Pe litoralul estic al Mării Adriatice, suprapusă zonei de coastă aparținând astăzi Croației și, în extremitatea sa sudică, Muntenegrului, s-a dezvoltat, din perioada stăpânirii romane (ce a durat, din secolul I î. Hr., până în secolul V d. Hr.), o limbă romanică – dalmata – rezultat al romanizării ilirilor din regiune, ce făcea legătura între aria de vorbire a românei și cea de utilizare, din Evul Mediu până azi, a limbilor reto-romană și italiană. Apărută într-o zonă nu prea romanizată (interiorul – bosniac, croat și/sau muntenegrean – deține un număr modest de inscripții în latină, chiar mai puține decât cele rămase după cele 16 secole de stăpânire imperială în Dacia!), aceasta a supraviețuit doar pe litoral, unde, din epoca migrațiilor, a fost „atacată” fie de aceștia (reprezentați, mai ales de slavii sudici, preponderent vorbitori de sârbo-croată), fie de italieni (în special prin cei din aria Veneției).

Romanizarea ilirilor a făcut progrese în primele secole ale erei creștine, în jurul anului 100 fiind, probabil, peste 150 de mii de iliro-romani. La finele antichității (în jurul anului 600), aceștia ajunseseră la 240 de mii (cei mai mulți în viitoarele state Croația și Bosnia-Herțegovina). Procesul de etnogeneză a dus la nașterea, în secolele următoare, din dialectul iliro-roman al latinei, ca limbă romanică, a dalmatei, pe la anul 1000 fiind cam 200 de mii de vorbitori ai acesteia.

Notăm pe de-o parte că, unele comunități mai modeste de dalmați, se vor fi găsit și în Albania, Kosovo, vestul Serbiei, precum și în Slovenia. Pe de altă parte, nu toți ilirii au acceptat romanizarea, cei din zonele interioare ale Sloveniei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei slavizându-se. O mare parte din cei din Albania și, parțial, Kosovo, au intrat doar parțial sub influența romanizării, aceștia stând la baza elementului albanez de mai târziu.

După anul 1000, numărul dalmaților a scăzut continuu, la puțin peste jumătate din câți erau anterior, către anul 1500 (circa 120 de mii), și la aproximativ 70 de mii la începutul secolului al XIX-lea, cei mai mulți – în Dalmația croată. Dinspre sud spre nord, dalmata a tot „dat înapoi”, dispărând, în partea meridională, din secolul al XVI-lea, când, deja, nu mai era utilizată nici măcar în Republica ragusană (azi – orașul croat Dubrovnik), și, în partea nordică a litoralului dalmatin, odată cu ridicarea la Ceruri a ultimului vorbitor, Tuone Udaina, trăitor în Insula Vikla (Veglia), la finalul secolului al XIX-lea (1898).

Cu un an mai devreme, italianul Carlo Bartoli a reușit să noteze, dialogând cu Tuone Udaina, aproximativ 2800 de cuvinte, povestiri și diverse întâmplări din viața ultimului vorbitor de dalmată – mai exact, din dialectul său vegliot -, pe care le-a publicat, în italiană și germană. Așa se face că, am găsit, de curând, acest dicționar, pe baza căruia am încercat o paralelă între dalmată și română.

În primul rând, cam 460 de cuvinte – din circa 700 ale dicționarului – se regăsesc în ambele limbi, adică aproximativ două treimi. Unele forme sunt chiar identice buca/bucă, bun, lac, noi, voi (pronume), tot, turta/turtă ș.a.m.d. Altele sunt mai mult sau mai puțin apropiate – ail/ai, amur/amar, anca/încă, ardar/ardere, bin/bine, braz/braț, bu/bou, buarba/barbă, cand/când, comnut/cumnat, cemitier/cimitir, cituot/cetate, despreziur/disprețuire, diaul/diavol, dolc/dulce, dona/doamnă, duag/doagă, entrur/intrare, faguor/fag, fil/fir, fasul/fasole, femia/femeie, fiar/fier, finiastra/fereastră, fualja/foaie (folia – în dialectul istroromân), fuarca/furcă, gruas/gros, inflorer/înflorire, intric/întreg, jamo/amu, jarba/iarbă, jasca/iască, jualb/alb, lenzul/lințoliu, luang/lung, luc/loc, marianda/merinde, muart/mort, muasca/muscă, muncial/muncel, nai/nea, nenčoin/niciun, nuester/nostru, paira/pară, pial/piele, piardro/pierdere, poluastro/puiestru, prendar/prindere, prinz/prânz, puant/punte, puarta/poartă, puas/pas, raipa/râpă, rondaina/rândunea, ruosa/roză (în graiul moldovenesc transnistrean), sait/sete, sapaun/săpun, saur/soră, sois/sus, strengar/strângere, sudaur/sudoare, tacar/tăcere, tierč/târziu, tun/tunet, uapto/opt, vuarz/orz, vaina/vână, vedar/vedere, ven/vin, venč/yinghits (=douăzeci, în dialectul aromân) vestro/vostru, viant/vânt, vindre/vineri, zue/joi și altele.

Dintre termenii religioși s-au păstrat – basalca/biserică, Di/Zeu (Dumnezeu), domienca/duminică, priast/preot, etc.

La acestea se adaugă unii termeni din dialectul ragusan (vreo 260), notați în secolul al XIV-lea, dintre care amintim: chesa/casă, fachir/facere, pen/pâ(i)ne, teta/tată. Notăm că sunt diferențe dialectale, atâtea câte se pot observa: în dialectul vegliot, pâine apare consemnat ca pun, tată – tuota, iar facere – fur.

Limba dalmată avea și cuvinte din alte limbi – de pildă din greacă sau din germană (chiar din vremea goților – buonda – bandă). Majoritatea termenilor, însă, provin, cum era de așteptat, din latină. Nu am identificat (deocamdată), dacă vor fi existat și cuvinte moștenite din substratul (traco-)ilir.

Notăm prefacerea grupurilor ct și gn în pt și mn, ca în română: cognatus a dat comnut/cumnat, iar octo – uapto/opt. În schimb, grupul de litere cl din latină a rămas neschimbat – vieclo, pedoclo, oracla, cluf – spre deosebire de română (și italiană) în care a devenit ch(e)/ch(i): vechi, păduche, ureche, cheie. Mai notăm și trecerea, frecventă, a multor foneme (adesea a lui o, dar și a altora) în u, chiar mai des decât în română, ori diftongarea lui u (ori a lui o sau chiar a lui a) în ua. Aceasta nu pare o regulă generală, deoarece, după câte se pare, în vechiul dialect ragusan, a trece, uneori, în e.