Când (ar trebui) să se sărbătorească Ziua Independenței și Ziua Regatului? Miercuri, mai 22 2019 

În anul 1866, la 10/22 Mai, prințul Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, rostea, în fața Parlamentului, în limba franceză, jurământul în urma căruia era învestit ca Domnitor al Principatelor Române Unite. Începea o lungă și rodnică domnie, întinsă pe mai bine de 48 de ani.

11 ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe al Principatelor Române Unite (României), rostea, în fața Adunării Deputaților, la 9/21 Mai 1877, celebrul discurs prin care era proclamată Independența țării față de Imperiul otoman. Senatul a confirmat a doua zi această declarație, care, semnată de Carol I, a fost publicată în Monitorul Oficial, în aceeași zi, 10/22 Mai 1877.

În anul 1881, România independentă a devenit Regat, ceremonia de încoronare ca Rege a lui Carol I având loc atunci, iar această zi, 10/22 Mai, a devenit Ziua Națională a României, până în anul 1947, inclusiv.

Ca să încheiem odată cu „regula de a nu avea nici o regulă”, ținând cont de faptul că Ziua Unirii Transilvaniei (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) cu România se celebrează la 1 Decembrie, STIL NOU (fiind, din 1990, și Ziua Națională a țării, în prezent), ar trebui ca toate sărbătorile cu caracter național-istoric – Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, Ziua Regatului României, Ziua Unirii Basarabiei cu Țara, să fie, TOATE, marcate PE STIL NOU! Deci, pentru Ziua Unirii Principatelor data de sărbătorire ar fi 5 Februarie, pentru Ziua Independenței și a Regatului – 22 Mai, iar pentru Ziua Unirii Basarabiei cu România – 9 Aprilie!

În plus, ținând cont de însemnătatea sărbătorii Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin, care au contribuit la recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman, cele două date – 21 Mai (celebrarea celor doi Împărați: Elena – născută ca traco-frigiană, în Bithynia – și Constantin – traco-roman balcanic, născut la Naissus/Niș) și 22 Mai (Ziua Independenței și a Regatului) ar putea fi celebrate împreună, ca zile libere, în care să se organizeze și manifestări specifice.

Despre importanța sărbătorii din 21 Mai subliniem doar faptul că, probabil, Constantin cel Mare a fost cel care i-a convins pe traco-daci (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre) să se creștineze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Ca dovezi aducem:

-încetarea, din 318 d. Hr. a atacurilor carpilor împotriva Imperiului roman; carpii s-au creștinat, învățând limba latină, utilizând numele de trib, ca nume de botez și, ulterior, din Evul Mediu, și ca nume de familie (în Moldova și Basarabia numele este atestat frecvent, continuu, având și azi mii de purtători în partea estică a spațiului românesc, exact unde au trăit carpii); vechile centre Paloda și Petrodava au continuat să se dezvolte, devenind orașele Bârlad și Piatra(-Neamț), iar Kogaiononul s-a transformat în Muntele Sfânt al creștinilor, Ceahlăul de azi (ca dovadă, toponime precum: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit și altele);

-peste 80% din cuvintele din Tatăl Nostru și Crezul sunt de origine traco-dacă și (mai ales!) latină; terminologia creștină de bază – creștin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, cuminecare, botez, Paște, Crăciun, etc. – este de origine latină;

-antroponimele creștine vechi, moștenite din perioada romană (secolele IV-VI), din forme precum Georgius, Constantinus, Elias, Demetrius, Teodorus, Andreas, Nicolaus, Basilius și altele, au evoluat, în română spre Gheorghe, Constantin, Ilie, Dumitru, Toader, Andrei, Nicolae, Vasile, etc. În plus, toate au avut frecvență mare, fiind printre cele mai răspândite patronime, în cei circa două mii de ani de viață creștină în spațiul românesc carpato-balcanic, ca dovadă stând și formele străvechi, datând din perioada de final a antichității: Sângeorz/Sângeorgiu, Sântilie, Sâmedru/Sumedru, Sântoader, Sân(t)andrei/Îndrea/Undrea/Andreu, Sânnicoară/Nicoară/Nicăruș/Nicuruș, Sânvăsâi și altele. Alături de Crăciun, numele Dumitru și Toader au fost împrumutate și vecinilor maghiari, după creștinarea lor (produsă sub regele Ștefan cel Sfânt/Szent Istvan, născut român, cu numele Voicu/Vajk), în formele Karacson, Demeter, Tivadar.

Reclame

Sărbătoarea Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin Marți, mai 21 2019 

Floarea Calotă – Constantine, Constantine
Romica Puceanu – Ileană, Ileană

Pasărea Colibri – Ploaia care va veni Luni, mai 20 2019 

Despre Tricolor Luni, mai 13 2019 

Tricolorul românesc are o vechime foarte mare, multi-seculară și chiar milenară, părând să fie moștenit de la strămoșii traco-daci. Într-o reprezentare, stilizată, stindardul traco-dacic, balaurul cu cap de lup, colorat, ar fi arătat cam așa.

Drapel traco-dacic

În acest caz, se explică mai lesne, de ce, lăcașul de cult creștin cel mai impunător din Constantinopol (oraș ridicat la rangul de Capitală a Imperiului roman, în anul 330, de împăratul traco-roman Constantin cel Mare), Biserica Sfânta Sofia (reconstruită, modernizată și extinsă în vremea altui împărat traco-roman, Justinian, în secolul al VI-lea) a fost pictată (și) în culorile caracteristice traco-dacilor, între timp romanizați și ei. Dovadă stau frescele (re)descoperite după ce vechiul lăcaș de cult din Istanbulul contemporan a devenit muzeu.

Cromatica utilizată pentru gruparea celor trei culori a permis inclusiv crearea unor asociații coloristice în formă de cruce, în care se regăsesc aceleași trei nuanțe, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos.

Pătrunderea însemnelor traco-dacice, inclusiv a balaurului cu cap de lup, colorat în roșu, galben și albastru, între elementele specifice statului imperial roman, continuat, în vestul Europei de entitățile politice medievale, explică reprezentările occidentale din secolele IX-XI. Una dintre ele se regăsește mai jos:

Cam în aceeași vreme, din romanizarea, prin creștinare, a traco-dacilor, a rezultat un popor neo-romanic nou, poporul român, care a păstrat aceste culori, inclusiv, sau mai ales, în pictura din lăcașurile de cult, exact ca (traco-)romanul Justinian, în veacul al VI-lea. Un prim exemplu, este Mănăstirea Cozia, ctitorie al voievodului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea.

Cele trei nuanțe se regăsesc și în stema Țării Românești, folosită în epoca medievală.

Permanența acelorași nuanțe se regăsește și spre finalul epocii medievale, într-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Horezu, ridicată de domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Aceleași trăsături coloristice se regăsesc și în Moldova, așa cum o dovedesc imaginile dintr-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Putna, ridicată, la jumătatea secolului al XV-lea, de domnitorul Ștefan cel Mare.

La fel s-a întâmplat și în Ardeal, unde, la o altă ctitorie brâncovenească, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, apar aceleași trei culori…

Și nici nu putea să fie altfel, ținând cont de faptul că drapelul ardelenesc avea, într-o vreme când românii majoritari erau doar „tolerați”, aceleași nuanțe, doar ordinea dispunerii fiind diferită! Astfel, așa arăta stindardul Transilvaniei în 1765:

Iar acesta este din vremea împărătesei Maria Tereza:

Și o altă reprezentare, folosită înainte de Unirea Transilvaniei cu România:

În secolul al XIX-lea, însemnele heraldice ale Țărilor Române utilizează aceleași nuanțe, doar dispunerea cromatică fiind, din nou, diferită. Astfel, în reprezentările de mai jos, apar drapelele Țării Românești și Moldovei, la jumătatea veacului amintit.

Cele trei culori apar, în toate cele trei regiuni românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – în vremea frământărilor revoluționare de la 1848-1849:

Firesc, după Unirea Principatelor, noul stat, denumit ulterior, până astăzi, România, a păstrat aceleași trei culori, dispunerea lor inițială fiind pe orizontală, nu pe verticală, cum s-a încetățenit, după 1866, odată cu urcarea pe tronul țării a domnitorului (și, din 1881, regelui) Carol I.

Aceleași însemne apar și în stema Ducatului Bucovinei, aflat sub stăpânire habsburgică.

Și tot la cele trei culori s-au gândit și basarabenii, în perioada 1917-1918, după desprinderea de Imperiul țarist și înainte de Unirea cu Țara. De remarcat că, exact ca și în cazul României, actuala Republica Moldova folosește aceleași culori dispuse, nu pe orizontală, ca în urmă cu un secol, ci pe verticală.

Și ținuturile locuite de români care nu s-au regăsit niciodată între hotarele statului român au folosit aceleași nuanțe (uneori alăturându-se și altele, dar, întotdeauna, apar roșul, galbenul și albastrul). De exemplu, la aromânii din Epir:

Și în vremea Revoluției de la 1848, regăsim, la aromâni, aceleași nuanțe:

Acestea apar și în anii celui de-al doilea război mondial, când, în mijloc a fost adăugată… stema României!…

Sursa: http://www.zazzle.com

Tot la aromâni, apare și o altă cromatică, amintind, pentru niște români macedoneni (macedo-români/macedo-armâni), legătura cu stindardul lui Alexandru Macedon, strămoșul lor:

Mergând puțin mai la nord, în vechea Țară a Șopilor („balaurilor”) – situată la triplul confinium între R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Serbia – apare acest drapel:

Este izbitoare asemănarea cu drapelul/drapelele aromânești, dar și cu stema rumânilor timoceni din Tribalia (imaginea de mai jos):

Organizația rumânilor (vlahilor) din Timoc (Serbia) are un drapel propriu, reprezentat în imaginea următoare:

Un drapel cuprinzând aceleași nuanțe are și Istria, peninsulă unde, de secole, trăiesc urmașii mauro-vlahilor/morlacilor, istro-românii…

Iar Școala din Weiden (landul austriac Burgenland), unde vlahii de acolo, slavizați prin trecerea la catolicism (dar aflați într-o avansată fază de germanizare), s-au așezat, venind de pe valea râului Una (toponim românesc), situat la granița croato-bosniacă, are desenat, de copii, numele în nuanțele din imagine:

Sursa: http://www.formula-as.ro

Aceleași trei culori – roșu, galben și albastru – se regăsesc și în însemnele heraldice ale Moraviei cehe, unde a existat, până acum un secol, o Valahie românească…

La fel, un drapel cu aceleași nuanțe, se consemnează în Galiția-Lodomeria, arie unde, în Evul Mediu, au existat numeroase așezări românești (volohe) și chiar alcătuiri (pre)statale românești (Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor), iar o parte a acesteia (Pocuția) a aparținut, vremelnic (în secolele XV-XVI), Moldovei:

Până acum câțiva ani (2011), drapelul oficial al Budapestei (în vigoare din 1873) a fost cel din imaginea următoare. Prezența celor trei culori se explică prin apartenența malului estic al Dunării la Regatul Daciei, în timpul lui Burebista (secolul I î. Hr.) și a celui vestic – provinciei romane Panonia (secolele I-V d. Hr.).

Și… ne întoarcem (aproape) de unde am plecat, într-o altă (fostă) capitală, la Istanbul, unde, în zona Sultan Ahmed, aproape de Sfânta Sofia, în magazinele cu suveniruri, am întâlnit numele orașului, în mai multe locuri, în cromatica de mai jos:

Imaginile de mai sus sunt semne că, chiar turcizat și islamizat de secole, orașul transformat în Capitală imperială de traco-romanul Constantin cel Mare și al Sfintei Sofia, extinse/renovate de alt traco-roman, Justinian, a păstrat ceva din elementele caracteristice strămoșilor noștri… Și, când se va serba, de acum încolo, Ziua Drapelului de Stat, sau Ziua Drapelului Național, să ne amintim că aceste trei culori – roșu, galben și albastru – au mari șanse să vină din străvechimea traco-dacică…

Armindenul – 1 Mai Miercuri, mai 1 2019 

Cum știu că, din nou, se vor înghesui „inteligenții” din „mass-media” să „propovăduiască” această zi ca „ziua muncii”, revin cu semnificațiile mult mai vechi, datând din perioada romană și cea a creștinării strămoșilor noștri. O voi face până când aceiași „inteligenți” vor sublinia, mai întâi, înaintea semnificației primite, pe filieră socialisto-comunistă, de acum circa un secol, de „sărbătoarea celor ce muncesc”, pe aceea despre care voi vorbi mai la vale…

Pentru aceasta, îi vom da „cuvântul” învățatului Alexandru D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iași, care, în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 176-178, descrie conținutul unei inscripții ce conține cheltuielile colegiului fabrilor din Alburnus Maior (Roșia Montană), pentru serbarea zilei de 1 Mai. Istoricul ieșean glăsuiește:

„La unele zile de sărbătoare se țineau ospețe comune, la care luau parte toți membrii cei ce primiau ajutoare. Ni s’a păstrat socoteala cheltuelei unui asemenea ospăț, făcut de dregătorii colegiului ca act justificativ. Banii trebuincioși pentru întâmpinarea acestei cheltueli se văd a fi fost adunați în decursul lunei lui Aprilie. Așa se vede notat pe o parte a tabulei cerate ce ne-au transmis acest interesant menu al străbunilor noștri, banii încasați înainte de sărbătoare. […]

La ziua întâi a fiecărei luni se țineau la Romani sărbătorile familiare ale zeilor casnici, Larii, căror se vede că li se făcea la 1 Mai o cinste mai deosebită, când natura întreagă reînvia sub suflarea caldă a primăverei. Pe pajiștile înverzite ale Daciei mâncară acei străbuni ai Românilor miel fript cu salată și ca vrednici Romani udară această mâncare cu libațiuni îmbelșugate de vin. Poate că vinul cel bun însemnat pe lista cheltuielilor să fi fost chiar pelin! Serbară deci Armindinul pe care îl serbăm și astăzi cu miel și vin pe iarbă verde. Deși obiceiul este învederat roman, numele ce’l însamnă astăzi este slavon.”

Am reprodus textul așa cum apare el în ediția a III-a a operei savantului, publicată, în anul 1925, la Editura „Cartea Românească” din București.

Așa cum subliniază și Xenopol, numele Arminden, dat zilei de 1 Mai se leagă, din perioada conviețuirii româno-slave, de doi termeni slav(on)i: Irmin/Armin = Ieremia/Irimia și den’ = zi, adică Ziua lui Ieremia. Nu este deloc o întâmplare că numele sărbătorii este marcat, până azi, și în toponimie tot în Ardeal, atât de denumirea unui sat din județul Alba – Ormindea, cât și de un toponim referitor la locul situat în cuprinsul Dealul Galaților, la nord de Făgăraș – Fața lu’ Arminden (I. Boamfă, 1996). Acest nume definește un versant cu expoziție sudică, însorită, unde localnicii ieșeau la iarbă verde.

Ion Paladi – La fântâna lui Gheorghiță Marți, apr. 30 2019 

Liviu Vasilică – Mult mi-e Gheorghe băutor Luni, apr. 29 2019 

Schubert – Ave Maria Duminică, apr. 28 2019 

Céline Dion – Ave Maria Sâmbătă, apr. 27 2019 

Ansamblul etnofolcloric „Plăieșii” – La omul care mi-i drag Vineri, apr. 26 2019 

Pagina următoare »