În urmă cu mai multe săptămâni am prezentat mai multe argumente în sprijinul acestui nărav, bine păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi. Întru întărirea celor spuse atunci vine un citat din lucrarea istoricului bucovinean Ion Nistor – Istoria Bucovinei, p. 67 (ediţie publicată în 1991, la Editura Humanitas). Iată citatul:

„Naturalistul Hacquet, profesor la noua universitate înfiinţată de austrieci la 1782 la Liov, vizitase Bucovina în lung şi-n lat, ajungând până în munţii huţăneşti, până la Putila. Acolo, el auzi la 1788 din gura vornicului huţan că strămoşii lor fuseseră pe vremuri ucigaşi şi tâlhari de drumul mare, iar văgăunile munţilor le serveau drept adăpost în caz de urmărire. Numai de curând huţanii se deprinseră la muncă stăruitoare şi cinstită. (…) Totuşi, aproape jumătate din locuitorii munţilor huţăneşti – spune Hacquet – au rămas credincioşi încă vechilor lor obiceiuri şi apucături prădalnice.”

Mai trebuia completat – şi facem noi acest lucru – că aceste „vechi obiceiuri” datau de pe vremea când aceştia vorbeau româneşte, fiind numiţi, la singular „huţ”, termen rezultat din hoţ. Cadrul natural duce cu gândul la munţii ce înconjoară Ţara Loviştei şi lotrii pripăşiţi acolo încă din vremea primelor incursiuni ale romanilor în Dacia. De asemenea, fiind vorba de Bucovina, bine împădurită, cred că nu mai este nevoie să spunem ce bine se potriveşte o altă vorbă românească: „românul fură ca-n codru”… Sublinierile din citatul anterior ne aparţin.