Distribuția crono-spațială a numelui Andrei în spațiul carpato-balcanic Joi, Noi 30 2017 

Tradiția populară a reținut, de circa două milenii, ideea conform căreia, în primul secol al erei creștine, Sfântul Apostol Andrei, Cel Dintâi Chemat, a propovăduit Evanghelia printre daco-romanii din provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Acest fapt este întărit, pe de-o parte, de păstrarea, în calendarul popular a singurului nume de lună derivat de la un patronim, pentru luna care începe după Ziua Sfântului Andrei (30 Noiembrie) – decembrie. Astfel, la daco-români, această lună este numită Îndrea sau Undrea, în vreme ce aromânii o numesc Andreu. Aceste nume confirmă, pe de-o parte unitatea traco-dacilor romanizați, iar pe de alta – creștinarea lor prin adoptarea religiei lui Christos în „haină” lingvistică latină. În sprijinul ideii că populația locală a păstrat, din vremea Sfântului Apostol Andrei, noua credință, vine tocmai forma Îndrea a numelui, în cadrul căreia, a latin nazalizat, din forma greco-romană Andreas a trecut, în română, în î/â. Aceeași evoluție se constată și pentru formele latine manus, panem, angelus, romanus, paganus și altele, devenite, în română, *mânu/mână, pâ(i)ne, înger, român/rumân/ar(u)mân, păgân etc.

În al doilea rând, vechimea creștinării primilor daco-romani din secolul I d. Hr. este întărită de numeroase patronime asemănătoare cu forma Îndrea, păstrate ca nume românești, de la primele atestări medievale (din secolul XIV) până azi: Îndreiu, Îndreiasa, Îndriiu, Îndreeși, Îndreeși, Îndreica, Indre, Indrei, Indrii, Indrieș, Indreș, Indrul (N. A. Constantinescu, 1963) sau Indreica, Indreiu, Indrea, Indrean – forme atestate și în prezent.

Dar, exceptându-l pe Sfântul Apostol Andrei, care, pe lângă faptul că a propovăduit Evanghelia în mai multe ținuturi atât la sud cât și la nord de Dunăre, fiind, de fapt, și primul Episcop al Bizanțului, denumit, după împăratul Constantin cel Mare, Constantinopolis, numele Andrei a mai fost atestat, din primele secole creștine în spațiul carpato-balcanic? Dacă da, unde anume și când apar primele mențiuni? La aceste întrebări – și nu numai – vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

 

NOTĂ: Ținând cont de faptul că inventarierea sutelor de variante și derivate ale numelui Andrei durează mai mult decât am prevăzut, publicarea restului textului se va realiza ulterior. Mulțumesc pentru răbdare și înțelegere!

Anunțuri

Despre creștinismul românesc: creștinare prin romanizare sau romanizare prin creștinare Luni, Oct 30 2017 

Adoptarea creștinismului de către populația traco-geto-dacă a fost un proces ce a debutat încă din primul secol al existenței noii confesiuni, cu o intensitate mai mare, dup adoptarea, de către Constantin cel Mare a Edictului de la Mediolanum (Milano), în anul 313. Vechimea termenilor religioși din limba română se explică doar prin pătrunderea creștinismului în regiunile balcano-dunărene încă din primele secole după Hristos. Probabil, până în secolul al IV-lea – când împăratul Constantin cel Mare recunoaște creștinismul ca religie oficială, comunitățile de creștini erau mici și puțin însemnate, fără a lipsi, însă, deoarece altfel nu s-ar explica tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei. Înflorirea vieții creștine s-a produs, apoi, mai ales la sud de Dunăre – la Tomis, Remesiana, Tauresium, etc. – dar aceasta s-a putut manifesta și la nord de fluviu, chiar și în Transilvania, așa cum o probează donariul paleocreștin de la Biertan, cu inscripție votivă în limba latină. Dependența – tot din secolul al IV-lea (mai exact, din anul 395 d. Hr.) – de Constantinopol (oficializată prin divizarea în acest an a Imperiului), atât în plan politic, cât și ecleziastic, explică atât refuzul lui Menumorut (la finele secolului al IX-lea) de a-și ceda voievodatul lui Arpad (voievodul crișean susținând că el ascultă de împăratul bizantin), cât și învestirea primilor mitropoliți în Țara Românească și în Moldova (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) cu acordul patriarhului constantinopolitan.

Faptul că religia creștină a fost adoptată, încă din secolele I-III d. Hr., întâi de mici grupuri de locuitori din spațiul carpato-balcanic și apoi, din veacul al IV-lea, treptat, de majoritatea comunităților de traco-daco-romani, este dovedit și de preponderența cuvintelor autohtone (traco-dace și, mai ales, latine) din două texte fundamentale ale creștinilor: Tatăl nostru și Crezul.

Iată cele două rugăciuni, atât în varianta latină, cât și în cea românească (ortodoxă, respectiv, romano-catolică)[1]:

 

Pater noster:

Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum,

veniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra.

Panem nostrum cottidianum da nobis hodie

et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo. Amen![2]

 

Tatăl nostru (ortodox):

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău;

Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!

 

Tatăl nostru (romano-catolic):

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău;

vie împărăția ta; facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;

și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Amin.

 

 

Credo:

Credo in unum Deum,

Patrem omnipoténtem,

Factórem cæli et terræ,

Visibílium ómnium et invisibílium.

Et in unum Dóminum Iesum Christum,

Fílium Dei Unigénitum,

Et ex Patre natum ante ómnia sæcula.

Deum de Deo, lumen de lúmine, Deum verum de Deo vero,

Génitum, non factum, consubstantiálem Patri:

Per quem ómnia facta sunt.

Qui propter nos hómines et propter nostram salútem

Descéndit de cælis.

Et incarnátus est de Spíritu Sancto

Ex María Vírgine, et homo factus est.

Crucifíxus étiam pro nobis sub Póntio Piláto;

Passus, et sepúltus est,

Et resurréxit tértia die, secúndum Scriptúras,

Et ascéndit in cælum, sedet ad déxteram Patris.

Et íterum ventúrus est cum glória,

Iudicáre vivos et mórtuos,

Cuius regni non erit finis.

Et in Spíritum Sanctum, Dóminum et vivificántem:

Qui ex Patre (Filióque) procédit.

Qui cum Patre et Fílio simul adorátur et conglorificátur:

Qui locútus est per prophétas.

Et unam, sanctam, cathólicam et apostólicam Ecclésiam.

Confíteor unum baptísma in remissiónem peccatorum.

Et expecto resurrectionem mortuorum,

Et vitam ventúri sæculi. Amen.

 

Crezul (ortodox):

Cred întru Unul Dumnezeu,

Tatăl Atotțiitorul,

Făcătorul cerului și al pământului,

văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut, iară nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl,

prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt

și din Maria Fecioara, Și S-a făcut om;

Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat

și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă,

să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede,

Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,

Carele a grăit prin prooroci.

Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică;

Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața veacului ce va să vie. Amin!

 

Crezul (romano-catolic):

Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl atotputernicul,

creatorul Cerului și al pământului,

al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred într-unul Domn Isus Cristos,

Fiul lui Dumnezeu,

unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de veci.

Dumnezeu din Dumnezeu. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,

născut dar nu creat, de o ființă cu Tatăl,

prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire

s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt,

din Maria Fecioară și s-a făcut om.

S-a răstignit, sub Ponțiu Pilat,

a pătimit, și s-a îngropat.

A înviat a treia zi după scripturi

și s-a suit la cer; șade de-a dreapta Tatălui

și iarăși va veni cu mărire

să judece pe cei vii și pe cei morți,

a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul,

care de la Tatăl și de la Fiul purcede,

care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit

și a grăit prin profeți.

Cred într-una sfântă, catolică și apostolică Biserică.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților

și viața veacului ce va veni. Amin.

 

Din analiza comparativă a celor două rugăciuni, rezultă că, în cazul textului Tatăl nostru, din 42 de cuvinte, doar 5 sunt de altă origine (în general, slavă, doar a mântui fiind maghiar) – ceea ce însseamnă că 88,1% sunt cuvinte autohtone[3]. În Crezul, varianta ortodoxă are, din 89 de cuvinte, 14 de altă origine (din nou, mai ales slavă, deși există și termeni derivați din maghiară – mântuire, sau neogreacă – a pătimi), 84,3% fiind cuvinte de origine latină și traco-dacică (86,5% – în varianta romano-catolică, în care nu apar slavă și sobornicească). Mai mult, ambele texte religioase se pot transpune făcând apel, exclusiv la moștenirea lingvistică traco-daco-romană[4].

Amprenta mai târzie de secolele VI-VII, când strămoșii noștri intră în contact cu slavii, este evidențiată de cuvintele de origine slavă (multe, dar nu cu ponderi hotărâtoare) și, izolat, de influența maghiară (prin Regatul ungar s-a încercat trecerea la catolicism a românilor din Transilvania) sau de cea (neo)greacă (explicată de autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i-au fost subordonate administrativ structurile ecleziastice – episcopii, mitropolii – din spațiul românesc până în secolul al XIX-lea).

Dealtfel, înregistrările din antichitatea târzie și din primele secole medievale, legate mai cu seamă de participanții la Conciliile ecumenice și de ierarhia eclesiastică a spațiului carpato-balcanic, evidențiază această adoptare a creștinismului, încă din primele secole de atestare a noii confesiuni. Astfel, distribuția crono-spațială, oarecum contrastantă, a acestor trăsături este evidențiată de o hartă de sinteză (figura 1), pe baza căreia, pe fondul unei majorități a regiunilor cu valori apropiate de medie, se remarcă mai multe aspecte.

Astfel, o primă clasă (cu roșu) s-a evidențiat în trecut prin prezența mai multor nume, dintre acestea Joannes fiind mai frecvent în trecut (înainte de 1500), în vreme ce azi apar Georgius (atestat mai frecvent și în primul mileniu), Koval/Kovacs și/sau Petrus. Dacă tot ce caracteriza onomastica creștină era specific și sud-estului Turciei, mai ales înainte de 1500, toate elementele menționate se regăsesc în Muntenegru și Polonia.

Unele nume au fost mai frecvente în trecut, în a doua clasă (reprezentată cu albastru), așa cum sunt Theodorus – înainte de anul 1000, Gregorius – până spre 1800, Michael – între anii 1000 și 1800, iar altele au reapărut, sporadic: Cyrillus și Dionysius, atestate din primele secole creștine și reintrate în top, temporar, înainte de 1800. Există și un grup de nume cu continuitate până azi: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus. Aceste particularități sunte specifice Greciei și unei mari părți a României. De notat, prezența timpurie, peste medie, a lui Andreas, înainte de anul 600, fapt ce confirmă, pentru români, tradiția creștinării strămoșilor lor de către Sfântul Apostol Andrei, lucru valabil și pentru aromâni, ce constituie și azi unul din grupurile etnice în Grecia.

Top antrop 1-2014 ok

Figura 1

Următoarea clasă (marcată cu verde) se remarcă prin prezența peste medie, în trecut, a unor nume ca Theodorus – înainte de anul 1000 sau Joannes – înainte de anul 1500, în vreme ce în prezent se evidențiază Koval/Kovacs. Dacă pentru estul Turciei, nu mai putem consemna elementele amintite pentru epoca actuală, toate trăsăturile menționate se regăsesc în Vojvodina, nordul Cehiei, vestul Ucrainei, estul și nordul Poloniei.

Constantinus și Petrus au fost consemnate și în trecut și azi ca patronime frecvente în sud-vestul Ucrainei, nord-vestul Bulgariei și Cipru. Astăzi, acestor nume li se alătură și Demetrius, Georgius, Joannes, Nicolaus, acestea fiind caracteristicile celei de-a patra clase (evidențiată cu galben).

În ceea ce privește continuitatea cu frecvență ridicată a celor mai răspândite nume, cu rezervele amintite, ținând cont de dificultățile semnalate, remarcăm faptul că doar două nume au o continuitate aproape completă între primele 10 pentru tot intervalul analizat. Astfel, Gregorius este amintit de la primele înregistrări din era creștină, dar dispare din top după 1800, în vreme ce Joannes pătrunde între numele cel mai des întâlnite după anul 300. Urmează Petrus, cu 4 atestări, fiind menționat, datorită prestigiului apostolului, din primele secole creștine. Constantinus – păstrând memoria împăratului, de origine traco-romană, ce a oficializat creștinismul în anul 313 – este menționat aproape continuu după anul 300. Între numele cu 3 atestări se evidențiază Stephanus, printre primele patronime după anul 300, dar dispărut după 1500, în vreme ce Georgius și Nicolaus apar în top după anul 600, dar, cu o pauză, se mențin până azi. Unele nume amintindu-i pe apostoli au circulat mai frecvent în primele secole: Andreas – de la începuturile creștinismului până spre anul 600, Marcus și Philippus – înainte de anul 300, sau Paulus, amintit printre cele mai răspândite nume între anii 300 și 600. Dintre numele vechi, unele s-au remarcat o vreme: Theodorus (între anii 300 și 1000), Leo (între 600 și 1500), Michael (între 1000 și 1800), iar altele au revenit, temporar în top: Cyrillus, Dionysius (menționate înainte de anul 300 și reintrate, vremelnic, după 1500). Pe de altă parte, unele nume vechi, cu rezonanță, au avut o prezență efemeră între primele: Alexander, Eusebius (între 300 și 600) sau Basilius (între 600 și 1000).

Remarcăm, de asemenea, că dintre numele cu cel puțin 3 intervale în care sunt menționate în top, 5 se regăsesc în zilele noastre între primele 10: Constantinus, Georgius, Joannes, Nicolaus și Petrus. Dacă Joannes și Petrus se regăsesc ca patronime calendaristice atât la ortodocși, cât și la catolici, celelalte 3 antroponime – Constantinus, Georgius și Nicolaus sunt caracteristice, fără întrerupere, de mai bine de un mileniu, doar lumii creștine orientale, ortodoxe.

Pătrunderea creștinismului încă de la începuturile acestei confesiuni, în ținuturile locuite de traco-dacii aflați în curs de romanizare este dovedită și de faptul că, încă dinainte de Edictul de la Mediolanum, unii localnici au îmbrățișat noul cult, cu toate riscurile ce decurgeau din această atitudine. Astfel, în timpul unuia din împărații care au persecutat creștini – Diocletian (284-305 d. Hr.), la Durostorum (în Dobrogea de azi) era atestat, ca episcop, Dasius, purtând un nume traco-dac.

Anterior chiar, în secolul I, unul din discipolii Sfântului Apostol Pavel, a fost Carpus[5], ajuns episcop la Beroe, în sud-estul Bulgariei de azi. În cazul acestui patronim, ar putea fi vorba de un membru al tribului traco-dac al carpilor, localizați în antichitate în partea centrală a Moldovei de azi. După acceptarea creștinismului în limba latină, carpii au „dispărut” din istorie, dându-se romani și creștini, păstrând, însă, prin numele de persoană Carp (întâi, ca nume de botez, apoi – și ca supranume/nume de familie) amintirea vechiului nume tribal[6]. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia specialiștilor, de însemnatele pierderi militare din cursul conflictelor cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu anul 270 d. Hr.

Noi înclinăm spre o altă cauză a presupusei „dispariții” a carpilor. În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Se pare că, dacă nu toți, o parte importantă amarilor preoți ai cultului lui Zamolxis au acceptat propunerea împăratului Constantin, fiind urmați de un număr însemnat de traco-daci. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. 

Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei: 30 Noiembrie – decembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, Sântoader, etc. Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades; cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

 

Romanizarea (mai ales prin creștinare) a traco-dacilor este dovedită și de adoptarea de nume romane de către episcopii regiunilor dunărene: astfel, tocmai din Pannonia, de la Strigonium[7] (azi Esztergom, în Ungaria) a pornit, în anul 325, spre primul Conciliu de la Niceea, episcopul Domnus, în Singidunum (Belgradul actual), rezida, în 335, un episcop (arian) numit Ursatius, iar la Appiaria, în nordul Bulgariei de azi, era atestat, înainte de anul 407, un ierarh cu numele Lupicinus. Mai devreme, în 325, printre participanții la primul Conciliu ecumenic, de la Niceea, s-a numărat și episcopul macedonean Bunius. Tot din aceeași zonă, mai exact din Dardania, în anul 458 este menționat ca ierarh un Ursicinus. Populația locală nu a fost eliminată de pătrunderea, din secolul al VII-lea, a slavilor la sud de Dunăre, o dovadă în acest sens fiind dată de participarea, în 787, la al doilea Conciliu de la Niceea, a unui prelat cu numele Ursus, venit din Abritum (localitate din nord-estul Bulgariei contemporane).

 

Note:

[1] Precizăm că am numărat o singură dată acele cuvinte care se repetă (tată, care, și, cer/ceruri și altele). Cuvintele de altă origine decât cea latină sau traco-dacă au fost redate cu roșu.

[2] Am încercat, cu rezervele de rigoare, să reconstituim cum va fi arătat acestă rugăciune, în secolul al VI-lea d. Hr., în spațiul carpato-balcanic, în (încă) dialectul traco-daco-roman al limbii latine:

Tată Nostru care esti in Ceru, săntesca-se Nume Tău,

Vinie/vină Imperătie Ta, facă-se volie Ta, cumu in Ceru si pre pămentu

Păne nostră cella de tote dzie, dă-ne nouă adzi

Si ne liartă nouă păcate nostre, cumu si noi liertămu pecătosi nostri

Si nu ne duce pre noi in cercare, si ne liberă de celu măru/rău. Că a ta este imperătie, putere si mărire, a Tată, a Filiu si a Săntu Spirit, purure, Amen/Amin!

[3] Vechimea creștinării strămoșilor noștri este întărită și de sensul căpătat în idiomul traco-daco-romanilor de la Dunărea de Jos de termenul latin libertare. Acesta se referea la eliberarea din starea de dependență față de proprietar a sclavilor supuși acestuia, care deveneau liberți – oameni liberi. Cum și proprietarii de sclavi (vorbitori de latină) au aderat la creștinism, sensul termenului a trecut către a absolvi pe cineva de greșeli/păcate. Acest fapt s-a petrecut în faza târzie a Imperiului roman (secolele IV-V), forma libertare>iartare/iertare fiind prezentă și la reto-romani, în expresia Iartats de ce am fat (=Iertați de ce am făcut). Cum evoluțiile fonetice din viitoarele limbi romanice română și reto-romană sunt identice (căderea lui l inițial și a lui b intervocalic), aceasta ar întări existența unei vecinătăți (undeva la contactul între Alpii estici și Câmpia Panonică) între vorbitorii celor două idiomuri cel puțin până la venirea slavilor în această arie. Românii sunt menționați de Anonymus ca trăind în Panonia în secolul al IX-lea și ulterior (N. Drăganu menționează antroponime și toponime românești acolo, în veacurile XI-XIV), iar unele grupuri romanice (probabil vorbitoare ale unui idiom apropiat de reto-romana de azi) sunt atestate în Austria în secolele IX-XIII (interval în care acestea au sfârșit prin a fi germanizate). Că este așa, o confirmă și tratamentul aplicat de vorbitorii de română (căderea lui l) cuvintelor preluate de la vechii slavi (de exemplu – poliana, devenit poiană).

[4] Astfel, Tatăl nostru ar avea forma:

Tatăl Nostru Carele ești in Ceruri sânțească-se Numele Tău,

Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm păcătoșilor noștri

Și nu ne duce pe noi în cercare, ci ne eliberează de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea. Amin!

Crezul ar avea forma de mai jos:

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toți anii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut;

Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră îndreptare

A venit din ceruri și S-a întrupat de la Sântul Spirit și din Maria Fecioara,

Și S-a făcut om;

Si S-a crucificat pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a suferit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi;

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu mărire, să judece viii și morții,

A căruia împărăție nu va avea fine.

Și întru Sântul Spirit, Domnul de viață Făcătorul,

Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit,

Carele a spus prin profeți.

Întru Una, Sântă, Universală și Apostolească Biserică;

Spun Un Botez, spre iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților;

Și viața timpului ce va să vie.

Amin!

Am notat, cu italice termenii înlocuiți, fie cu variante românești mai vechi, fie cu termeni românești (neologisme) de origine neoromanică.

[5] Opinăm că aceasta ar fi prima atestare antroponimică derivată de la numele tribului dacic al carpilor, care a dus, după creștinarea populației locale din Moldova de mai târziu, la extinderea, ca nume de persoană a lui Carp, mai ales în partea estică a spațiului românesc.

[6] Prezentarea acestei evoluții se regăsește în articolul Are the Bearers of Carp Name the Descendants of the Ancient Tribe of the Carpi? – in Lucrările Științifice ale Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, no. 45, 2017, p. 125-149, Iași, ISSN: 1222-989X;

[7] Toponimul, derivat de la un cuvânt de origine latină, a evoluat spre forma românească strigoi, printr-un intermediar vechi românesc strigoniu. Probabil într-un loc bântuit de asemenea strigoi, spre alungarea lor, s-a ridicat o biserică creștină, devenită, în Evul Mediu, sediul binecunoscutei Arhiepiscopii (maghiare) de Esztergom.

De Ziua Limbii Române! Joi, Aug 31 2017 

Acum 28 de ani, pe 31 August 1989, basarabenii au obținut recunoașterea limbii române, cu alfabet latin ca limbă oficială și la est de Prut. În cinstea acestui eveniment, cu urarea strămoșească de „La Mulți Ani!” frumoși și buni, limbii noastre străbune și vorbitorilor ei de pretutindeni, atașăm, mai jos, o dedicație muzicală, de peste Prut:

 

Ciobănia (și marinăria) salvează România! :) Duminică, Apr 30 2017 

Reacții vesele după ce un vapor cu oi a lovit crunt un vas (de spionaj) rusesc:

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-21738570-revarsare-umor-internet-dupa-incidentul-naval-din-marea-neagra-batalia-ovine-aparut-balada-miorita-varianta-marinareasca.htm

E vremea colindelor! Luni, Dec 26 2016 

Unul – sau două – momente de aducere-aminte! Joi, Dec 22 2016 

În urmă cu 27 de ani, am scăpat de dictatura comunistă, întruchipată, timp de aproape o jumătate de veac, de „odiosul și sinistra”, mai exact, „cuplul” Nicolae și Elena Ceaușescu! Este un moment de pioasă aducere-aminte și de reculegere în memoria celor care au ieșit în stradă – la Chișinău, Iași, Timișoara, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Brașov, Sibiu, Făgăraș, București și în multe alte localități ale spațiului românesc, în memorabilul an 1989 și dintre care o parte nu au mai revenit nicicând, trecând în lumea îngerilor… Ei au strigat „Vom muri și vom fi liberi” și au/am fost LIBERI!… Ce-au strigat tinerii de azi, pe 11 decembrie/ „Hai la club!”, „Hai la bere!”. „Stăm acasă că e urât afară!”, etc., șamd, șcl…

Nu judec pe nimeni! Este un proverb (printre multele altele) la români: „Fiecare doarme cum își așterne!” Se pare că ne-am „așternut” deja… Să le fie „de bine”… Ceilalți – căutați de emigrați!…

În altă ordine de idei, anul ce stă să se încheie (mai are mai puțin de 10 zile) este unul important, chiar dacă nu pare. S-au împlinit, în cursul lui, 185 de ani de la primele alegeri legislative în spațiul românesc! Este un prilej de aducere-aminte, cu respectul și considerația față de înaintașii care, în Țara Românească, în iulie 1831 și în Moldova, în ianuarie 1832, au desemnat, întâia dată, prin vot, membrii legislativelor de la București și Iași, PRIN VOT! Avem noi, românii, și antecedente mai vechi, dar nu este locul/momentul să vorbim despre aieste isprăvi, acum! Însă, dacă a fi, cu doar un an în urma primelor alegeri legislative din Belgia și doar în urma primului scrutin legislativ din spațiul carpato-balcanic (cel din Grecia, din 1829) înseamnă ceva în Europa, păi, haideți, doamnelor și domnilor, să ne lăudăm cu asta, că avem cu ce ne lăuda! Suntem, astfel, înaintea Imperiului austriac (austro-ungar, din 1867), a Imperiului otoman, a Imperiului țarist, a Germaniei, Italiei, a Serbiei, Muntenegrului, Bulgariei și a încă altor câteva state europene (și nu numai!), din acest punct de vedere!

Despre carpi Miercuri, Aug 31 2016 

Carpii au fost unul dintre triburile (probabil traco-dace) care au populat partea de est a Regatului dac (probabil, la est de Carpații Orientali), în ultima parte a antichității. Despre rolul lor (mai ales legat de conflictele cu Imperiul roman, în secolele II-IV d. Hr.), se poate citi, aici, un material, cu informații documentate. Din informațiile documentare și/sau arheologice, carpii dispar din mențiuni, în secolul al IV-lea (mai exact, din 318 d. Hr.), explicația acestei dispariții fiind legată, în opinia spcialiștilor, de numeroasele conflicte cu romanii și de dislocările în interiorul Imperiului, realizate de împărații romani începând cu 270 d. Hr.

Și totuși… În anul 313, împăratul Constantin cel Mare a promulgat cunoscutul Edict de la Mediolanum/Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca religie oficială în Imperiul roman. Cum împăratul era de origine traco-romană (fiind născut la Naissus/Niš), era posibil să-i fi chemat pe marii preoți traco-daci și să le propună renunțarea la cultul lui Zamolxis și trecerea la noua confesiune. Odată cu această trecere, prin adoptarea creștinismului, traco-daco-romanii au adoptat și limba latină, dar și termenul romanus, devenit, în dialectele de mai târziu ale limbii române, român/rumân/ar(u)mân/*rumon/rumăr. Acest fapt este întărit de prezența, în terminologia creștină a limbii române a numeroși termeni de origine latină (cruce, creștin, biserică, preot, botez, Dumnezeu, Paște, Crăciun, cuminecare, păresimi, etc.), a numeroase antroponime de origine constantinopolitană (legate de vechea Biserică Creștină a Imperiului roman de răsărit, numit, în timpurile moderne, „bizantin”): Ioan, Nicolae, Andrei, Gheorghie, Vasilie, Dumitru și altele și de prezența, în două din rugăciunile importante ale creștinilor – Tatăl nostru și Crezul – a peste 80% termeni de origine latină (atestați în variantele ortodoxe ale acestor texte religioase). Se adaugă tradiția creștinării traco-daco-romanilor de către Sfântul Apostol Andrei (păstrată de numele popular dat lunii de după ziua Sfântului Andrei – 30 Noiembrie: Îndrea/Undrea – la daco-români, Andreu – la aromâni) și circulația unor forme populare pentru numele calendaristice de sorginte constantinopolitană: Ziane/Sânziane, Nicoară/Nicăruș/Sânnicoară, Îndrei/Indrei, Georzu/Giurgi/Sângeorz, Văsâi/Sânvăsii, Medrea/Sâmedru/Sumedru, etc.

Cum „dispariția” carpilor din mărturiile documentare s-a produs la câțiva ani după Edictul de la Mediolanum, bănuim că, la fel ca și ceilalți traco-daci (romanizați sau nu), carpii au renunțat la a ataca Imperiul și chiar la a se mai declara… carpi, dar, ca și în cazul unor tradiții precreștine păstrate după creștinare (a da ortul popii – tradiție legată de trecerea în „lumea cealaltă” a lui Hades, cultul „cavalerului trac” devenit imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul și păstrat ca drapel de luptă al oștirii din Evul Mediu până azi, etc.), strămoșii românilor moldoveni de azi au considerat că pot păstra numele lor caracteristic, ca patronim. Acesta a supraviețuit (până azi, chiar!), mai întâi ca nume de botez, iar din faza finală a Evului Mediu (secolele XVII-XVIII), s-a încetățenit ca supranume/nume de familie.

Păstrarea acestui nume se explică și prin continuitatea vieții politico-administrative și religioase la est de Carpați. Astfel, vechea Petrodava (în traducere: Cetatea Piatra) reapare în documentele medievale sub numele Piatra lui Crăciun (Crăciun fiind, probabil, un cneaz local, ce a alăturat mica sa formațiune politică Țării Moldovei). La est de Siret, vechea așezare dacică Paloda (cu un nume autohton, asemănător termenului latin paludem) a devenit, sub influența slavilor, Bârlad, centrul politic al Țării berladnicilor (menționată documentar în secolele XI-XIII) și integrată și ea în aceeași Țară a Moldovei. Pe de altă parte, probabil, așa cum am susținut cu un alt prilej, muntele sfânt al dacilor, Kogaionon, ar fi fost Ceahlăul, transformat, după creștinarea populației locale, în muntele sfânt al românilor moldoveni, așa cum, deja, îl descria Dimitrie Cantemir, cu trei secole în urmă.

Prima mențiune documentară a patronimului Carp datează din 1453, fiind localizată în aria actualei comune Filipești, județul Bacău, fiind urmată, în 1479, de o alta, atestată la Suceava, pe atunci cetatea de scaun a Țării Moldovei. Următoarele atestări, până în secolul al XIX-lea (în documente, înregistrări statistico-fiscale – catagrafii, liste cu deputații aleși în adunările legislative) sunt, aproape exclusiv, moldovenești. Singurele excepții le constituie atestarea, în secolul al XVI-lea, a unui Cărpoi, în Oltenia actuală, în comuna Bobicești, județul Olt, urmată, în veacul al XVII-lea, de o altă mențiune, a unui Carpu, la CârstăneștiOteșani, județul Vâlcea. În catagrafia rusă din 1774 apar 79 de mențiuni, 44 – în forma Carpu și 29 – în varianta Carp, izolat fiind notate și primele forme influențate de ucraineni – un Carpenco, la Toporăuți (fostul județ Cernăuți) și un Carpuc (probabil, Carpiuc), la Vetreanca (fostul județ Hotin). Rar, din secolul al XVII-lea, atât documentele istorice, cât și catagrafiile atestă numele Carp și ca prenume, fapt constatat, atât în perioada interbelică (în Anuarul SOCEC al României Mari, 1925), cât și azi, în Basarabia, deși asemenea situații se întâlesc, izolat, și la vest de Prut (un Constantinescu Carp, la Ploiești, în Anuarul cu abonații telefonici din 1959). Această menținere a prezenței numelui și ca prenume întărește ideea perpetuării sale pe „filiera” nume de trib – nume de botez – nume de familie.

Patronimul a pătruns și în toponimie. Un sat din comuna Moara, județul Suceava, poartă numele Moara Carp, un altul, aflat în comuna Țibănești, județul Iași a purtat numele Tungujei-Carp, denumirea mai veche a satului Mihail Kogălniceanu, comuna Țigănași (același județ) a fost Rateș Carp, o localitate basarabeană din fostul județ Cahul se numește Cărpești (deși apare și varianta Cârpești, mai des întâlnită), iar un deal situat la sud de comuna Coarnele Caprei, județul Iași este denumit Dealul Cărpoaiei.

Începând din perioada interbelică, numele începe să pătrundă și în ținuturile intracarpatice, unite cu România în 1918, după ce, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începuse să fie atestat și în sudul țării (de exemplu, la Buzău). Tot în perioada interbelică este atestat, izolat, chiar și în Cadrilater, în fostul județ Durostor. În forma Carpina este prezent și la aromâni (T. Papahagi, Antologia aromână, 1922).

Să precizăm ce explicații s-au dat până acum legat de semnificația patronimului. N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc, citat de https://dexonline.ro, afirmă că numele derivă de la: gr. Kάρπος < ϰαρπός „fruct”. Ținând cont, însă, de repartiția geografică a numelui, atestat, continuu, în Moldova carpato-nistreană în ultimele peste 5 secole (și chiar și la est de Nistru), suntem de părere că, pe baza argumentelor de mai sus, putem lua în considerare ideea ca patronimul Carp să continue prezența, din partea finală a antichității, a vechiului trib al carpilor, ai cărui urmași sunt românii moldoveni de astăzi.

O zi a comemorării și a unei (dureroase) aduceri-aminte: 76 de ani de la începutul destrămării României Mari! Marți, Iun 28 2016 

La 23 august 1939, miniștrii de externe ai Germaniei hitleriste (Joachim von Ribbentropp) și ai Uniunii Sovietice (comisarul pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov) au semnat un „pact de neagresiune”, care prevedea împărțirea unei părți a Europei (de la Marea Baltică la Marea Neagră) în „sfere de influență”. La o săptămână după acest „acord”, pe 1 septembrie a început al doilea război mondial, prima victimă fiind Polonia, atacată de naziști și, din 17 septembrie, și de sovietici. Cele două state totalitare (Germania și URSS) și-au „împărțit”, „frățește” Polonia sfârtecată, care, pentru aproape 6 ani, dispărea din nou de pe harta Europei. În iarna 1940-41 a venit rândul Finlandei, care, deși a rezistat eroic mult mai numeroasei armate sovietice, a fost nevoită, în martie 1941, să cedeze URSS Karelia. În timp ce Germania s-a năpustit asupra Europei occidentale (ocupând, până în iunie 1940, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia și chiar o bună parte a Franței!), URSS s-a „răstit” puțin la țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) care au „acceptat”, cu „bucurie” să devină „republici unionale”. Apoi, pe 26 iunie a venit rândul României: Molotov a transmis, prin ambasadorul român la Moscova, o notă prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și, ca o „compensație” pentru cei „22 de ani de ocupație românească” a teritoriului pruto-nistrean, și întreaga Bucovină.  Aflând de enervarea lui Hitler, care știa că Bucovina nu figura între pretențiile sovieticilor, Stalin s-a limitat doar la partea de nord a regiunii, cu tot cu Cernăuții.

La București, în Consiliul de Coroană, Carol al II-lea a încercat să câștige timp, transmițând sovieticilor că putem veni la negocieri… Sovieticii nu voiau negocieri, nu aveau răbdare, armatele de „eliberare” fiind deja masate pe Nistru. În seara următoare, Molotov a fost și mai ferm: urma ca, până la orele 12, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă să fie deja predate sovieticilor. După contacte diplomatice cu reprezentanții altor țări de la care speram să primim sprijin (cu Italia, Germania – care ne-au „sfătuit” să dăm curs pretențiilor sovietice, dar și cu statele Antantei Balcanice – care au avut, mai rezervat, aceeași atitudine, mai puțin Turcia*), Carol al II-lea a emis un comunicat, în dimineața zilei de 28 iunie, prin care se anunța „evacuarea” armatei și administrației românești din teritoriile revendicate de sovietici. Pe 3 iulie, se închidea noua frontieră româno-sovietică. Prin retragerea rușinoasă, fără luptă din aceste ținuturi (care votaseră, în 1918, Unirea cu Țara, Basarabia fiind chiar prima!) începea destrămarea României Mari, care a continuat în săptămânile următoare: la 30 august, prin Diktatul de la Viena, „mediat” (adică – impus!) de Hitler și Mussolini, România a cedat Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei, iar la 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova (cerut de Hitler României, spre a ne pedepsi pentru atitudinea ostilă sau indiferentă față de Germania din perioada interbelică), am cedat și Cadrilaterul (sudul Dobrogei) Bulgariei. Practic, în mai puțin de 3 luni, fără a fi în război cu nimeni (România se proclamase neutră, de la începutul lui septembrie 1939) și fără a trage un foc de armă, am pierdut o treime din teritoriul național și din populație (din care, majoritatea erau români)! Pe lângă teritoriile asupra cărora, vecinii revizioniști își exprimaseră, mai deschis sau mai voalat pretențiile (Basarabia – URSS, Transilvania – Ungaria, sudul Dobrogei – Bulgaria), România a cedat și ceea ce nu intra în menționatele revendicări: nordul Bucovinei și, mai mult, partea de vest a fostului județ Dorohoi (ținutul Herței), care nu fusese niciodată ocupat nici de austrieci, nici de ruși și pe care sovieticii au recunoscut că l-au ocupat „din greșeală”, dar… nu s-au mai retras!

Un gând pios se îndreaptă spre toți cei care au murit, nevinovați, au fost deportați, arestați, persecutați, pentru singura lor vină de a fi fost români, în teritoriile cedate în acest trist an 1940… La fel, recunoștința noastră cred că este prea puțină, către cei ce au luptat pentru eliberarea, vremelnică (1941-44) a Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herței și, apoi, pentru realipirea la România a nordului Transilvaniei (în toamna anului 1944). Dezavuăm, condamnăm și ne delimităm de toate actele de persecuție, omoruri, etc., comise de autorități sau de cetățeni români împotriva unor cetățeni aparținând minorităților (în special evrei)!

Nu este în intenția noastră să instigăm la ură, la răzbunare, dar este bine să știm aceste lucruri. Cine uită, riscă să retrăiască momentele dureroase și, din nefericire, contextul internațional tinde să semene tot mai mult cu perioada 1938-1940… Mai mult, la ce conducători avem și la cât „patriotism” sforăitor (din gură) se mai găsește azi în România, să ne ferească Dumnezeu de repetarea fatidicului an 1940!… Retorica găunoasă, fanfaronada și demagogia au marcat și au subminat țara și în perioada interbelică, iar „moda” politicienilor de atunci se repetă și azi, chiar la o scară mai mare! Iar dacă se va repeta anul 1940, va fi mai rău, cu mult mai rău!

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate!

*De apreciat reacția Turciei, care, prin reprezentantul său la București, a comunicat autorităților române, că dacă noi ne decideam să rezistăm la Nistru, armata turcă putea concentra trupe în Caucaz, pe frontiera cu URSS, spre a ne mai ușura nouă rezistența contra atacatorului sovietic… N-a fost nevoie, autoritățile române cedând prea ușor în fața amenințărilor și șantajului. „Sugestiile” diplomatice italiene și, mai ales, germane aveau în vedere păstrarea intactă a rezervelor de petrol românesc, care, în cazul unei rezistențe în fața sovieticilor, ar fi putut fi afectate… Iar despre celelalte țări din Antanta Balcanică, acestea au sperat că, dacă cedam noi (inclusiv față de Bulgaria) se salvau ei… Simple iluzii, deoarece, în mai puțin de un an, atât Iugoslavia, cât și Grecia, au fost ocupate de germani și de aliații lor…

Despre „industria doctoratelor” în România Joi, Iun 16 2016 

Am descoperit acest material care face o foarte exactă (cel care prezintă este matematician de profesie!) prezentare a „industriei” „pontoratelor”, pardon, „doctoratelor” în România de azi!

Despre smerenie Sâmbătă, Apr 9 2016 

Deoarece ne aflăm, încă, în Postul Sfintelor Paști, smerenia, cumpănirea, buna-cuviință, bunul-simț, simțul măsurii, echilibrul trebuie să fie printre trăsăturile ce animă orice suflet (cu adevărat) credincios. În aceste condiții, apelul la smerenie de mai jos este cât se poate de nimerit!

 

Despre smerenie

Pagina următoare »