Aminteam, într-o postare anterioară, expresia inclusă de Gheorghe Brătianu în titlul unei cărţi, titlu care sună a interogare: dacă este poporul român „un mister” sau „un miracol istoric”? Tot aşa am putea considera şi limba română, care, cel puţin în ceea ce priveşte dialectul ce stă la baza limbii literare (cel daco-român), este uimitor de unitară. Şi asta, în ciuda inexistenţei unui „centru unificator” şi a lipsei unui stat românesc, vreme de secole…

Cu toate acestea, chiar şi la nivelul celui mai important dialect al românei – vorbit de peste 20 milioane de oameni, situaţi, în mare parte, în ţară, peste Prut şi în ţările învecinate (dar şi cu o importantă diasporă românofonă în multe ţări europene mai îndepărtate, în Statele Unite, în Canada, etc) – apar nişte particularităţi regionale, ce individualizează zonele cu asemenea trăsături. O să le trecem în revistă…

Unul dintre cele mai importante aspecte este rotacismul. Acesta a făcut ca, în decursul evoluţiei sale, româna să ajungă la cuvinte în care l şi n intervocalic au devenit r: cer, ger, sare, soare, înger, care… Fenomenul pare să fi afectat toate dialectele limbii române, semn că este mai vechi de anul 1000, an după care, consideră specialiştii, între cele mai importante dialecte actuale ale românei – daco-român şi aromân (macedo-armân) – nu a mai existat contact direct. Astfel, respectivele cuvinte se regăsesc şi în celelalte dialecte, dar, unele, se pare că utilizează şi azi rotacismul… Astfel, istro-românii, datorită acestui fapt, au fost numiţi, de multă vreme, de croaţii printre care se află, ciribiri – de la expresia ţire bire, în loc de ţine bine. La ei se regăsesc şi cuvinte precum măra (mână), gerunche (genunchi) etc… Inclusiv în toponimie a pătruns acest rotacism: unui loc unde, probabil, locuiau în trecut ţigani i se spune Ţigarisce, în loc de Ţiganişte… Există, însă, şi daco-români rotacizanţi, moţii din Apuseni şi maramureşenii. Primii îl folosesc, încă, pe rărunchi, dar şi pe gerunche şi dau bineţe pe drum cu bură dimireaţa, în loc de bună dimineaţa. Iar maramureşenii îi au, de asemenea, pe irimă şi pe cărindă sau corindă, în locul formelor literare inimă şi colindă. De fapt, după Gheorghe Ivănescu, care susţine că şi distribuţia spaţială şi denumirea celor 4 dialecte ale românei era alta acum 1000 de ani, istro-românii, moţii din Apuseni şi maramureşenii sunt ultimii vorbitori ai aşa-numitului dialect rotacizant, vorbit, în urmă cu un mileniu, pe o arie mult mai largă, plecând din Maramureş, Crişana şi Banat, până în vestul Peninsulei Balcanice, trecând şi prin Ungaria de astăzi… Că este aşa, o dovedeşte prezenţa în Ungaria a unor nume de familie în forma Birecz, Bura, Burecz – adică *Bireţ, *Bur(e)a, *Bureţ – alături de cele „normale”, cu n: Binecz, Buna/Bunya, toate derivate de la adjectivul bine/bun, care a lăsat antroponime/toponime şi în spaţiul românesc actual: Bunea, Bunilă, Bunescu, Buneşti, Bunila şi altele. Tot în Ungaria se regăsesc şi Czine, dar şi Czire (*Ţire), ultimul utilizat, după cum am văzut şi de istro-români. Aria unde se regăsesc, în Ungaria, ambele variante ale numelui este comitatul Szabolcs-Szatmar-Bereg, apropiat de aria rotacizantă maramureşeană. Asemenea nume se află şi în Serbia: Bireş, alături de Bineţ, Burea alături de Bunea, atât în vestul Banatului, cât şi în Srem, dar şi la sud de Dunăre. De asemenea, am notat asemenea nume şi în vestul Bulgariei, la Sofia: Birceva, respectiv Binceva, Burova, respectiv Bunov. Formele Birceva/Binceva au evoluat, ca derivate de la *bur(ea)/*bun(ea), întocmai precum Lupcea, Ivancea, Velcea faţă de Lupu, Ivan, Velea…

Prezenţa lor şi în spaţiul sud-dunărean, locuit masiv, odinioară, de strămoşii aromânilor şi ai megleno-românilor nu este o surpriză. Aromânii îi numesc pe albanezi – arbinişi, formă apropiată de cea veche românească arbănaşi. De asemenea, albanezii din sudul Italiei sunt numiţi arbereschi. Grecii, tot de la un asemenea nume, îl au pe arvanitos, din care derivă, prin metateză, atât românescul arnăut, cât şi slavul arnaudov, ultimul prezent şi ca nume de familie la aromânii din Macedonia. De asemenea, aromânii numesc ţara situată la est de aceeaşi Macedonie – Vârgaria, nu Bulgaria, semn că forma este veche, datând, poate, chiar de la primele începuturi ale statalităţii bulgăreşti medievale. De asemenea, şi toponimia confirmă că aromânii au practicat rotacismul, prezent în numele Sărună, derivat din latinescul Salona (numele roman al Salonicului) şi, deja menţionatul Dzardzaros. De asemenea, contrar afirmaţiilor unor specialişti (mai ales greci), cum că aromânii, dacă nu sunt „greci romanizaţi” (care, în consecinţă trebuie „întorşi” în masa poporului elen), sunt imigraţi în sudul peninsulei mai târziu, Sărună confirmă prezenţa elementului balcanic şi acolo, înaintea veacurilor VIII-X, când ei apar prima dată în documente… Aromânii au păstrat, pentru Sfânta Fecioară Maria, un termen – Virγiră – care se mai întâlneşte doar la maramureşeni, în forma Vergură. Ambele variante derivă din latinescul Virgo – virgină.

Totuşi, rotacismul se pare că i-a „atins” mai puţin pe aromâni şi pe megleno-români decât pe (unii) daco-români. Astfel, dacă de la numele latinesc Valona, albanezii au făcut Vlora, aromânii îi spun Avlona. De asemenea, dacă, în daco-română, rotacizanţii sunt „vinovaţi” de introducerea, eronată, a unei „de-rotacizări”, care a dus la apariţia lui suspin, senin, sau a unor forme ca muşunoi/muşinoi, cunună, care circulă în paralel cu muşuroi, coroană, aromânii l-au păstrat pe suschir (suspir), derivat din latinescul sospirare, alături de respir, inspir, expir, transpir…

Fiindcă am amintit de albanezi, şi ei au practicat rotacismul şi, pe baza acestui fapt, dar şi a prezenţei a peste 150 de cuvinte comune românei şi albanezei – din fondul traco-illir – unii „specialişti” au susţinut că acestea sunt „argumente” în sprijinul „teoriei imigraţioniste”, care îi ia pe daco-romani din Dacia la 275, îi „plimbă” vreo 1000 de ani prin Balcani, spre a-i readuce, exact în aceleaşi locuri, fireşte, după ce ungurii ocupaseră deja Ardealul… Vom discuta, cu o altă ocazie cum tocmai formele din maghiară ale numelor unor râuri mari din Ardeal confirmă tocmai contrariul (adică preluarea lor de către unguri de la români). Vom vedea, în schimb, că, din contră, maghiarii i-au găsit pe români şi în Panonia, în veacul al IX-lea… Este, însă, ciudat, că, dacă şi albanezii au utilizat acest rotacism, tocmai dialectul aromân, al unei ramuri a românilor care se află de secole în vecinătate cu urmaşii illirilor, are mai puţine influenţe ale rotacismului, decât dialecte mai depărtate – istro-român sau daco-român. De asemenea, cuvintele de origine comună, traco-daco-illiră sunt mai multe la nord de Dunăre, decât la aromâni!… Iar, printre daco-români, rotacizanţii sunt mult mai la nord de Dunăre (în Apuseni şi în Maramureş), nu lângă fluviu (în zona Timocului, în Banat sau în Oltenia).

A fost sau n-a fost influenţă albaneză asupra românilor, în privinţa rotacismului? Să mai vedem unde se (mai) manifestă acesta? În primul rând, în Portugalia. Astfel, dacă în Spania vecină, cuvintele cu l intervocalic au rămas neschimbate – blanco, esclavo, dolor, playa, în portugheză ele au suferit acelaşi proces ca şi unele cuvinte româneşti, deja amintite: branco, escravo, dor, praia… Mai la nord, nord-est, în spaţiul francofon, circulă două nume. Unul este derivat din germanicul haven – port – denumind portul de la vărsarea Senei în Marea Mânecii – Le Havre. Celălalt, pornind de la un nume celtic, preluat şi de romani – Londinium, transformat de englezi în London – este folosit în franceză în forma Londres. Deci n intervocalic a devenit, şi aici, r…

Asemenea realităţi lingvistice duc la două concluzii: în primul rând, că, pare-se, în ariile marginale ale Imperiului roman, în secolele III-IV, pe fondul creşterii instabilităţii socio-economice, politice, al migraţiilor, centrul (Roma) nu a mai putut manifesta aceeaşi influenţă de păstrare a unităţii latinei, care s-a manifestat, local, şi prin apariţia unor asemenea fenomene fonetice. Restaurarea, pentru încă o vreme (secolele IV-V) a unei oarecari unităţi a Imperiului (de apus, de astă dată), va fi oprit manifestările locale în provinciile occidentale mărginaşe (Gallia – Franţa de azi, Lusitania – Portugalia actuală). A doua: divizarea imperiului a făcut, însă, de la finele veacului al IV-lea, ca puterea Romei să nu se mai resimtă şi în Balcani şi la Dunăre, unde, cel puţin la nord de fluviu, rotacismul s-a putut manifesta nestingherit şi pe o scară chiar mai largă decât în Balcani, fiindcă Imperiul părăsise Dacia de mai mult de un secol… Iar strămoşii istro-românilor rotacizanţi se aflau fie undeva lângă Dunăre (în legătură, deci, cu strămoşii rotacizanţilor moţi şi maramureşeni, fie la vest de ei, în provincii deja „lovite” de migratori – Pannonia – atacată şi ocupată, pe rând, de goţi, longobarzi, huni, gepizi, avari, slavi – ori  la sud de fluviu, undeva în nordul Serbiei de azi, migrând, treptat, spre vest-sud-vest, mai ales după aşezarea maghiarilor în Câmpia Panonică. Onomastica din Panonia, vestul Banatului şi Serbia sud-dunăreană pare a dovedi acest lucru.

Am pomenit mai devreme de toponimul istro-român Cigarişce (Ţigarişce). Acesta mai relevă o particularitate a aşa-numiţilor români vestici: pronunţia ce/ge, pentru te/de. Astfel, în limba literară, toponimul menţionat ar fi trebuit să fie scris/rostit *Ţiganişte/*Ţigănişte. Dar, o asemenea pronunţie îi aseamănă pe istro-români cu bănăţenii, severinenii şi timocenii, care pronunţă şi ei: cineri, jejet, Cimişoara, Argeal, Grădişcea Mare… în loc de tineri, deget, Timişoara, Ardeal, Grădiştea Mare. Asemenea forme se regăsesc, însă, şi în Bucovina sau în Neamţ – unde se pronunţă (şi chiar se scrie) gete, îngeţată – în loc de ghete, îngheţată sau a apărut forma modernă – George – a numelui Gheorghe… Mai mult, pe hărţile mai vechi, la nord de Bucovina apar două localităţi ce arată şi de unde veneau întemeietorii lor: Ardzelaczna (*Argeleana) şi Ardzelusza (*Argeluşa), scrise cu ortografie poloneză.

Se poate găsi o „punte” între Banat, Severin şi Timoc, pe de-o parte şi Peninsula Istria – pe de alta. Astfel, în Serbia se regăsesc sute de antroponime, de tipul Argelean, Argeleanovici, Lapcev sau Lapcevici. De asemenea, „replica” sârbo-croată a toponimelor româneşti de tipul Grădişte este Gradisce, de unde a ajuns, până în zona Triestului italian, forma Gradisca.

Prezenţa acestui tip de pronunţie la popoare slave – polonezi, pe de-o parte, sârbi, croaţi, sloveni, pe de altă parte -, ca şi apariţia la români a acestui fenomen doar în arii învecinate cu cele ale acestor popoare ar putea explica o preluare de la aceşti slavi a acestei particularităţi de pronunţie. Dar… portughezii scriu Diego, dia, melodia şi pronunţă Giegu, gia, melogia… Şi nu cumva, un cuvânt italian precum giorno sau unul francez ca jour – rezultate din latinescul diurnus – nu reprezintă manifestarea, izolată, a aceluiaşi fenomen petrecut, la un moment dat, în latina din Imperiul roman, în mai multe regiuni?

O asemenea constatare, că evoluţiile fonetice din română au aceeaşi origine ca şi cele din alte limbi romanice, are aceleaşi cauze: slăbirea autorităţii Romei asupra provinciilor imperiului. Pe de altă parte, păstrarea acestor particularităţi în arii depărtate nu este chiar surprinzătoare, dacă avem în vedere precizarea specialiştilor că ariile marginale ale unei limbi sunt mai conservatoare în privinţa evoluţiei limbii, deoarece vorbitorii din aceste arii se simt „ameninţaţi” de cei ai limbii „agresoare”. Or, se pare că, în perioada de romanizare, probabil tot prin secolele III-IV, a pătruns şi în Dacia şi la Dunăre o asemenea „inovaţie” fonetică. Ea s-a păstrat mai bine în Banat, în Severin şi în Timoc (zone marginale azi ale românei), precum şi la izolaţii istro-români, dar şi în Bucovina şi în Neamţ, unde fenomenul este adus de imigranţii ardeleni, care încă îl mai foloseau (dovada – şi cele două toponime ortografiate după reguli poloneze). Ardealul, situat oarecum central în spaţiul daco-românesc, a renunţat, treptat, la o asemenea pronunţie, pare-se şi sub influenţa slavei vechi (fenomen petrecut, pare-se, şi în cea mai mare parte a Olteniei). Un argument în sprijinul acestei renunţări este inclusiv abandonarea formelor de plural în -esci atât ale numelor, cât şi ale adjectivelor cu singular în –esc(u): Ploiesci, Bunesci, românesci, moşnegesci, ţărănesci… A supravieţuit, inclusiv în toponimia oficială, într-o arie, oricum, conservatoare – Apusenii – numele Bucuresci, formă prin care moţii ţin să fie altfel decât cei din capitala ţării, Bucureşti. De asemenea, au dispărut forme precum pesce/pesci, a cresce/tu cresci/el cresce, Pasce/Pasci, a pasce, deşi au rămas a pescui/pescar, eu cresc/crescut, pască, păscut… Cum aromânii nu au fost atinşi, decât mai târziu, de aceeaşi influenţă slavă, venită dinspre nord, de la forma de plural pesci nu l-au refăcut pe pesce, ci o formă nouă – pescu… Deşi, şi în dialectul aromânesc se întâlnesc formele de plural în –eşti: armâne(a)şti, auşe(a)şti şi chiar toponime – Corceşti…

Într-un asemenea caz, se pare că, mai degrabă, sârbii şi croaţii au preluat această particularitate fonetică, în perioada asimilării grupurilor de români balcanici ce mai făceau legătura între aromâni, daco-români şi istro-români.

O altă particularitate veche este prezenţa lui n intervocalic, atestat atât în cuvinte, cât şi în toponime, din nou în Banat (precum şi în Oltenia şi jumătatea vestică a Ardealului, cu prelungire până în Ţara Oltului), dar şi la românii balcanici – atât la timoceni, cât şi la aromâni, megleno-români şi istro-români. Astfel, în partea de sud-vest a României se întâlnesc toponime precum: Gruni, Muroni, Băsărăboanea, Iscroni, Greoni, dar şi patronime specifice: Lăzăroni, Bogăton, Petroniu, Babonea, Savonea, Rădoane, Imbroane… La aromânii balcanici apare gruniu, dar şi nume precum Ciucion, Caceandoni, Batsonas (*Băceonea). De asemenea, una dintre dovezile că românii din Şcheii Braşovului, dar şi cei mai vechi dintre săceleni sunt originari din Balcani este cuvântul amn(n)irăroană, cu sensul de împărăteasă, folosit şi de aromâni.

Astfel de particularităţi apar, deşi mai rar, şi în Moldova, aduse, probabil, de originari din Ardeal, înainte ca această trăsătură să dispară din cea mai mare parte a Transilvaniei. Astfel, românii romano-catolici din vestul Moldovei, originari din aşa-numitul ţinut secuiesc, îşi numesc nevestele „unguroance” în loc de „unguroaice” (termenul fiind derivat de la faptul că moldovenii ortodocşi, constatând că ei sunt catolici, i-au „botezat” , impropriu „unguri”). De asemenea, în nordul Bucovinei, este consemnat toponimul Dzembronia, adică *Dzimbroania, (derivat dintr-un *dzimbru), care mai relevă şi particularitatea locală de a folosi pe dz în loc de z (prezentă, încă, în Maramureş, în Moldova şi la aromâni).

Astfel de numiri se regăsesc, însă, şi la nord-vest şi vest de spaţiul românesc actual. Astfel, în Carpaţii slovaci apare toponimul Gruni (derivat de la un termen utilizat, după cum am văzut, şi în Banat şi la aromâni). Probabil că şi numele râului Hron, tot dintr-un Gruni a derivat, ştiut fiind că şi limba slovacă, precum ceha şi ucraineana îl modifică pe g în h (de exemplu, în toponime cehe ca Praha, Hradec-Kralove, Hrad, sau în cele ucrainene precum Iujnîi Buh, Luhansk, Krivîi Rih…). Ceva mai la sud, în Ungaria de azi, au dăinuit Esztergom, derivat dintr-un Strigoniu (acesta apare şi în Banat; varianta literară a cuvântului este, azi, strigoi) şi Balaton, evoluat din românescul *Băltoni. De asemenea, atât în Ungaria, cât şi în Serbia se regăsesc sute de purtători ai unor asemenea antroponime: Kukoni/Kukony, Kokonija, Barboni, etc.

Este interesantă păstrarea celor două toponime maghiare. Astfel, plecând de la dorinţa de a îndepărta duhurile rele (strigoii), la *Strigoniu a fost ridicată o biserică, localitatea ajungând, în vremea Regatului maghiar medieval, sediul unei însemnate episcopii catolice. Aşa cum spuneam, numele se regăseşte şi în Banat, unde, însă, apare şi toponimul Muroni, cu acelaşi înţeles (probabil că, iniţial a fost *Moroni, forma literară a cuvântului de la care pleacă fiind moroi – strigoi, fantomă). Pe de altă parte, originea românească a lui *Băltoni este întărită de Anonymus, care menţionează că, în secolul al IX, la venirea lor în Panonia, maghiarii au găsit aici blachi ac pastores romanorum – adică, vlahi sau păstorii romanilor. Aceşti păstori ai romanilor rămăseseră, încă dinaintea stăpânului hunilor, Attila, să-şi aducă turmele la iernat în Panonia, inclusiv în jurul acelei mari bălţi – un *băltoi/*băltoni – numită, azi, Balaton. Că românii au continuat să îşi ducă turmele de oi la iernat în Panonia până în veacurile XVII-XVIII (cel puţin), o dovedesc şi numele Bacea – pentru ţinutul maghiar şi sârb dintre Tisa şi Dunăre (de la care derivă Bacs – în maghiară şi Bacska – în sârbă), unde se şi regăsesc în toponimie zeci de aşezări având în componenţă termenul s(z)alas (sălaş, stână) – precum şi toponimul Csobanka (Ciobanca), situat la vest de Dunăre, între Budapesta şi *Strigoniu.

Şi această particularitate este de origine latină. Grunium latinesc a trecut şi în franceză în groin, iar în italiană – în grunio… S-a schimbat doar sensul: în limbile romanice occidentale, sensul termenului este de rât, iar la români a fost denumită ca atare forma de relief prelungă, asemănătoare cu un rât de porc, desprinsă din culmea principală a unui munte/deal şi situată între două râuri. De asemenea, la italieni se întâlnesc nume asemănătoare, prin sufixul -oni, cu cele de la noi: Lazaroni, Trappatoni, Berlusconi… Toate seamănă şi cu cele purtate de romani: Suetonius, Pomponius, Petronius… 

Bănăţenii şi ardelenii din vestul provinciei mai manifestă şi o altă particularitate: păstrarea lui v intervocalic. Astfel, din cuvântul latinesc cavula a rezultat în română – gaură. Dar, în Retezat, Ion Conea a notat un toponim Găvuri, care păstrează un fonetism mai vechi. În Banat, la fel s-au petrecut lucrurile cu toponimul Bârzava, de origine dacică, păstrat şi de romani, în forma Berzobis. Numele ar fi trebuit să evolueze spre Bârzaua, care apare în zonă, dar cu totul izolat, după spusele lingvistului bănăţean Vasile Ioniţă. De asemenea, forma de infinitiv a verbului a lua este, tot aici, a luva…

Contrar ideii că ar fi influenţaţi de greci, la fel de „conservator” cu v intervocalic se manifestă şi aromânii. Cuvinte româneşti precum preot (preut – în forma mai veche, derivat din presviterus/presbiterus) şi caut sunt pronunţate de armâni preftu şi caftu. S-a produs doar de-sonorizarea lui v în f.

Şi o ultimă particularitate fonetică specifică arealului sud-vestic al daco-românei, dar şi dialectelor balcanice, este absenţa sau nerostirea lui h. Latina nu l-a utilizat, lucru pe care îl fac astăzi portugheza, franceza, italiana… Spaniola îl foloseşte, probabil ca influenţă din partea arabei. Ei bine, în Banat, apare toponimul Cernivâr – în loc de Cernivârh, la timoceni este prezent numele Vlaole – în locul formei *Vlahulea -, un bine-cunoscut fotbalist croat se numeşte Vlaovic, în loc de Vlahovici, iar aromânii, ca şi sârbii şi macedonenii slavi pronunţă aide în loc de haide. Prezenţa aceste particularităţi la bănăţeni, timoceni şi aromâni este tot o „pecete a Romei”, iar la slavii balcanici – dovada asimilării în Evul Mediu a unui însemnat element românesc.

P.S. Formele marcate cu * înaintea termenului/toponimului/antroponimului sunt forme neatestate.

Anunțuri