginoasa-Strunga şi mahalaua ieşeană a Păcurarilor, se opreau mai întâi, aici, la târg, pe 26 octombrie… Numele mai este, totuşi, păstrat şi azi, într-o formă coruptă, tot la Roman, un cartier de aici chemându-se Smirodava.

Despre importanţa Sânt’ Andreiului am vorbit deja, numele sfântului fiind păstrat în numele popular al lunii decembrie – Îndrea/Undrea, la daco-români şi Andreu – la aromâni. Urmează ziua de Sân-Nicoară, forma veche a Zilei Sfântului Nicolae. Din Sanctus Nicola, prin influenţa rotacismului, s-a ajuns la acest Sân-Nicoară. Numele este şi el păstrat în onomastică, prin patronime ca Nicoară, Nicoriţă sau prin toponime cum este Nicoreşti. 

Ultima mare sărbătoare cu nume vechi păstrat în tradiţia popular-creştină românească este Crăciunul. La romanicii occidentali, Ziua Naşterii Mântuitorului, prin care se naşte o lume nouă, cea creştină, derivă de la latinescul natus: Nadal – în spaniolă, Noel – în franceză, sau Natale – în italiană. Românii, cât vor fi înţeles ei din acel creştinism primar, propovăduit de preoţii trimişi de urmaşii Sfântului Andrei, au dat acestei zile sensul de (re)creere a lumii, de a doua Creaţie, după prima (Geneza sau Facerea din Vechiul Testament). Astfel, din latinescul creatio/creationem au rezultat formele Crăciun – la daco-români şi Cârciun/Cărciun – la aromâni. Numele acestei însemnate sărbători creştine a fost împrumutat de la românii din Panonia şi Bacea şi de maghiari, în forma Karacson, fiind prezent şi în onomastica creată de români, atât în ţară – Piatra lui Crăciun (primul nume sub care este atestată, în secolul al XIV-lea, vechea Petrodava dacică – astăzi Piatra-Neamţ), Crăciuna (cetate de hotar în sudul Moldovei, în vremea lui Ştefan cel Mare), Crăciuneşti, Crăciunel etc, patronimele Crăciun, Crăciunescu, ş. a. – cât şi în afara acesteia: un lac din estul Ucrainei se numeşte Karacunovo, în Macedonia apare un Crăciunov, în Ungaria (dar şi în Secuime) sunt maghiari cu numele Karacsony, iar printre românii timoceni mulţi poartă numele, sârbizat la final, Crăciunovici.   

Am adus vorba, în treacăt, şi de Bobotează. Chiar dacă nu este la sfârşitul anului, ci la începutul lui, această zi deosebită, ca şi următoarea, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă, deschis la 6 decembrie. Acest nume – Boboteaza – exprimă foarte bine simbioza româno-slavă şi adaptarea ambelor comunităţi la creştinismul primar, popular, din secolele VI-IX. Acest „hibrid lingvistic” româno-slav, născut, probabil, în vorbirea unor slavi bilingvi, în curs de a fi fost aproape asimilaţi de români, traduce, parţial, sintagma românească „Botezul Domnului”. Forma botez/botezare derivă din latinescul baptisare, aplicându-i-se aceeaşi influenţă slavă ce a schimbat pe a romanic în o, prezentă şi în multe toponime şi cuvinte dacice/daco-romane (Someş, *Moreş/Mureş, Motru, Olt, Lotru, Morava balcanică, Timoc, Lom, Osăm, Oltina, codru, troian/troiene, doină, Dochia). În schimb, prima parte a Bobotezei, „domn”, a fost tradusă în slavă – „bog”. Astfel, probabil, la început, acest „hibrid” va fi avut forma *Bog-botează, tradus ca „botează (pe) Domnul”. Ulterior, fonemul g s-a pierdut, probabil şi datorită dificultăţii de a pronunţa două consoane alăturate, dar şi din cauza desemantizării primei părţi a hagionimului.

Şi cealaltă mare sărbătoare, legată de Mântuitorul Iisus, Paştele, îşi are rădăcinile tot în limba latină, în termenul Pascua, întocmai ca şi în limbile romanice occidentale (Pacques – în franceză). Cu o săptămână mai devreme, sunt sărbătorite Floriile. Numele, legat, de la apariţia creştinismului, de intrarea lui Iisus în Ierusalim şi de începutul „Săptămânii Patimilor”, derivă însă de la sărbătoarea romană primăvăratică numită Floralia, peste care, se pare, s-a suprapus. Termenul este păstrat şi la aromâni – în forma Flurie. Tot Postul Paştilor – care durează 40 de zile, poartă numele popular de Păresimi, derivat, ca şi francezul Quaresme, din latinescul Quadragesima.

Pe de altă parte, dezlegarea la orice fel de mâncare, „de frupt”, între posturi, poartă, din vechime, numele de câşlegi, derivat din latină: caseum ligat. Lucru care se va întâmpla la Crăciun, peste nici trei săptămâni…  

P.S. Aflai că şi Rusaliile sunt o sărbătoare veche, al cărei nume derivă de la una romană, precreştină – Rosalia sau Rozalia (mulţumesc, Crina!). Sărbătoarea se practică în tot spaţiul românesc. Pentru mai multe detalii despre aceasta, iată un link: http://www.graiul.ro/?p=7350