Primele mențiuni despre existența unor unități de cazare cu scop turistic în spațiul românesc se pierd în negura timpului… Mă rog, până după 1800 – sau, chiar 1900 – nici nu putem vorbi de „turism” în adevăratul sens al cuvântului, dar, totuși… Nu avem informații despre locurile care i-ar fi putut găzdui pe utilizatorii stabilimentelor balneare din antichitate, însă, din Evul Mediu datează câteva toponime care trimit la astfel de unități de găzduire a drumeților, cu nume derivate de la termeni ca han, rateș/ratoș/ratuș… Asemenea numiri nu sunt foarte numeroase – am inventariat doar 15, deocamdată, răspândite în Ardeal, Muntenia, Moldova, Basarabia și Transnistria.

Din secolul al XIX-lea există și informații statistice legate de asemenea unități de cazare, dar datele sunt incomplete și nu se referă nici la toată infrastructura de cazare existentă, nici la toate localitățile care aveau asemenea unități. Astfel, dacă în Dicționarul statistic și topografic al României, publicat de D. Frunzescu, în 1872, găsim și unele referințe la chestiunea abordată, prima evidență închegată, coerentă, acoperind întregul spațiu românesc, este cea din Anuarul SOCEC al României Mari, publicat, în două volume, în anul 1926. Se adaugă, după mai bine de un deceniu, în perioada 1938-1943, lucrarea, în 4 volume, Enciclopedia României (care cuprinde informații de interes, legate de domeniu, în volumele II și III). Din perioada comunistă ne-am documentat din seria de anuare statistice și din Almanahul Scînteia din anul 1973, iar, după 1989, beneficiem de o statistică, detaliată, realizată și actualizată de Institutul Național de Statistică. Astfel, putem acoperi, mai mult decât mulțumitor, la nivel de unități administrative elementare – municipii, orașe, comune – evoluția infrastructurii de cazare turistică pentru ultimii (aproximativ) 150 de ani, cu multă precizie. Datele utilizate de noi acoperă, cu unele inexactități și lipsuri, perioada 1860-1870 și, foarte exact, intervalul 1925-2018 (unde, primul an are în vedere întâiul recensământ al populației, realizat în Principatele Unite/România, anul 1925 este cel la care se referă datele din Anuarul SOCEC, iar 2018 – anul pentru care avem cele mai recente informații din statistica online publicată de INS). Momentele de analiză sunt 1860-1870 – pentru perioada antebelică, 1925 și 1936 – pentru perioada interbelică, 1972 – pentru cea comunistă și 1990, 2004 și 2018 – pentru intervalul postdecembrist. Mai adăugăm că, exceptând perioadele antebelică și interbelică, pentru care informațiile acoperă tot teritoriul României Mari, datele de după 1945 se referă, deocamdată, doar la teritoriul actual al țării.

Statistica în cauză are diferențe și în ceea ce privește tipologia unităților de cazare. Astfel, în perioada antebelică sunt incluse hotelurile, hanurile, vilele turistice (la care am adăugat și pavilioanele și stabilimentele balneare, așa cum apar ele adăugate și în perioada comunistă; după 1989 nu mai există o referință explicită la ele, nu în România, cel puțin, deși evidențele statistice continuă să le includă în R. Moldova, după 1991), la care se adaugă, în intervalul interbelic, cabanele și campingurile (acestea din urmă, lipsesc din evidențe în 1925). În perioada comunistă apar taberele școlare și locuințele contractate de cetățeni (deși acestea din urmă nu mai sunt consemnate ulterior). După 1989, se evidențiază, distinct, și hotelurile pentru tineret, hostelurile, hotelurile apartament, motelurile, bungalourile, satele de vacanță, popasurile turistice, căsuțele turistice, pensiunile (diferențiate, înainte de 2000, în rurale, redenumite pensiuni agroturistice, respectiv urbane, rebotezate pensiuni turistice) și spațiile de cazare pe nave. Trebuie spus că termenul pensiune apare și în perioada interbelică, dar nu separat (nu se dă un număr explicit de asemenea unități de cazare), ci împreună cu vilele turistice (fiind, probabil, asimilate acestora).

Pentru perioada de dinainte de primul război mondial dispunem de date, în bună măsură recalculate, din a doua parte a secolului al XIX-lea (1860-1870). Dintre cele peste 360 de unități de cazare, cam două treimi erau hanuri și aproximativ o treime – hoteluri. Restul – doar 20 de unități – erau stabilimente balneare și/sau vile. Cele mai multe asemenea unități (de toate tipurile) se consemnau la București, Arad, Galați, Iași – în fiecare caz fiind vorba de mai mult de 10 unități de cazare. Pe cuprinsul actualului teritoriu al țării se aflau 311 unități de cazare (din 365).

După circa o jumătate de secol, în 1925, pe lângă creșterea numărului total de unități de cazare – la 1235 (adică, aproape triplu), asistăm și la o diversificare a tipologiei: apar cabanele (dezvoltate încă de la finalul secolului al XIX-lea), iar după 1930 – campingurile. Dacă, în cazul majorității tipurilor de unități de cazare se consemnează creșteri, nu același lucru se întâmplă cu numărul de hanuri, redus la doar 44: probabil, scăderea s-a produs – pe lângă dispariția unora – și pentru că destule asemenea unități s-au „rebotezat” hoteluri, preluând și extinzând un termen ceva mai recent… După circa un deceniu, se consemnează o creștere generală cu peste 300 de unități de cazare turistică: cea mai mare augmentare numerică au înregistrat-o vilele turistice (de la 116, la 306 unități), urmate de stabilimentele balneare (de la 98, la 149), de hoteluri (de la 943 – la 998) și de cabane (de la 34, la 52). Numărul hanurilor a rămas neschimbat (44) și au apărut și primele trei campinguri (câte unul la Mamaia, Eforie și în zona actualei stațiuni Albena, din Cadrilater – azi în componența Bulgariei). Din totalul unităților de cazare menționate, în 1936 majoritatea (1361 din 1552) se localizau pe teritoriul actual al României. Localitățile cu mai mult de 15 unități de cazare turistică erau București, Arad, Slănic-Moldova, Brașov, Brăila, Cernăuți, Vatra Dornei, Cluj, Constanța, Eforie, Galați, Craiova, Iași, Chișinău, Orhei, Ploiești, Bușteni, Câmpina, Sinaia, Baia Mare, Băile Herculane, Sibiu, Tighina, Timișoara. Totalul este realizat după decupajul comunal actual și, exceptând capitala, ordinea enumerării este în ordinea alfabetică a județelor interbelice.

Perioada comunistă a adus și ea o nouă diversificare a tipologiei unităților de cazare, fiind incluse aici taberele școlare și locuințele contractate cu cetățenii. În anul 1972, după eforturile investiționale depuse, după 1960 de regim, numărul total de unități de cazare turistică sporise la 2403, aproape dublu față de finalul perioadei interbelice. Nu toate tipurile de unități de cazare au înregistrat, însă, creșteri. Cea mai mare creștere s-a consemnat tot în cazul vilelor – care includeau și pavilioanele și stabilimentele balneare (de la peste 400, la 1250), urmate de campinguri (ajunse la un total de 169 de asemenea unități). Totalul taberelor școlare ajunsese la 204. Chiar și numărul hanurilor a crescut ușor, la 56. Totuși, de această dată, în declin s-a aflat numărul total de hoteluri, ajuns la 482, circa jumătate din numărul de la finalul perioadei interbelice… Cu peste 20 de unități de cazare turistică se evidențiau localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Brăila, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Buziaș, Călimănești.

Totuși, regimul comunist a continuat investițiile în domeniu, fapt ce a făcut ca, în 1990, primul an de după evenimentele din Decembrie 1989, să se consemneze un număr aproape dublu de hoteluri (849) și un total de unități de cazare de aproape 3300. Din nou, numărul hanurilor a fost în recul (doar 15), dar, probabil, multe dintre ele au fost reclasificate ca moteluri – categorie nouă, apărută acum (acest tip totalizând 140 de unități). A continuat să crească atât numărul vilelor turistice (1606), cât și al cabanelor (244), campingurilor (227) și al taberelor școlare (213). Au dispărut, în schimb, din nomenclator, locuințele contractate cu cetățenii. Aveau un total de cel puțin 25 de unități de cazare turistică, localitățile: București, Slănic-Moldova, Sânmartin, Brașov, Bran, Băile Tușnad, Constanța, Eforie, Mangalia, Techirghiol, Costinești, Snagov, Sovata, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sibiu, Băile Govora, Călimănești.

Mulțumită inventarierii regulate realizate de INS, din 1990 dispunem nu doar de date anuale, detaliate, ale tipologiei unităților de cazare, ci și de numărul total al locurilor din aceste tipuri de unități turistice (la care ne vom referi în una din intervențiile următoare). Totuși, pe lângă faptul că o „trecere în revistă”, din an în an, a datelor ar putea părea redundantă, faptul că nu ne-am propus o abordare exhaustivă, ne-a făcut să ne oprim doar asupra altor două momente: 2004 (anul intrării României în NATO și al încheierii negocierilor de aderare la UE), situat aproximativ la jumătatea perioadei postdecembriste, și 2018 – ultimul an cu date complete (deocamdată) din același interval.

Astfel, în 2004, s-a consemnat un total de peste 4200 de unități de cazare turistică. Creșterea nu s-a produs doar prin aportul unora dintre categorii, ci și pentru că au apărut tipuri noi: pensiuni (1506 unități), bungalouri (285), căsuțe turistice (74), popasuri turistice (29), hosteluri (23), spații de cazare pe nave (14), hoteluri pentru tineret (10) și altele. Dintre tipurile mai vechi, doar hotelurile au continuat creșterea numerică (ajungând la 959 de unități), precum și motelurile (170). În schimb, hanurile (12), vilele turistice (712), cabanele (154) și taberele școlare (158) au înregistrat scăderi. Putem bănui că, exact ca și în cazul unor hanuri (redenumite moteluri), și multe vile turistice au devenit pensiuni, după anul 1994, când a apărut acest tip de unități de cazare turistică.

La sfârșitul anului 2018 se consemnau aproape 8700 de unități de cazare turistică. Această creștere are la bază, în mare măsură, sporirea numărului de pensiuni (care s-a triplat, ajungând la 4569). Au înregistrat creșteri și hotelurile (1690), bungalourile (549), hostelurile (330), cabanele (249), motelurile (238), căsuțele turistice (123), popasurile turistice (54), spațiile de cazare pe nave (27), satele de vacanță (11). Au continuat să scadă ca număr hanurile (ajunse la doar 6 asemenea unități), campingurile (68) și vilele turistice (703), în vreme ce hotelurile pentru tineret au dispărut complet (fiind redenumite, probabil, ca hosteluri). Cu mai mult de 30 de unități de cazare, ies în prim-plan: București, Alba-Iulia, Arad, Pitești, Slănic-Moldova, Oradea, Marghita, Sânmartin, Brașov, Râșnov, Săcele, Zărnești, Bran, Fundata, Moeciu, Brăila, Gura Humorului, Vatra Dornei, Miercurea-Ciuc, Băile Tușnad, Gheorgheni, Voșlăbeni, Cluj, Constanța, Eforie, Mangalia, Năvodari, Costinești, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Novaci, Deva, Lupeni, Iași, Turnul Severin, Târgul Mureș, Sovata, Rucăr, Ceahlău, Odorheiul Secuiesc, Zetea, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Baia Mare, Satul Mare, Boghiș, Băile Herculane, Sibiu, Sighișoara, Timișoara, Tulcea, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Râmnicul Vâlcea, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa.

Se remarcă, în final, ca o scurtă concluzie, că, pe fondul unei diversificări a tipologiei unităților de cazare și al creșterii numerice totale, unele tipuri fie au dispărut – locuințele contractate cu cetățenii, hotelurile pentru tineret -, fie sunt în scădere evidentă: hanurile (cel mai vechi tip de unitate de cazare turistică, atestat din epoca medievală), dar și unele tipuri apărute în perioadele antebelică – vilele turistice – sau interbelică – campingurile.

Pe de altă parte, dacă, acum circa 150 de ani, localitățile cu un număr însemnat de unități de cazare turistică erau orașe mari – București, Arad, Galați, Iași – ulterior s-a produs o diversificare a tipologiei: au rămas în acest grup numeroase orașe mari (chiar mult mai multe decât la început), fiind vorba, adesea, de reședințe de județ (Alba-Iulia, Pitești, Oradea, Brașov, Brăila, Miercurea-Ciuc, Cluj, Constanța, Galați, Craiova, Târgul Jiu, Deva, Turnul Severin, Târgul Mureș, Odorheiul Secuiesc, Satul Mare, Sibiu, Sighișoara, Tulcea, Râmnicul Vâlcea și altele), dar, pe lângă acestea, s-a mai constituit un grup, consistent, de localități pe teritoriul cărora se află stațiuni balneo-climatice: Slănic Moldova, Sânmartin (Băile Felix, Băile 1 Mai), Bran, Vatra Dornei, Băile Tușnad, Voșlăbeni (Izvorul Mureșului), Eforie, Mangalia, Năvodari, Techirghiol, Costinești, Novaci (Rânca), Lupeni, Sovata, Rucăr, Borsec, Predeal, Bușteni, Sinaia, Sucevița, Băile Herculane, Sulina, Murighiol, Arieșeni, Băile Olănești, Călimănești, Voineasa, etc.

Încheiem, din nou, cu precizarea că, pentru perioadele de după 1940/1944, ne referim (pentru moment) doar la teritoriul actual al României.