De aiestă dată vom zice câte ceva despre uitare… Această formă este varianta substantivizată a verbului a uita… Să vedem ce iaste cu aiestu verb.

Mai întâi, precizăm că, şi de astă dată, a uita are nişte „fraţi” buni în alte limbi neo-latine (romanice): olvidar – în spaniolă, oblidar – în catalană, oublier – în franceză. Toate aceste forme provin din latinescul oblitare. Cea mai conservatoare, care nu a „uitat” aproape nimic din forma verbului, este, de astă dată, catalana. În vreme ce spaniola a preferat o metateză între l şi b – devenit v, între timp – franceza şi româna au „mers” mai „departe”, transformându-l pe o iniţial în u şi renunţând la unele consoane. Dacă franceza l-a „pierdut” pe t dinspre finalul verbului, româna s-a „războit” cu consoanele de la început Probabil că, la început a „căzut” b, – întocmai ca în caballus, devenit cal –rezultând o formă intermediară *ulitare, în care, ulterior s-a procedat ca şi în alte cazuri: lepus/lepores – devenit iepure, libertare – devenit, mai întâi *liertare şi apoi iertare, etc. 

În schimb, lumea iberică a tratat la fel consoana t, care a dăinuit, sonorizată, în forma d: olvidar şi oblidar au „păţit” la fel precum universitas/universitatis, libertas/libertatis, civitas/civitatis, atât în spaniolă – universidad, libertad, ciudad, cât şi în portugheză – universidade, libertade, cidade, dar… nu şi în catalană: universitat, libertat, ciutat. Probabil, faţă de portugheză şi – mai ales – spaniolă, se pare că limba catalană a fost mai puţin afectată de influenţa arabă, căreia i se datorează, pare-se, sonorizarea consoanei t…

Este posibil ca trecerea lui b în v (doar) în varianta spaniolă a verbului să fie un „rezultat” al influenţei bizantine (greceşti), deoarece Imperiul roman de răsărit (grecizat, treptat, mai ales după anul 602 d.Hr.) a recucerit o mare parte a Peninsulei Iberice pe timpul lui Justinian (secolul al VI-lea), stăpânind-o până la cucerirea arabă (prima parte a veacului al VIII-lea). O asemenea influenţă ar explica şi evoluţia caballus>cavallo în italiană (bizantinii au stăpânit şi sudul Italiei de azi), dar nu explică atunci prezenţa lui cheval în franceză (bizantinii nestăpânind teritoriul actual al Franţei), precum şi forma caballo în spaniolă… Mai degrabă, în cazul modificărilor b>v sau invers, poate fi vorba de evoluţii specifice fiecărei limbi…

Şi totuşi… În favoarea unei influenţe bizantine pledează prezenţa în limbile romanice occidentale a grecescului ecclesia – cu sens de biserică: esglesia – în catalană, igrexa – în galiciană (apropiată de portugheză), igreja – în portugheză, iglesia – în spaniolă, eglise – în franceză, chiesa – în italiană. Cei care nu s-au mai regăsit în nici un fel sub influenţa Bizanţului (grecesc) l-au conservat pe basilica, din terminologia creştină a primelor secole: baselga – în raeto-romană, bašalka – în dalmată, băsearică/biserică – în română (prima formă este folosită şi azi de aromâni dar este şi varianta mai veche daco-română). În limbile romanice occidentale au „supravieţuit” nişte „rămăşiţe” care vin să dovedească unitatea latino-creştină a lumii romane a primelor secole de după Iisus Hristos: basilique – în franceză şi toponimul italian Basilicata.

De remarcat, pe de altă parte, rotacismul ariei lusitano-galiciene – igreja, igrexa – identic cu cel din spaţiul românesc (băsearică/biserică)…

De aici se desprind patru concluzii: 1) pe de-o parte, printre primele arii romanizate „pierdute” de Imperiu se numără, alături de cea dacică (nord-dunăreană) sau tracică (spaţiul muntos balcanic, neatins de influenţa bizantino-grecească) şi cea dalmată (aflată, din veacul al IV-lea, succesiv, sub controlul/influenţa goţilor, longobarzilor, hunilor, gepizilor, avarilor, ulterior a slavilor – după secolele V-VI – care i-au şi asimilat pe dalmaţi înainte de 1900), chiar şi cea raeto-romană (un alt areal muntos, alpin, intrat sub influenţa germanizării încă din secolele IV-V); 2) influenţa bizantină s-a manifestat atât asupra regiunilor (re)cucerite de Justinian (o mare parte a Peninsulei Iberice, sudul Italiei de azi), cât şi asupra celor neintrate sub controlul (politic al) Constantinopolului, dar aflate sub oblăduirea Papalităţii, dominate, în secolele VI-VIII, de Patriarhia constantinopolitană (jumătatea nordică a Italiei de astăzi, Franţa, partea nordică a Peninsulei Iberice); 3) rotacismul lusitano-galician s-a mai manifestat o vreme şi după dispariţia Imperiului roman (de apus), formele rotacizate actuale – escrava, praia, dor, igreja, branco – fiind impuse, cel puţin în portugheză, dinspre nord (Porto) după reconquista anti-arabă din secolele XIV-XV; 4) nu arabii par să fie „vinovaţi” de sonorizarea unor consoane: fenomenul se va fi manifestat încă din secolele III-IV, în latina populară, altfel nu se explică prezenţa lui baselga în raeto-romană (c>g), a numelui ladin (t>d) pentru un dialect raeto-roman (unii specialişti afirmă că ladina este o limbă, nu un dialect al raeto-romanei), sau unele particularităţi ale românei: cavula>ga(v)ură, alternanţa victorie – a învinge şi altele… 

Şi plecasem de la… uitare…

Anunțuri