Cu un alt prilej aminteam, aici, cum nu se putea ca romanii să fi fost daci. Drept completare la cele spuse atunci, să încercăm, cu câteva exemple, să precizăm locul traco-dacilor printre popoarele europene.
Începem cu ceea ce se ştie… Româna, ca limbă romanică, continuatoare a latinei populare vorbită în spaţiul balcano-carpatic de urmaşii traco-geto-dacilor, a moştenit (şi) de la aceştia un număr de aproximativ 150 de cuvinte. Acest fapt este demonstrat, cu numeroase argumente, de Ioan Iosif Russu, în Limba traco-geţilor. Printre aceste cuvinte se numără: brad, bardă, barză, viezure, fagure, măgură, mazăre, mal, urdă, zăr, stână, doină, baci, bucium, strugure, cârlan, mânz, mire, băiat… Se pare că dacii l-au avut şi pe *carpă – cu sensul de stâncă. De aici ar deriva atât numele Carpaţilor, cât şi cel al tribului dacic al carpilor din Moldova de mai târziu. Menţionăm faptul că această continuitate (în a rămâne neclintiţi ca o stâncă pe plaiurile lor) a celor mai „încăpăţânaţi” daci contra Romei – pe care au tot atacat-o, singuri, sau aliaţi cu diverşi migratori, până în secolul al IV-lea – pare dovedită şi de păstrarea lui Carp ca singurul nume de persoană derivat, la români, de la un nume de trib traco-dacic (mai mult, faptul că aceşti carpi au avut căpetenii, tarabostes, a fost continuat prin menţinerea unor familii boiereşti moldovene, cu numele Carp, până la începutul veacului trecut, prin bine-cunoscutul om politic conservator vasluian Petre P. Carp). Încetarea, bruscă, din veacul al IV-lea, a atacurilor carpilor la sud de Dunăre se leagă de trecerea lor masivă la creştinism (devenit religie oficială în Imperiu, în 330 d. Hr.), coroborată şi cu romanizarea, chiar benevolă, care explică acceptarea şi păstrarea unor termeni latini în româna moldovenească (curechi – derivat din latinescul colicium, arină – ultimul doar în Transnistria, la urmaşii tirageţilor), în opoziţie cu „rezistenţa” la romanizare a strămoşilor ardelenilor şi oltenilor (care l-au păstrat pe dacicul varză) sau cu înlocuirea lui arină de către nisip (de origine slavă). Sensul de stâncă pentru *carpă este întărit atât de prezenţa termenului în albaneză, în forma karpë – cu acelaşi sens, dar şi a altor toponime, răspândite din vestul Balcanilor până în estul Mării Negre, în care este prezent radicalul indo-european kar-: Karst – în Croaţia, Kars – o localitate la frontiera turco-georgiană (de origine armeană, însă; despre armeni se ştie că erau, şi ei, înrudiţi cu traco-dacii) sau chiar vechiul nume al Hârşovei de azi – Carsium. Mai adăugăm şi faptul că, în Marea Egee, o insulă grecească se numeşte Karpathos.
Am menţionat că asemenea nume se regăsesc inclusiv în spaţiul locuit de traco-geţi. Vom reveni la Carsium puţin mai târziu. Deocamdată mai precizăm că astfel de toponime s-au păstrat şi în spaţiul românesc actual, aflat în secolele II-III d. Hr. în aria provinciei romane Dacia (tot ca semn al „rezistenţei” la romanizare). Astfel, vechiul nume al aşezării bănăţene Valea Timişului era Cârpa, iar în aria comunei Boiţa din vestul Ţării Oltului se află toponimul Dealul Cârpoc.
Înainte de a vedea care a fost evoluţia lui *carpă dacic spre românescul cârpă – cu sensul de stâncă, pierdut între timp – trebuie să precizăm că specialiştii afirmă că modificarea fonetică a>â/î în română apare doar unde exista o nazalizare a vocalei respective, adică în cuvinte în care a era urmat de n: angelus, romanus, panem, canem, manus, paganus, francus, care au devenit, ulterior, în română, înger, ar(u)mân/rumân/rămăn/rumăr/rumon/român, pâ(i)ne, câ(i)ne, mânu/mână/măra, păgân, frânc(u). Dar, totuşi… regula are şi excepţii: tardivus, Carolus Magnus, Carolus, *carpă şi chiar toponimul dobrogean Carsium au devenit, în română, târziu, Cârloman, Cârlea/Cârlescu, cârpă, Hârşova…
Credem că forma istro-românească rotacizată măra, pentru mână, poate explica în ce fel s-a ajuns la aceste excepţii. Asta presupune că toate formele latineşti cu a nazalizat să fi fost rostite, într-o latină populară traco-dacică *ăngelu’/*ăngeru’, *rumănu’, *păne, *căne, *mănu’, *păgănu’, *frăncu’. În toate acestea, a latinesc a fost înlocuit de ă traco-illir (că este traco-illir o demonstrează păstrarea lui şi la toţi românii, ca traco-daci romanizaţi, dar şi la bulgari, care au asimilat, ca slavi, un important element românesc moeso-tracic, precum şi la albanezi, ca urmaşi ai illirilor incomplet romanizaţi, care îl notează ë). După venirea slavilor, în aceste cuvinte, ă a fost înlocuit cu â/î, de origine slavă balcanică (proto-bulgară). Între timp, datorită faptului că substantivul neutru *mănu’ avea un plural care putea fi considerat feminin (*mănuri), se va fi petrecut „feminizarea” singularului în *mănă. De aici – refacerea şi a unui plural, nou – *măni (din care au evoluat mâni/mâini la daco-români, aromâni şi megleno-români), deşi, în unele zone – Bucovina – se foloseşte, încă, la plural, mânuri, precum şi evoluţia rotacizantă *mănă>măra. Strămoşii rotacizanţilor istro-români se pare că n-au intrat în contact cu înaintaşii slavilor bulgari de azi, fiind situaţi mai spre vest, în aria în care s-au aşezat strămoşii sârbo-croaţilor. Ei l-au păstrat pe ă, dovadă formele măra şi rumăr. Dar, probabil, datorită modificării lui *mănă în măra la rotacizanţi, undeva, la contactul acestora cu alţi români vestici, s-a putut trece la aceste „excepţii” – cărpă, Cărloman, tărziu, când ă a fost schimbat de â/î. Aceasta presupune circulaţia, în paralel, o vreme, a ambelor forme şi a celei rotacizate şi a celei nerotacizate şi, poate, migraţia unor grupuri de români dintr-o parte în alta a spaţiului românesc.
Evoluţia lui Carsium spre Hârşova este ea, singură, o întreagă „poveste”… Probabil, sub influenţa greco-bizantină dinspre litoralul Mării Negre – unde coloniile greceşti se găseau de câteva secole – a dus la modificarea, mai întâi, într-un *Charsion>*Chărsion, în care, ca şi în cuvântul scris Christos în lumea ortodoxă, pe care românii îl pronunţă Hristos, s-a ajuns la pronunţia *Hărsion; dacă n-ar fi existat influenţa greco-slavă, toponimul ar fi ajuns la o formă, probabilă *Cărs(i)u, apropiată de armenescul Kars.
Această influenţă bizantină se regăseşte, la o scară mai redusă, şi în lumea romanică occidentală, în care creştin, Cristian sunt scrise, în franceză chretien, Christian, dar rostite cu c. Lumea orientală a fost chiar mai influenţată de această pronunţie h pentru ch: în limba rusă, creştin se scrie/spune Христианские/hristiansk’e, la bulgari există numele Hristo, Hristev, cu echivalente româneşti, mai vechi – Hristu, Hristea, Hristache – pentru forme mai noi, Cristea, Cristache, Cristescu, Cristian, sau chiar Cârstea. La fel, greaca actuală foloseşte, în continuare, patronimul Christos. În schimb, românii catolici scriu şi pronunţă Cristos.
După anul 602, Dobrogea este pierdută de bizantini, în dauna slavilor, ulterior această provincie intrând sub controlul primului ţarat bulgar, până spre anul 1000. În această perioadă, în vremea convieţuirii cu slavii (de tip „bulgar”), dintr-un, probabil *Chărsio(n) daco-romano-bizantin s-a ajuns la o formă româno-slavă *(C)Hârsiovo/(C)Hârşiovo>Hârş(i)ovo, din care, prin românizarea sufixului -ovo, s-a fixat forma actuală, Hârşova.
Se pot trage câteva concluzii: 1) rotacizarea era deja în acţiune şi se pare că formele rotacizate/nerotacizate au circulat în paralel o vreme, forme de tipul mănă/măra explicând prezenţa unei evoluţii Carsium>*(C)Hărsio(n)>Hârşova şi în viitoarea Dobroge, chiar şi fără ca a/ă să fi fost nazalizaţi.
2) istro-românii par să fi fost mai puţin afectaţi de slavii de tip „bulgar”, dovadă că l-au păstrat pe ă: măra, rumăr.
3) evoluţia manu(s)>*mănu’/*mănuri>*mânu/mânuri>mână/mânuri>mână/mâni>mâ(i)nă/mâ(i)ni a avut loc înainte de secolele X-XI, formele respective fiind prezente la românii de pe ambele maluri ale Dunării, exceptându-i pe rotacizanţii istro-români. Ulterior, i epentetic, utilizat de megleno-români, l-a afectat pe mână/mâni, atât în daco-română, în care pluralul (muntenesc) a devenit mâini (moldovenii îl folosesc, regional, pe mâni), cât şi în vorbirea aromânilor, dintre care unii (macedoneni) îl folosesc şi la singular pe mâină.
4) Generalizarea evoluţiilor s>ş, z>j în română pare să se fi petrecut sub influenţa slavilor. Probabil atunci s-a produs modificarea *(C)Hărsio(n)>*Hârsiovo>Hârş(i)ovo>Hârşova, caseum>caş, dar şi fixarea alternanţei s/ş la singular/plural: urs/urşi, râs/râşi… De asemenea, cuvintele de origine slavă cneaz, viteaz, breaz, dau la plural formele cneji, viteji, breji. Această generalizare a cunoscut şi excepţii, legate, probabil, tot de statutul de „minoritate lingvistică” ameninţată, resimţit de românii din actualul ţinut secuiesc. Aceştia au continuat să utilizeze forme precum *cas, *coază, cozan, sluzbă. Din unele au rezultat toponime – Casin – sau antroponime – Cozan (Topliţa)/Kozan (Vlăhiţa, Miercurea-Ciuc). De fapt, chiar şi Casin derivă de la un patronim, cu sensul de râu care trece pe lângă moşia lui Casin (numele a rezultat din *cas, întocmai ca evoluţiile codru>Codrin, dor>Dorin, floare>Florin şi altele; din ultimul patronim pare să fi derivat şi numele oraşului Florina, din Grecia de azi, cu sensul, iniţial, de „moşie a lui Florin”). Din opoziţia, oarecum umoristică, între mocanii ciobani de la Curbura internă a Carpaţilor (care aveau o situaţie materială ceva mai bună) şi cozanii/cojanii agricultori din zonele joase – depresionare sau de câmpie (care aveau ce mânca, „o *coază/coajă de pâine”, dacă dădea Domnul vreme bună pentru recoltă), s-au născut aceste nume – Mocan (pentru „mocănimea” din Curbura internă, dintre Breţcu şi Săcele, respectiv pentru cea a Ţării Vrancei – de origine ardelenească), respectiv Cozan (pentru depresiunile Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, Giurgeu)/Cojan (pentru depresiunile subcarpatice de la est de Ţara Vrancei şi zonele de câmpie). Reacţia de „apărare” a românilor est-ardeleni explică această conservare a formelor *cas, *coază, din care au rezultat numele Casin, Cozan/Kozan. Prezenţa numelor şi la maghiari, în formele (Uj)Kaszon pentru Casin şi Kozan pentru Cozan dovedeşte, pe de-o parte şi că românii erau în „Secuime” la venirea secuilor, ulterior maghiarizaţi, iar, pe de alta şi procesul de asimilare, treptată, de către maghiarofoni, a elementului românesc din estul Transilvaniei. Cei care au dat unui râu de la est de Carpaţi numele de Caşin au migrat, se pare, din estul Ardealului, în această perioadă, faptul că erau numeroşi şi s-au aşezat în Moldova tot printre români explicând evoluţia *Casin>Caşin. Pe de altă parte, faptul că o asemenea conservare a unor forme arhaice la românii din „Secuime” datează din vremea convieţuirii cu slavii este dovedită de circulaţia cuvântului sluzbă (slujbă) pentru mesa catolică duminicală a românilor catolici din vestul Moldovei, originari din Ciuc şi Trei Scaune. Dacă ar fi fost de la început catolici şi nu de etnie română, n-ar fi avut ce căuta acest sluzbă, de origine slavă, preluat înainte de schisma din 1056, şi pronunţat într-o formă arhaică. Iar cozanii est-ardeleni au migrat dinspre nordul şi sudul „Secuimii” fie spre Valea Bistriţei (dinspre Topliţa), fie spre cea a Oituzului (dinspre Trei Scaune sau/şi Valea Casinului ardelean), întemeind, pe ambele râuri, câte un sat numit Cozăneşti.
Ne întoarcem la Cârpa şi la Dealul Cârpoc. Utilizarea, în română, a unui termen cu sens de stâncă, în condiţiile în care se întrebuinţează şi acest termen – stâncă – dar şi piatră şi, mai ales, sensul lui cârpă de obiect cu care se şterge mizeria, au făcut ca înţelesul de stâncă să se piardă, rămânând doar toponimele… Dar numai parţial, deoarece, în ignoranţa şi necunoaşterea lor, autorităţile comuniste au dispus schimbarea numelui satului bănăţean Cârpa în Valea Timişului. A rămas să mai vorbească, indirect, despre acest toponim, numele de familie Cârpanu(u), purtat de mai mulţi locuitori din alte aşezări din vestul ţării. Ca şi în Banat, vestul Ţării Oltului (Boiţa) a fost o arie puternic romanizată – dovadă existenţa a trei nume daco-romane în hotarul comunei (Caput Stenarum, Cibinus>Cibin, Alutus>Olt) – aici, însă, toponimul Dealul Cârpoc supravieţuind.
Am discutat, aici, despre prezenţa unor români vestici inclusiv în Ungaria de azi, în fosta Panonie dacii şi tracii romanizaţi supravieţuind migratorilor care vor fi trecut pe acolo, până în veacul al IX-lea, când se aşează aici triburile maghiarilor conduse de Arpad. Anonymus îi pomeneşte ca „blachi ac pastores romanorum”. Nimic mai adevărat, aşa cum o arată şi prezenţa în limba română atât a termenului şi numelui frânc(u)/Frâncu, cât şi a numelui conducătorului Imperiului carolingian – Cârloman. De unde vor fi ştiut românii de franci/frânci şi de Carolus Magnus/Cârloman, dacă nu de la păstorii români vestici, aflaţi în secolele VIII-IX în Ungaria, unde Carol cel Mare a şi creat aşa-numita „marcă panonică”, ce-i va fi cuprins, fie şi parţial, şi pe români? Perioada se suprapune perfect şi pe intervalul în care daco-romanii/românii au convieţuit cu vechii slavi, cărora li se datorează evoluţiile lui Carolus Magnus, Carolus, francus spre Cârloman, Cârlea/Cârlescu, frânc(u)/Frâncu. Cum să utilizezi în onomastică nume precum Frâncu, Cârlea/Cârlescu dar, mai ales, Cârloman, dacă nu ai fi avut contact cu francii şi cu Imperiul carolingian, exact în vremea în care româna se afla sub influenţă slavă? Deci, în jurul anului 800, în Ungaria, Croaţia şi Slovenia de azi se afla un element românesc, un rest al acestuia fiind, se pare, istro-românii. Vorbitorii de română de aici făceau parte, probabil, dintre rotacizanţi – aşa cum o arată şi dialectul istro-român, dar şi toponime şi antroponime din Croaţia, Ungaria şi Serbia (deja amintite), ei fiind asimilaţi, în mare măsură, de către slavi şi de către maghiari. Cei care nu au acceptat să rămână sub stăpânire maghiară, au migrat, fie spre sud – la aromâni onomastica probează faptul că o parte a lor, urmaşi de păstori (purtători ai numelor Batsani, Batsanis, rezultate dintr-un mai vechi *Băcean – la Florina, veche aşezare armânească, cu nume românesc), provin din Bacea (ţinutul dintre Dunăre şi Tisa, stăpânit în secolele IX-X de ducele Salanus), faptul fiind atestat şi de documente bizantine, dar şi de ruperea contactului cu daco-românii (atestat şi de absenţa cuvintelor maghiare în dialectul armânesc) -, fie spre est – aşa cum o dovedesc purtătorii numelui Băcean(u) din Banat, dar şi cei care se numesc Frâncu, Cârlea/Cârlescu, Cârloman, ori cei care au întemeiat satele numite Cârlomâneşti (unul în judeţul Buzău, celălalt în judeţul Galaţi). O altă dovadă a vechimii românilor în Câmpia Panonică este regionimul Bacea, de care, dacă ştiu şi aromânii, migraţi de aproape un mileniu, înseamnă că este mai vechi de secolele X-XI. Toponimul derivă de la cuvântul baci, de origine dacică, sensul său de ţinut al păstorilor traco-daci romanizaţi completându-se cu menţiunea lui Anonymus: „blachi ac pastores romanorum”. Cum românii din Bacea şi din întreaga Panonie au dispărut, practic, complet, memoria numelui o mai păstrează azi doar românii timoceni, dar şi derivatele maghiar – Bacs – şi sârbesc – Backa.
Evoluţiile Carolus Magnus>Cârloman şi Carolus>Cârlea seamănă cu cele care au dat şi în franceză şi italiană Charlemagne şi Charles, respectiv Carlomagno şi Carlo, deci sunt contemporane ca perioadă de apariţie. Faptul este întărit de apartenenţa actualului teritoriu al Franţei şi a unei mari părţi a Italiei la Imperiul lui Carolus Magnus, imperiu ce îi încorpora, pe lângă aceşti urmaşi de romani din jumătatea vestică a Europei, şi pe unii urmaşi ai dacilor şi tracilor romanizaţi – românii din „marca panonică”.
Fiindcă am pomenit de romani, dacii aveau, totuşi, ceva în comun şi cu aceştia, chiar fără să fi învăţat, încă, latina… Astfel, o inscripţie în limba dacică, scrisă cu caractere latine, îl menţionează pe regele Decebal: Decebalvs per Scorillo. Acest per dacic este asemănător cu latinescul puer, cu sensul de urmaş, copil, fiu. Apoi, oare, din ce limbă provine cuvântul românesc apă? Din latinescul acqua sau din dacicul apo, prezent în numele unui râu din Banatul de azi, în forma Apo Kras – adică Apa Caraşului (este de notat faptul că, în sardă, se spune abba)? Una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti, stăpânite de acei carpi, neclintiţi ca stânca, este vechea Petrodava, căreia localnicii îi spun, şi azi, Piatra (chiar dacă, oficial, ea se numeşte Piatra-Neamţ). Cuvântul dava însemna în dacică, cetate, deci Petrodava semnifică Cetatea Piatra. Prima menţiune documentară medievală a aşezării vorbeşte de Piatra lui Crăciun, acest Crăciun fiind un conducător local al românilor pietreni. Dar… şi în latină exista cuvântul petra. Aşa că… de unde derivă românescul piatră: din dacă sau din latină?
În ciuda acestor exemple de asemănări sau chiar identitate a unor forme dacice sau latine, a considera că romanii erau daci este o exagerare, deja demonstrată. Aceste asemănări se justifică, în contextul rădăcinilor indo-europene comune şi ale traco-dacilor şi ale romanilor.
O altă aşezare dacică, situată la poalele sudice ale Munţilor Apuseni este Germisara (azi Geoagiu-Băi). Specialiştii au demonstrat că, din acest toponim, prima sa parte, germ, provenit dintr-un indo-european *guermu ar semnifica, în româneşte, căldură (Geoagiu-Băi fiind şi azi staţiune şi datorită apelor termale), întocmai ca grecescul thermos (din care rezultă neologisme româneşti precum termal, termic, termos, termocentrală, etc.), sau germano-englezul warm. Lucru perfect adevărat, fiindcă, şi spaţial, prin tracii, dardanii şi moesii balcanici, strămoşii noştri erau vecini cu vechii greci, iar spre nord-vest, dacii şi Dacia lui Burebista se învecina(u), pe Morava ceho-slovacă, cu germanicii lui Ariovist – lucru confirmat şi de Caesar, care sublinia că „pe daci şi pe germani îi despart pădurile (Moraviei cehe – precizarea noastră) şi teama reciprocă”. Prezenţa dacică în acest areal, dar şi a românilor „vechi”, de dinainte de secolele IX-X, chiar mai la vest de Valea Moravei, pare a fi întărită de două toponime situate la est de Praga: Dacice (*Daciţa) şi Vlaşim – derivat din etnonimul vlah (formă slavă veche, balcanică, cehii utilizându-l, în Evul Mediu, din secolele XIV-XV pe valah pentru a-i atesta pe cei din Valahia moravă).
Dar… dacii se învecinau, spre nord, şi cu balticii şi cu vechii slavi… Astfel, româna l-a moştenit de la daci pe doină, semn că şi dacii aveau o sensibilitate deosebită… Însă, la lituanieni, este prezent astăzi cuvântul dainah, cu sensul de „cântec de jale”… Iar în Bihor, în unele cântece populare, se aude, şi azi, expresia „daina, doină şi daina”!… Mai mult, dacă traco-dacii l-au avut ca zeu pe Zamolxis/Zalmoxis, numele zeului suprem – ca zeitate a fertilităţii pământului – este Zelmecas, la baltici, nume asemănător cu termenul rusesc zemlia – pământ (de unde a derivat, ca neologism, în română, cernoziom – pământ negru, fertil)… Iar vecinătatea, pe Nistru, până în Evul Mediu, cu balticii lituanieni este dovedită şi de prezenţa Marelui Ducat al Lituaniei (unificat ulterior cu Polonia), dar şi de numele satului Viltoteşti, din Colinele Tutovei, derivat dintr-un lituanian Vitold/Vytautas.
În concluzie, locul traco-dacilor în Europa se pare că îi situează între Carpaţii Nordici şi Nistru – spre nord şi nord-est (areal în care, dinspre nord-vest spre nord-est, se învecinau cu germanicii, slavii, balticii, sciţii şi sarmaţii), Marea Neagră – la est, apoi ei se regăseau şi în Asia Mică (prin frigieni), apropiaţi de armeni şi greci, dar şi în Peninsula Balcanică, unde intrau în contact, spre sud, cu grecii, macedonenii (un popor situat, ca influenţă lingvistică între traci, illiri şi greci, dar grecizat ulterior şi apoi, parţial, slavizat) şi illirii. Spre vest, extensiunea lor se făcea simţită până în Panonia (Burebista stăpânea jumătatea estică a Ungariei de azi, până la Dunăre), intrând în contact cu celţii, iar spre nord-vest, pe Morava, se învecinau, din nou, cu germanicii. După cum am văzut, o vreme, chiar şi romanizaţi, ei şi-au păstrat, iniţial, această extensiune, dar, ulterior, prin asimilarea treptată a diferitelor grupuri de români dispăruţi, s-a ajuns la configuraţia de azi a spaţiului românofon.
P.S. Am dat peste o mulţime de aberaţii pe pagina http://en.wikipedia.org/wiki/Florina, dar nu există NICĂIERI, posibilitatea de a schimba ceva! Florina este femininul românesc al lui Florin… Acolo NU SCRIE nimic despre acest lucru. Sunt menţionaţi, astfel, un Sakoulevas river (adică râul Saculev/Sacului) şi „Pavlos Voskopoulos – controversial leader of the Rainbow party, which describes itself as the Political Party of Macedonian Minority in Greece„. După nume, strămoşii acestui Voskopoulos vin din vechea aşezare armânească Moscopole/Vlascopole/Viscopole/Voskopoja (în româneşte – Câmpul Vlahilor) unde s-a născut acea mişcare culturală numită Şcoala Moscopoleană, în veacul al XVIII-lea. Acum să văd cum vor reacţiona acei aromâni „verzi” („verzi” mai ales împotriva României şi a românilor)…
[…] am discutat, aici, despre formele rotacizante prezente în Ungaria – Birecz, Bura, Burecz, Czire -, Serbia nordică […]
Cârloman/Cârlea ar putea fi și o derivare a unei trăsături fizice cum sunt părul creț-cârlionți.Să nu uităm că și românul a avut odată multe nume originale,descriptive(Singurelu,Durău,Albu..Cârlea?);Apoi cu numele carp,ultima rămășiță directă de nume de trib..? Țineți minte că a existat un Amza PELEA(?Pelendava),mai sunt mulți SUCIU(Sucidava),câte un Tămășanu(Tamasidava)iar exemplele pot continua cu vechea Alboca(albul nostru sau al lor?)etc
Nu ştiu dacă n-o fi, cumva, vorba şi de vreo „contaminare” (cel puţin pentru Cârlea”, dar în ceea ce priveşte cele două nume şi, mai ales acesta, este vorba de asemănări frapante între română, italiană şi franceză. Astfel, din Carolus latin au rezultat Cârlea, Carlo, respectiv Charles. A se vedea sufixele, identice ale numelor din aceleaşi trei limbi romanice, derivate din patronimul latinesc Iulius: Jul(e)a/Giulea, Giulio şi Jules. Deci, la ambele nume (Carolus şi Iulius), sufixele din cele trei limbi sunt, respectiv -ea – în română, -o – în italiană şi -es – în franceză, semn că s-au format în aceeaşi perioadă. Pentru Jul(ea)/Giulea se afirmă că ar fi fost acel voievod din Ardeal din secolul al X-lea, pomenit în Gesta Hungarorum. Se afirmă acolo că el purta un nume „derivat de la un nume de sfânt roman” (Iulius). Cum atunci capitala Transilvaniei era la Bălgrad (Alba-Iulia), se explică marea concentrare a numelui Jul(e)a din satele de moţi ale Munţilor Apuseni, imediat vecine cu zona în care se află oraşul amintit. Mai remarcăm şi faptul că româna se comportă „hibrid”, uneori ca italiana (apar forme ca gioc, Giulea, gione, unele regionale, precum formele italiene giocco, Giulio, giovane), alteori – ca franceza (joc, joi, Julea, june – ca şi în formele franceze jeu, jeudi, Jules, jeune)…
Eu îți înțeleg argumentarea și are un farmec aparte să faci legături peste secole între informații disparate și realități onomastice sau toponimice de pe teren,însă eu caut mereu explicații mai simple: CÂRLÁN, cârlani,- Mânz sau cal tânăr,până la vârsta de circa trei ani– Et.nec. Nu știu dacă ai auzit de botezul păgân,dar în zonele montane se mai păstra odată un obiceu străvechi în care copilul grav bolnav era botezat a doua oară cu numele unui animal sălbatic(Lupu,Ursu,Calu,Jder..Cârlan-Cârlae? etc)ca patronim protector,era chiar un întreg ritual deosebit.
Cu tot respectul, trebuie să remarc că, în acest domeniu ştiinţific, cel al onomasticii (reprezentat atât de toponomastică, cât şi de antroponomastică), deosebit de complex şi… „alunecos”, este foarte periculos să te avânţi în explicaţii… „simple”. Ca orice ştiinţă, onomastica are nişte reguli şi, mai mult, este înrudită cu alte ştiinţe, de la care preia mult din metodologie ori rezultate… Însă, ceea ce complică şi mai mult lucrurile în acest domeniu este situarea sa la întrepătrunderea cu trei (ori chiar patru) ştiinţe: lingvistica (de care ar aparţine, după unele opinii), istoria şi geografia (se mai adaugă, zic unii, inclusiv subsemnatul, etnografia). Fără cunoştinţe serioase în aceste domenii, orice afirmaţie este hazardată, periculoasă… Fără nici o supărare, trebuie să nu fiu de acord cu câteva explicaţii date unor nume deja menţionate de dumneavoastră: Suciu este varianta românească a maghiarului Szucs (Blănaru, în română), variantă apărută întâi în Ardeal. Tămăşanu este fie un originar din satul Tamaşi (Bacău), fie urmaşul unui Tamaş (varianta parţial românizată a maghiarului Tamas, echivalent cu românescul Toma). Asta fiindcă există o regulă a antroponomiei româneşti de a forma nume ce atestă urmaşii cuiva cu sufixele -escu sau -(e)an(u) (dacă ultimul sufix nu arată originea geografică – cum este cazul unor nume precum Moldovan, Ardelean, Oltean, Bârsan sau… chiar Tămăşan).
În ceea ce îl priveşte pe Amza Pellea, apropiat de numele său a fost cel al diplomatului român Vespasian V. Pella, ce a activat în prima parte a veacului trecut, tot aici fiind de citat o localitate cu numele Pella, în Macedonia aflată în stăpânirea Greciei (într-o arie unde trăiesc, încă, aromâni). Mai multe nu pot spune…
În altă ordine de idei, despre prezenţa carpilor ca trib dacic localizat în Moldova (cu tot cu Basarabia) vorbeşte harta răspândirii, în România şi R. Moldova a purtătorilor acestui nume, localizarea cea mai frecventă suprapunându-se peste Moldova şi Basarabia, adică exact unde au trăit carpii. Iar acesta este un exemplu clar că este nevoie şi de geografie (şi de istorie) pe lângă lingvistică, spre a explica un nume (măcar mulţumitor, dacă nu bine).
În fine, este posibil ca mulţi români, cu nume precum Lupu, Vulpe, Ursu, etc, să-şi datoreze numele acelui „botez păgân)… Totuşi, spaţiul românesc, poporul nostru, nu fac excepţie de la o tradiţie… europeană de a da porecle „din dragoste”, fie ca „alint” (quie s’aime, se taquine” – zic francezii), fie pentru că astfel marchează o însuşire a strămoşului purtătorilor numelui respectiv. La noi se întâlnesc, pe lângă Lupu/Lupescu/Lupan/Lupulescu etc – cu sens de „om care are o foame de lup”, Iepure – „om fricos”, Vulpe – „om şiret, viclean”, Ursu – „om ursuz, morocănos, care se mişcă greoi” ş.a.m.d., şi nume precum Şchiopu, Mutu, Cârnu, Ştirbu, Surdu, Micu, Mare, Grasu, Scurtu, etc. La fel, în spaţiul romanic occidental notăm Volpe – la italieni, Renard – la francezi, în spaţiul germanic – Wolf, la maghiari – Farkas (cu replici româneşti: Farcaş/Fărcaş/Fărcaşiu/Fărcăşan), în cel slav – Vuk/Vluk (care a dat şi la români nume ca Vâlcu/Vâlcan/Vâlcănescu/Vâlcea/Vâlciu, Vulcan/Vulcănescu, etc.), ca să nu mai spunem că urmaşa „ursului” sovietic – URS(S) – adică Rusia este condusă de un… „urs” (Medvedev)… Bogăţia mai mare a unor astfel de nume derivate din porecle la români ţine de un puternic simţ al unorului, al aşa-numitei „băşcălii”, care ne-a ajutat să supravieţuim râzând (de necazul propriu) în perioada îndelungată a migraţiilor… Iar dovada că asemenea nume şi simţul umorului se moştenesc, cel puţin la europenii romanici, de la strămoşii lor romanii este dată de numele complet al poetului Ovidiu: Publius Ovidius Naso („năsosul”), care, fiindcă avea nasul cam lung şi şi l-a băgat în „ciorba” împăratului, a fost surghiunit la Tomis, printre „barbarii” geţi. Iar din vremea romanizării dacilor încep să fie frecvente, în documentele rămase de atunci nume de daco-romani precum Ursus, Lupus, etc…, devenite Ursu, Lupu,… mai târziu.
Toata aceasta „exegeza” in domeniul onomasticii/toponomiei nu poate avea succes daca nu se plaseaza corect in timp si spatiu. E clar ca orice inceput de drum amplasat aiurea in spatiu duce la concluzii false. Plasarea originii românilor la nord de Dunare fiind cel mai mare fals.
De exemplu, textul airma: „Cum să utilizezi în onomastică nume precum Frâncu, Cârlea/Cârlescu dar, mai ales, Cârloman, dacă nu ai fi avut contact cu francii şi cu Imperiul carolingian, exact în vremea în care româna se afla sub influenţă slavă? Deci, în jurul anului 800, în Ungaria, Croaţia şi Slovenia de azi se afla un element românesc”
Limba româna nu se afla deloc sub influenta slava in momentul primului impact cu francii. Francii au ocupat dupa anul 751 partea vestica a peninsulei balcanice (zona unde astazi se afla Croatia, Bosnia, Muntenegru, nordul Albaniei). Este exact zona etnogenezei românesti.
Limba româna n-a avut nici un contact cu limbile slave inainte de anul 1000. Este o axioma imbratisata de majoritatea lingvistilor.
PS:
inca un amanunt. Limba dalmata n-a existat niciodata. Este o inventie din sec 19 si se datoreaza italienilor care prin limba dalmata isi revendicau existenta pe coasta balcanica a Adriaticii. Limba dalmata, construita de Bartoli, era de fapt o limba artificiala ce se incadra in dialectele italienesti. El a construit-o din relatarile unui batran originar din insula Veglia. Pe aceasta insula limba romanica predominanta fiind istro-româna. Bartoli fiind el insusi un italian din peninsula Istria, a carui limba materna era un dialect italian istriot. De ce Bartoli reconstruieste o limba „dalmata” din moment ce in jurul sau se mai vorbea limba bastinasa, istro-româna?
Stimate domn,
Pentru toate ideile avansate în comentariul dumneavoastra, era elegant, civilizat, decent, să ne fi furnizat vreo indicaţie bibliografică sau două, dintre specialiştii serioşi care s-au ocupat de chestiune. În ceea ce mă priveşte, am îndrăznit să scriu toate cele de mai sus şi altele legate de aceste idei abia după ce am citit ce au scris despre naşterea şi evoluţia limbii române specialişti precum Gheorghe Ivănescu, Alexandru Rosetti, Sextil Puşcariu, Emil Petrovici, Nicolae Drăganu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Teodor Capidan, Ion Iosif Russu (lingvişti), Gheorghe I. Brătianu, George Murnu, Alexandru V. Boldur, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Adolf Armbruster, Stelian Brezeanu (istorici), fără a avea, cumva, pretenţia de a „epuiza” lista (este doar o enumerare de autori care mi-au venit, acum, în memorie). Pe de altă parte, plecând de la lucrările recunoscute în plan ştiinţific, am avut şi am şi eu unele mărunte contribuţii la chestiune, între care se numără hărţile legate de evoluţia crono-spaţială a limbii române, deja postate în materialul legat de păstorii rotacizanţi, hărţi publicate prima dată în teza de doctorat. Pot să adaug că, studiind deja onomastica românească legată de păstorit (care include circa 350 de variante şi derivate de la 10 termeni cu acest caracter), nu doar că se confirmă cele afirmate mai sus (dar şi cu alte ocazii), ci că, mai mult, unele idei trebuie clar întărite, consolidate. Nu cred că analiza a peste 110000 de purtători ai acestor nume legate de păstorit, din 20 de ţări din spaţiul carpato-balcanic, nu reprezintă o „secvenţă onomastică” suficient de solidă spre a servi argumentaţiilor aduse în sprijinul propriilor idei. Mă abţin să răspund la acest comentariu, precum şi la altele, care, în lipsa argumentaţiei, par să vină din partea unui „aflător în treabă prin vorbă”!
Foarte intetesantă explicația
Carpați-Stâncoși
.Nu pot să nu remarc(amar)că stânca dacică Carpă a devenit …Cârpă.
am devenit din tari ca stânca un popor de cârpe.
…Ă-Â
Cîrpa și Cîrpoc pot să aibă altă semnificație și tu le pui în contul unui presupus dacic carp(ă)- stîncă. Cárp are accentul fix pe /a/, la fel ca pentru brád. Doar /a/ neaccentuat devine ă (sau â), ceea ce n-ar fi cazul aici. Nici Carpații nu mai înseamnă nimic concret și văd că /a/ rămîne neschimbat.
Hârșova putea avea pe /ș/ încă din antichitate, doar că latina nu avea litera corespunzătoare. Poate de asta uneori e transcris ss acolo unde ar fi fost un ș: Porolissum, Tiasson, Patavissa, coisstoboces, etc. Traco-dacii erau satem, deci RUKI acționa din plin așa cum ne dau de înțeles toate hidronimele vechi: Someș, Mureș, Argeș.
Urs-urși și rîs-rîși e prea simplu. E arhicunoscut cu vocalele anterioare palatalizează spirantele și dentalele. NU puteam avea altceva decît /ș/ în aceste instanțe. Nu-i nici o influenă slavă.
Cît privește literele (î sau j, orice litere vrei) îți poate spune orice lingvist de meserie că nu se împrumută litere, ci cuvinte, iar cuvintele ale căror foneme nu se găsesc în limba care primește se va impune un substituit cu verbalizare apropiată.
Dacă /j/ n-ar fi existat de unde l-au luat celelalte limbi latine surori? 🙂
Și care ar fi, mă rog, acea „altă semnificație”? Poate că, în plan lingvistic, legat de etimologii, evoluții fonetice. etc. mai am de învățat, dar, corelând faptele onomastice și cu cadrul geografic, în cazul de față, cu substratul (situat, în ambele cazuri, în arii depresionare, la contactul cu spațiul carpatic), toponimele par să se lege de un substrat mai dur. Ați fost în teren, pe culoarul Timiș-Cerna (unde este satul Cârpa) sau în vestul Țării Oltului (unde, la sud-vest de satul Boița, se află Dealul Cârpoc), ca să vă dați cu părerea? Iar legat de diferențele de fonetism (Carp – ca patronim, respectiv Carpați, prin contrast cu Cârpa și Cârpoc), eu consider că primele două exemple au rămas, ca toponime, nemodificate, în vreme ce, numele în care „a” a trecut în „â”, au evoluat, ulterior, dintr-un termen care, pe la începuturile românei, în forma, probabilă, „cârpă” (cu sensul de „piatră, stâncă”) a permis crearea unor toponime cu acest „â”… Celelalte două nume – Carpați și Carp – puteau rămâne nemodificate, presupun, datorită prestigiului: într-un caz, numele desemnează lanțul montan de care urmașii dacilor romanizați au fost mereu atașați (a se vedea citatul roman „daci de montibus inhaerent”), iar în celălalt, urmașii carpilor au considerat că nu pot abandona, prin creștinare, chiar tot ce venea de la strămoșii lor și l-au păstrat pe Carp ca nume de botez (basarabenii îl folosesc și azi, dovadă stând cartea de telefon actuală, iar în Moldova de la vest de Prut era folosit ca prenume în perioada interbelică, după cum o dovedește Anuarul SOCEC al României Mari, publicat în 1925). Doar așa se explică această concentrare a patronimului Carp în Moldova și Basarabia, adică în ariile unde au locuit cândva carpii.
Problema cu existența lui „ș” din vremea romanilor este o problemă, deoarece, deși îmi dați exemple de nume în care apar doi de „s”, toate hidronimele menționate, ca și vechiul nume al Hârșovei, au fost notate de romani cu un singur „s”: Samus, Marisia/Marisus, Argesis, respectiv Carsium. Undeva, aveți dumneavoastră dreptate, dar nu în maniera în care ați prezentat lucrurile: Procopius din Caesareea menționează, în vremea lui Justinian, o serie de toponime din teritoriile cu traco-daco-romani de la sud de Dunăre, aflate în componența Imperiului roman de răsărit. Modul în care Procopius (și alții) au ales să noteze pe „ș”, probabil, zic eu, derivat din „s”, nu este cel amintit de dumneavoastră. Dacă ați fi trecut pe la blogul domnului Sorin Olteanu, care a avut o teză de doctorat consacrată operei lui Procopius, ați fi văzut că apare la acest autor de secol VI d. Hr. un toponim notat Skepte Casas. Cum Procopius a scris în greacă, acest nume redă un toponim care, în latină ar fi fost notat Scepte Casas, adică Șapte Case, sau Șepte Case, ca să fim mai corecți. Acest fel de notare seamănă cu maniera actuală în care italiana îl scrie pe „ș”. Tot așa trebuie citit și unul dintre patronimele ce menționează traco-daci romanizați, tot la sud de Dunăre: un document din aceeași vreme amintește de „dacul Scerban”, adică „Șerban”… Dar, cum dumneavoastră afirmați că „îți poate spune orice lingvist de meserie că nu se împrumută litere, ci cuvinte” (trec peste exprimarea „la per tu”, deși nu-mi amintesc să ne fi cunoscut!)”, poate îmi explicați de ce franceza și italiana, care au pe „ș”, ca și româna, nu-l folosesc în cazul pluralului lui „urs”, iar româna – da!? Sau de ce, dacă nu se împrumută, după spusele lingviștilor foneme (fiindcă literele sunt semnele scrise care redau sunetele unei limbi – asta chiar v-o poate spune orice lingvist serios!), ci cuvinte, de ce dintr-un termen latin – „lumen” – a rezultat în română „lumină”, iar în franceză – „lumiere”, unde al doilea sunet, „ü”, nu exista în latină! Ați… uitat că există și un substrat și că, poate, acesta o fi dus și la „apariția” unor foneme ce nu existau în latină (celto-iberic pentru spaniolă, portugheză și catalană, galic pentru franceză, italic pentru italiană și traco-dacic pentru română), iar, dacă nu, „vinovați” pentru acest „ü” sunt chiar germanicii, care, iaca, tocmai au adus un fonem nou într-o limbă romanică, cu tot cu cuvintele pe care le-au „împrumutat” francezei, când s-au „lăsat” asimilați de urmașii galo-romanilor… Dar, dacă ați fi citit câte ceva din ce au scris Ion Iosif Russu, Gheorghe Ivănescu sau Gheorghe Brătianu, ați fi aflat că există și influența substratului, care s-a făcut simțită, din secolul al III-lea d. Hr., când, și din cauza invaziilor barbare, dar și a crizei economice, alimentare, politice, etc, Imperiul roman începe să intre în declin iar autoritatea Romei imperiale începe să nu mai aibă… autoritate, nici în plan lingvistic. Iar dacă adstratul (germanic, în cazul italienilor, francezilor, spaniolilor și/sau portughezilor, slav – în cazul românilor) nu putea aduce foneme noi unei limbi, după afirmația dumneavoastră, cum se face că unele limbi slave îl au pe „î”, care-i al lor atât la polonezi, ruși, ucaineni sau sârbi, dar bulgarii, ca și noi și albanezii, cu care nu sunt neamuri, îl au pe „ă”, și încă în nume pe care nu aveau cum să le împrumute, precum Tărgoviște sau Bălgaria (le-am redat cu fonetism românesc)??? Ca să nu mai vorbim despre „împrumuturile” românești din… latină, de genul „mână”/„măra”, „pâ(i)ne”/„pâre”, „duminică”/„dumirecă”/„dumanică”, „Crăciun”/„Cârciun”, etc (a doua formă, unde apare, este istroromână sau aromână, iar a treia, unde este cazul – doar aromânească). De unde le-or fi luat dialectele românești de azi pe „â”, „ă”, că latina nu avea așa ceva?…
Un ultim aspect: dacă eu am folosit și în text și în comentarii, trimiteri, CONCRETE, la autori, bibliografie, dumneavoastră umblați cu „sofisme” de genul „îți poate spune orice lingvist de meserie”, „e arhicunoscut”, ș.a.m.d. Faceți bine și CITAȚI AUTORI CUNOSCUȚI, RECUNOSCUȚI ATÂT ÎN ȚARĂ, CÂT ȘI PESTE HOTARE! SURSA! Altfel, totul este „aflare în treabă prin vorbă!”!
De ce n-a rămas neschimbat și numele Apostolului Andrei în graiul popular? Are un prestigiu și o recunoaștere în toată aria românismului, dar de moștenit nu s-a păstrat decît Îndrea, Indrean, Undrea și altele asemenea. Alt exemplu la îndemînă ar fi Medru pentru Dumitru.Și Traian s-a păstrat ca Troian, așa cum e consemnat într-o inscripția antică din Balcani. Deci prestigiul valorează prea puțin și nu stă în calea transformărilor fonetice specifice.
Nu cred că există cineva mai avid ca mine de a descoperi cuvinte dacice, însă acest Cârpoc pur și simplu nu se explică așa cum dorești dumneata. Nu există o singură mențiune regională care să ateste cârpoc- stîncă, piatră, chiar dacă cadrul geografic ar indica așa ceva.
Cu cît e mai vechi un toponim, cu atît sînt mai mari șansele să fie descriptiv și mai puțin unul ce ține de onomastică.
Depinde de vechimea sa, care e forma sub care a fost consemnat prima oară, ce transformări a suferit..mă rog, știi mai bine ca mine cum se face analiza.
Ca o curiozitate, dacă carpii erau creștinați în limba latină nu crezi că acest nume, Carp (piatră), ar fi putut substitui clasicul Petru în limba lor? 🙂
Probabil că nu!
Cîrpoc ar putea fi doar o altă var.regională din cîrpaci. Dacă luăm în brațe numai dacologia eu aș încerca să aflu mai multe despre sufixul dacic -oc(a) din toponimele Napoca, Alboca, etc. Specialiștii spun că indică apartenența etnică(tribală). În albaneză -ak se folosește pentru formarea adjectivelor, deci să zicem că o variabilă neconsemnată pînă acum în dacică ar putea da același sens: Cîrpoc (*cărpoc)- stîncos, deci accentul fiind pe sufix, a se scurtează în ă.
Am citit și eu destulă maculatură, am și o carte de Russsu pe care o recitesc acum. Bineînțeles că dacica a influențat latina. Literele ă și â nu sînt specifice numai nouă, (se găsesc și în engleză, franceză, albaneză) doar că unele limbi nu au caracter specific pentru ele.
Am citit și pe Sorin Olteanu și tot în cadrul studiului toponimic propune convenția ss pentru transcrierea lui ș cînd discută despre un hidronim și două etnonime (moesi, coisstoboces).
Mă întreb dacă nu cumva dacicul „apo” nu e o transcriere pentru un original „apă”! Cu ce literă ar fi transcris latinii sunetul „ă”?
Cred că s-au emis deja păreri că valahii din Moravia ar fi emigrat acolo din Panonia, dar ce s-o fi întâmplat cu dacii răsfirați de-a lungul Carpaților, acei carpi și costoboci care figurau pe unele hărți antice și scrieri grecești pînă la Vistula, cu enclave în Slovacia și pînă la Dunărea mijlocie.
În sec. IV încă mai erau intrepreți de dacă în armata imperială, cf. cu acel mormînt cu inscripție găsit în Ungaria de azi.
Nu cred că acel Cârpoc vine din dacicul „carp”, căci numele Carp ar fi trebuit să sufere aceiași transformare. Eu cred că accentul cădea pe a, astfel că se păstra neschimbat dacă l-am fi moștenit ca lexemă. La fel și în albaneză, accentul pe vocală îi asigură stabilitatea, altfel ar fi devenit ë.
Nu cred că-i vreo legătură între cîrpă(slavic) și vreun cuv.dacic.
Păcat de daci că au fost atît de ușor asimilabili. Ar fi fost interesant să avem o catedră de limbă tracică la facultate. 🙂 Nu mă refer la asta care se învîrte în jurul a 200 de cuv. , ci de una virtual completă cum e studiată vechea irlandeză de origine celtică. Asta ar fi însemnat ca o enclavă dacică să supraviețuiască pînă în secolul XVII măcar.
În legătură cu „Carp” și „Cârpoc”, tocmai am răspuns mai sus.
Legat de o eventuală catedră de limbă tracică… acea comparație cu vechea irlandeză nu este cea mai potrivită, deoarece, dacă irlandeza chiar este o limbă celtică, urmașa directă a acesteia, româna, ca limbă romanică, a păstrat extrem de puțin dintr-o limbă, îmi pare rău să o spun, dispărută de mai mult de 1000 de ani…
Legat de asimilarea dacilor, se pare că un mic „amănunt” i-a „șters” de pe fața pământului: propagarea creștinismului! Fiind nevoiți, din secolele III-IV, să opteze între a fi precum cei din Imperiu (adică romani și creștini) sau a se pierde printre barbarii păgâni ce veneau dinspre răsărit, se pare că au ales, prin numele poporului „român”, derivat din „romanus” și mulțimea de termeni latini ce desemnează creștinismul incipient…