Locul traco-dacilor romanizaţi între popoarele europene

Cu un alt prilej aminteam, aici, cum nu se putea ca romanii să fi fost daci. Drept completare la cele spuse atunci, să încercăm, cu câteva exemple, să precizăm locul traco-dacilor printre popoarele europene.

Începem cu ceea ce se ştie… Româna, ca limbă romanică, continuatoare a latinei populare vorbită în spaţiul balcano-carpatic de urmaşii traco-geto-dacilor, a moştenit (şi) de la aceştia un număr de aproximativ 150 de cuvinte. Acest fapt este demonstrat, cu numeroase argumente, de Ioan Iosif Russu, în Limba traco-geţilor. Printre aceste cuvinte se numără: brad, bardă, barză, viezure, fagure, măgură, mazăre, mal, urdă, zăr, stână, doină, baci, bucium, strugure, cârlan, mânz, mire, băiat… Se pare că dacii l-au avut şi pe *carpă – cu sensul de stâncă. De aici ar deriva atât numele Carpaţilor, cât şi cel al tribului dacic al carpilor din Moldova de mai târziu. Menţionăm faptul că această continuitate (în a rămâne neclintiţi ca o stâncă pe plaiurile lor) a celor mai „încăpăţânaţi” daci contra Romei – pe care au tot atacat-o, singuri, sau aliaţi cu diverşi migratori, până în secolul al IV-lea – pare dovedită şi de păstrarea lui Carp ca singurul nume de persoană derivat, la români, de la un nume de trib traco-dacic (mai mult, faptul că aceşti carpi au avut căpetenii, tarabostes, a fost continuat prin menţinerea unor familii boiereşti moldovene, cu numele Carp, până la începutul veacului trecut, prin bine-cunoscutul om politic conservator vasluian Petre P. Carp). Încetarea, bruscă, din veacul al IV-lea, a atacurilor carpilor la sud de Dunăre se leagă de trecerea lor masivă la creştinism (devenit religie oficială în Imperiu, în 330 d. Hr.), coroborată şi cu romanizarea, chiar benevolă, care explică acceptarea şi păstrarea unor termeni latini în româna moldovenească (curechi – derivat din latinescul colicium, arină – ultimul doar în Transnistria, la urmaşii tirageţilor), în opoziţie cu „rezistenţa” la romanizare a strămoşilor ardelenilor şi oltenilor (care l-au păstrat pe dacicul varză) sau cu înlocuirea lui arină de către nisip (de origine slavă). Sensul de stâncă pentru *carpă este întărit atât de prezenţa termenului în albaneză, în forma karpë – cu acelaşi sens, dar şi a altor toponime, răspândite din vestul Balcanilor până în estul Mării Negre, în care este prezent radicalul indo-european kar-: Karst – în Croaţia, Kars – o localitate la frontiera turco-georgiană (de origine armeană, însă; despre armeni se ştie că erau, şi ei, înrudiţi cu traco-dacii) sau chiar vechiul nume al Hârşovei de azi – Carsium. Mai adăugăm şi faptul că, în Marea Egee, o insulă grecească se numeşte Karpathos.

Am menţionat că asemenea nume se regăsesc inclusiv în spaţiul locuit de traco-geţi. Vom reveni la Carsium puţin mai târziu. Deocamdată mai precizăm că astfel de toponime s-au păstrat şi în spaţiul românesc actual, aflat în secolele II-III d. Hr. în aria provinciei romane Dacia (tot ca semn al „rezistenţei” la romanizare). Astfel, vechiul nume al aşezării bănăţene Valea Timişului era Cârpa, iar în aria comunei Boiţa din vestul Ţării Oltului se află toponimul Dealul Cârpoc.

Înainte de a vedea care a fost evoluţia lui *carpă dacic spre românescul cârpă – cu sensul de stâncă, pierdut între timp – trebuie să precizăm că specialiştii afirmă că modificarea fonetică a>â/î în română apare doar unde exista o nazalizare a vocalei respective, adică în cuvinte în care a era urmat de n: angelus, romanus, panem, canem, manus, paganus, francus, care au devenit, ulterior, în română, înger, ar(u)mân/rumân/rămăn/rumăr/rumon/român, pâ(i)ne, câ(i)ne, mânu/mână/măra, păgân, frânc(u). Dar, totuşi… regula are şi excepţii: tardivus, Carolus Magnus, Carolus, *carpă şi chiar toponimul dobrogean Carsium au devenit, în română, târziu, Cârloman, Cârlea/Cârlescu, cârpă, Hârşova…

Credem că forma istro-românească rotacizată măra, pentru mână, poate explica în ce fel s-a ajuns la aceste excepţii. Asta presupune că toate formele latineşti cu a nazalizat să fi fost rostite, într-o latină populară traco-dacică *ăngelu’/*ăngeru’, *rumănu’, *păne, *căne, *mănu’, *păgănu’, *frăncu’. În toate acestea, a latinesc a fost înlocuit de ă traco-illir (că este traco-illir o demonstrează păstrarea lui şi la toţi românii, ca traco-daci romanizaţi, dar şi la bulgari, care au asimilat, ca slavi, un important element românesc moeso-tracic, precum şi la albanezi, ca urmaşi ai illirilor incomplet romanizaţi, care îl notează ë). După venirea slavilor, în aceste cuvinte, ă a fost înlocuit cu â/î, de origine slavă balcanică (proto-bulgară). Între timp, datorită faptului că substantivul neutru *mănu’ avea un plural care putea fi considerat feminin (*mănuri), se va fi petrecut „feminizarea” singularului în *mănă. De aici – refacerea şi a unui plural, nou – *măni (din care au evoluat mâni/mâini la daco-români, aromâni şi megleno-români), deşi, în unele zone – Bucovina – se foloseşte, încă, la plural, mânuri, precum şi evoluţia rotacizantă *mănă>măra. Strămoşii rotacizanţilor istro-români se pare că n-au intrat în contact cu înaintaşii slavilor bulgari de azi, fiind situaţi mai spre vest, în aria în care s-au aşezat strămoşii sârbo-croaţilor. Ei l-au păstrat pe ă, dovadă formele măra şi rumăr. Dar, probabil, datorită modificării lui *mănă în măra la rotacizanţi, undeva, la contactul acestora cu alţi români vestici, s-a putut trece la aceste „excepţii” – cărpă, Cărloman, tărziu, când ă a fost schimbat de â/î. Aceasta presupune circulaţia, în paralel, o vreme, a ambelor forme şi a celei rotacizate şi a celei nerotacizate şi, poate, migraţia unor grupuri de români dintr-o parte în alta a spaţiului românesc.

Evoluţia lui Carsium spre Hârşova este ea, singură, o întreagă „poveste”… Probabil, sub influenţa greco-bizantină dinspre litoralul Mării Negre – unde coloniile greceşti se găseau de câteva secole – a dus la modificarea, mai întâi, într-un *Charsion>*Chărsion, în care, ca şi în cuvântul scris Christos în lumea ortodoxă, pe care românii îl pronunţă Hristos, s-a ajuns la pronunţia *Hărsion; dacă n-ar fi existat influenţa greco-slavă, toponimul ar fi ajuns la o formă, probabilă *Cărs(i)u, apropiată de armenescul Kars.

Această influenţă bizantină se regăseşte, la o scară mai redusă, şi în lumea romanică occidentală, în care creştin, Cristian sunt scrise, în franceză chretien, Christian, dar rostite cu c. Lumea orientală a fost chiar mai influenţată de această pronunţie h pentru ch:  în limba rusă, creştin se scrie/spune Христианские/hristiansk’e, la bulgari există numele Hristo, Hristev, cu echivalente româneşti, mai vechi – Hristu, Hristea, Hristache – pentru forme mai noi, Cristea, Cristache, Cristescu, Cristian, sau chiar Cârstea. La fel, greaca actuală foloseşte, în continuare, patronimul Christos. În schimb, românii catolici scriu şi pronunţă Cristos.

După anul 602, Dobrogea este pierdută de bizantini, în dauna slavilor, ulterior această provincie intrând sub controlul primului ţarat bulgar, până spre anul 1000.  În această perioadă, în vremea convieţuirii cu slavii (de tip „bulgar”), dintr-un, probabil *Chărsio(n) daco-romano-bizantin s-a ajuns la o formă româno-slavă *(C)Hârsiovo/(C)Hârşiovo>Hârş(i)ovo, din care, prin românizarea sufixului -ovo, s-a fixat forma actuală, Hârşova.

Se pot trage câteva concluzii: 1) rotacizarea era deja în acţiune şi se pare că formele rotacizate/nerotacizate au circulat în paralel o vreme, forme de tipul mănă/măra explicând prezenţa unei evoluţii Carsium>*(C)Hărsio(n)>Hârşova şi în viitoarea Dobroge, chiar şi fără ca a/ă să fi fost nazalizaţi.

2) istro-românii par să fi fost mai puţin afectaţi de slavii de tip „bulgar”, dovadă că l-au păstrat pe ă: măra, rumăr.

3) evoluţia manu(s)>*mănu’/*mănuri>*mânu/mânuri>mână/mânuri>mână/mâni>mâ(i)nă/mâ(i)ni a avut loc înainte de secolele X-XI, formele respective fiind prezente la românii de pe ambele maluri ale Dunării, exceptându-i pe rotacizanţii istro-români. Ulterior, i epentetic, utilizat de megleno-români, l-a afectat pe mână/mâni, atât în daco-română, în care pluralul (muntenesc) a devenit mâini (moldovenii îl folosesc, regional, pe mâni), cât şi în vorbirea aromânilor, dintre care unii (macedoneni) îl folosesc şi la singular pe mâină. 

4) Generalizarea evoluţiilor s>ş, z>j în română pare să se fi petrecut sub influenţa slavilor. Probabil atunci s-a produs modificarea *(C)Hărsio(n)>*Hârsiovo>Hârş(i)ovo>Hârşova, caseum>caş, dar şi fixarea alternanţei s/ş la singular/plural: urs/urşi, râs/râşi… De asemenea, cuvintele de origine slavă cneaz, viteaz, breaz, dau la plural formele cneji, viteji, breji. Această generalizare a cunoscut şi excepţii, legate, probabil, tot de statutul de „minoritate lingvistică” ameninţată, resimţit de românii din actualul ţinut secuiesc. Aceştia au continuat să utilizeze forme precum *cas, *coază, cozan, sluzbă. Din unele au rezultat toponime – Casin – sau antroponime – Cozan (Topliţa)/Kozan (Vlăhiţa, Miercurea-Ciuc). De fapt, chiar şi Casin derivă de la un patronim, cu sensul de râu care trece pe lângă moşia lui Casin (numele a rezultat din *cas, întocmai ca evoluţiile codru>Codrin, dor>Dorin, floare>Florin şi altele; din ultimul patronim pare să fi derivat şi numele oraşului Florina, din Grecia de azi, cu sensul, iniţial, de „moşie a lui Florin”). Din opoziţia, oarecum umoristică, între mocanii ciobani de la Curbura internă a Carpaţilor (care aveau o situaţie materială ceva mai bună) şi cozanii/cojanii agricultori din zonele joase – depresionare sau de câmpie (care aveau ce mânca, „o *coază/coajă de pâine”, dacă dădea Domnul vreme bună pentru recoltă), s-au născut aceste nume – Mocan (pentru „mocănimea” din Curbura internă, dintre Breţcu şi Săcele, respectiv pentru cea a Ţării Vrancei – de origine ardelenească), respectiv Cozan (pentru depresiunile Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, Giurgeu)/Cojan (pentru depresiunile subcarpatice de la est de Ţara Vrancei şi zonele de câmpie). Reacţia de „apărare” a românilor est-ardeleni explică această conservare a formelor *cas, *coază, din care au rezultat numele Casin, Cozan/Kozan. Prezenţa numelor şi la maghiari, în formele (Uj)Kaszon pentru Casin şi Kozan pentru Cozan dovedeşte, pe de-o parte şi că românii erau în „Secuime” la venirea secuilor, ulterior maghiarizaţi, iar, pe de alta şi procesul de asimilare, treptată, de către maghiarofoni, a elementului românesc din estul Transilvaniei. Cei care au dat unui râu de la est de Carpaţi numele de Caşin au migrat, se pare, din estul Ardealului, în această perioadă, faptul că erau numeroşi şi s-au aşezat în Moldova tot printre români explicând evoluţia *Casin>Caşin. Pe de altă parte, faptul că o asemenea conservare a unor forme arhaice la românii din „Secuime” datează din vremea convieţuirii cu slavii este dovedită de circulaţia cuvântului sluzbă (slujbă) pentru mesa catolică duminicală a românilor catolici din vestul Moldovei, originari din Ciuc şi Trei Scaune. Dacă ar fi fost de la început catolici şi nu de etnie română, n-ar fi avut ce căuta acest sluzbă, de origine slavă, preluat înainte de schisma din 1056, şi pronunţat într-o formă arhaică. Iar cozanii est-ardeleni au migrat dinspre nordul şi sudul „Secuimii” fie spre Valea Bistriţei (dinspre Topliţa), fie spre cea a Oituzului (dinspre Trei Scaune sau/şi Valea Casinului ardelean), întemeind, pe ambele râuri, câte un sat numit Cozăneşti. 

Ne întoarcem la Cârpa şi la Dealul Cârpoc. Utilizarea, în română, a unui termen cu sens de stâncă, în condiţiile în care se întrebuinţează şi acest termen – stâncă – dar şi piatră şi, mai ales, sensul lui cârpă de obiect cu care se şterge mizeria, au făcut ca înţelesul de stâncă să se piardă, rămânând doar toponimele… Dar numai parţial, deoarece, în ignoranţa şi necunoaşterea lor, autorităţile comuniste au dispus schimbarea numelui satului bănăţean Cârpa în Valea Timişului. A rămas să mai vorbească, indirect, despre acest toponim, numele de familie Cârpanu(u), purtat de mai mulţi locuitori din alte aşezări din vestul ţării. Ca şi în Banat, vestul Ţării Oltului (Boiţa) a fost o arie puternic romanizată – dovadă existenţa a trei nume daco-romane în hotarul comunei (Caput Stenarum, Cibinus>Cibin, Alutus>Olt) – aici, însă, toponimul Dealul Cârpoc supravieţuind.

Am discutat, aici, despre prezenţa unor români vestici inclusiv în Ungaria de azi, în fosta Panonie dacii şi tracii romanizaţi supravieţuind migratorilor care vor fi trecut pe acolo, până în veacul al IX-lea, când se aşează aici triburile maghiarilor conduse de Arpad. Anonymus îi pomeneşte ca „blachi ac pastores romanorum”. Nimic mai adevărat, aşa cum o arată şi prezenţa în limba română atât a termenului şi numelui frânc(u)/Frâncu, cât şi a numelui conducătorului Imperiului carolingian – Cârloman. De unde vor fi ştiut românii de franci/frânci şi de Carolus Magnus/Cârloman, dacă nu de la păstorii români vestici, aflaţi în secolele VIII-IX în Ungaria, unde Carol cel Mare a şi creat aşa-numita „marcă panonică”, ce-i va fi cuprins, fie şi parţial, şi pe români? Perioada se suprapune perfect şi pe intervalul în care daco-romanii/românii au convieţuit cu vechii slavi, cărora li se datorează evoluţiile lui Carolus Magnus, Carolus, francus spre Cârloman, Cârlea/Cârlescu, frânc(u)/Frâncu. Cum să utilizezi în onomastică nume precum Frâncu, Cârlea/Cârlescu dar, mai ales, Cârloman, dacă nu ai fi avut contact cu francii şi cu Imperiul carolingian, exact în vremea în care româna se afla sub influenţă slavă? Deci, în jurul anului 800, în Ungaria, Croaţia şi Slovenia de azi se afla un element românesc, un rest al acestuia fiind, se pare, istro-românii. Vorbitorii de română de aici făceau parte, probabil, dintre rotacizanţi – aşa cum o arată şi dialectul istro-român, dar şi toponime şi antroponime din Croaţia, Ungaria şi Serbia (deja amintite), ei fiind asimilaţi, în mare măsură, de către slavi şi de către maghiari. Cei care nu au acceptat să rămână sub stăpânire maghiară, au migrat, fie spre sud – la aromâni onomastica probează faptul că o parte a lor, urmaşi de păstori (purtători ai numelor Batsani, Batsanis, rezultate dintr-un mai vechi *Băcean – la Florina, veche aşezare armânească, cu nume românesc), provin din Bacea (ţinutul dintre Dunăre şi Tisa, stăpânit în secolele IX-X de ducele Salanus), faptul fiind atestat şi de documente bizantine, dar şi de ruperea contactului cu daco-românii (atestat şi de absenţa cuvintelor maghiare în dialectul armânesc) -, fie spre est – aşa cum o dovedesc purtătorii numelui Băcean(u) din Banat, dar şi cei care se numesc Frâncu, Cârlea/Cârlescu, Cârloman, ori cei care au întemeiat satele numite Cârlomâneşti (unul în judeţul Buzău, celălalt în judeţul Galaţi). O altă dovadă a vechimii românilor în Câmpia Panonică este regionimul Bacea, de care, dacă ştiu şi aromânii, migraţi de aproape un mileniu, înseamnă că este mai vechi de secolele X-XI. Toponimul derivă de la cuvântul baci, de origine dacică, sensul său de ţinut al păstorilor traco-daci romanizaţi completându-se cu menţiunea lui Anonymus: „blachi ac pastores romanorum”. Cum românii din Bacea şi din întreaga Panonie au dispărut, practic, complet, memoria numelui o mai păstrează azi doar românii timoceni, dar şi derivatele maghiar – Bacs – şi sârbesc – Backa.

Evoluţiile Carolus Magnus>Cârloman şi Carolus>Cârlea seamănă cu cele care au dat şi în franceză şi italiană Charlemagne şi Charles, respectiv Carlomagno şi Carlo, deci sunt contemporane ca perioadă de apariţie. Faptul este întărit de apartenenţa actualului teritoriu al Franţei şi a unei mari părţi a Italiei la Imperiul lui Carolus Magnus, imperiu ce îi încorpora, pe lângă aceşti urmaşi de romani din jumătatea vestică a Europei, şi pe unii urmaşi ai dacilor şi tracilor romanizaţi – românii din „marca panonică”.  

Fiindcă am pomenit de romani, dacii aveau, totuşi, ceva în comun şi cu aceştia, chiar fără să fi învăţat, încă, latina… Astfel, o inscripţie în limba dacică, scrisă cu caractere latine, îl menţionează pe regele Decebal: Decebalvs per Scorillo. Acest per dacic este asemănător cu latinescul puer, cu sensul de urmaş, copil, fiu. Apoi, oare, din ce limbă provine cuvântul românesc apă? Din latinescul acqua sau din dacicul apo, prezent în numele unui râu din Banatul de azi, în forma Apo Kras – adică Apa Caraşului (este de notat faptul că, în sardă, se spune abba)? Una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti, stăpânite de acei carpi, neclintiţi ca stânca, este vechea Petrodava, căreia localnicii îi spun, şi azi, Piatra (chiar dacă, oficial, ea se numeşte Piatra-Neamţ). Cuvântul dava însemna în dacică, cetate, deci Petrodava semnifică Cetatea Piatra. Prima menţiune documentară medievală a aşezării vorbeşte de Piatra lui Crăciun, acest Crăciun fiind un conducător local al românilor pietreni. Dar… şi în latină exista cuvântul petra. Aşa că… de unde derivă românescul piatră: din dacă sau din latină?

În ciuda acestor exemple de asemănări sau chiar identitate a unor forme dacice sau latine, a considera că romanii erau daci este o exagerare, deja demonstrată. Aceste asemănări se justifică, în contextul rădăcinilor indo-europene comune şi ale traco-dacilor şi ale romanilor.

O altă aşezare dacică, situată la poalele sudice ale Munţilor Apuseni este Germisara (azi Geoagiu-Băi). Specialiştii au demonstrat că, din acest toponim, prima sa parte, germ, provenit dintr-un indo-european *guermu ar semnifica, în româneşte, căldură (Geoagiu-Băi fiind şi azi staţiune şi datorită apelor termale), întocmai ca grecescul thermos (din care rezultă neologisme româneşti precum termal, termic, termos, termocentrală, etc.), sau germano-englezul warm. Lucru perfect adevărat, fiindcă, şi spaţial, prin tracii, dardanii şi moesii balcanici, strămoşii noştri erau vecini cu vechii greci, iar spre nord-vest, dacii şi Dacia lui Burebista se învecina(u), pe Morava ceho-slovacă, cu germanicii lui Ariovist – lucru confirmat şi de Caesar, care sublinia că „pe daci şi pe germani îi despart pădurile (Moraviei cehe – precizarea noastră) şi teama reciprocă”. Prezenţa dacică în acest areal, dar şi a românilor „vechi”, de dinainte de secolele IX-X, chiar mai la vest de Valea Moravei, pare a fi întărită de două toponime situate la est de Praga: Dacice (*Daciţa) şi Vlaşim – derivat din etnonimul vlah (formă slavă veche, balcanică, cehii utilizându-l, în Evul Mediu, din secolele XIV-XV pe valah pentru a-i atesta pe cei din Valahia moravă).

Dar… dacii se învecinau, spre nord, şi cu balticii şi cu vechii slavi… Astfel, româna l-a moştenit de la daci pe doină, semn că şi dacii aveau o sensibilitate deosebită… Însă, la lituanieni, este prezent astăzi cuvântul dainah, cu sensul de „cântec de jale”… Iar în Bihor, în unele cântece populare, se aude, şi azi, expresia „daina, doină şi daina”!… Mai mult, dacă traco-dacii l-au avut ca zeu pe Zamolxis/Zalmoxis, numele zeului suprem – ca zeitate a fertilităţii pământului – este Zelmecas, la baltici, nume asemănător cu termenul rusesc zemlia – pământ (de unde a derivat, ca neologism, în română, cernoziom – pământ negru, fertil)… Iar vecinătatea, pe Nistru, până în Evul Mediu, cu balticii lituanieni este dovedită şi de prezenţa Marelui Ducat al Lituaniei (unificat ulterior cu Polonia), dar şi de numele satului Viltoteşti, din Colinele Tutovei, derivat dintr-un lituanian Vitold/Vytautas.

În concluzie, locul traco-dacilor în Europa se pare că îi situează între Carpaţii Nordici şi Nistru – spre nord şi nord-est (areal în care, dinspre nord-vest spre nord-est, se învecinau cu germanicii, slavii, balticii, sciţii şi sarmaţii), Marea Neagră – la est, apoi ei se regăseau şi în Asia Mică (prin frigieni), apropiaţi de armeni şi greci, dar şi în Peninsula Balcanică, unde intrau în contact, spre sud, cu grecii, macedonenii (un popor situat, ca influenţă lingvistică între traci, illiri şi greci, dar grecizat ulterior şi apoi, parţial, slavizat) şi illirii. Spre vest, extensiunea lor se făcea simţită până în Panonia (Burebista stăpânea jumătatea estică a Ungariei de azi, până la Dunăre), intrând în contact cu celţii, iar spre nord-vest, pe Morava, se învecinau, din nou, cu germanicii. După cum am văzut, o vreme, chiar şi romanizaţi, ei şi-au păstrat, iniţial, această extensiune, dar, ulterior, prin asimilarea treptată a diferitelor grupuri de români dispăruţi, s-a ajuns la configuraţia de azi a spaţiului românofon.

P.S. Am dat peste o mulţime de aberaţii pe pagina http://en.wikipedia.org/wiki/Florina, dar nu există NICĂIERI, posibilitatea de a schimba ceva! Florina este femininul românesc al lui Florin… Acolo NU SCRIE nimic despre acest lucru. Sunt menţionaţi, astfel, un Sakoulevas river (adică râul Saculev/Sacului) şi „Pavlos Voskopoulos – controversial leader of the Rainbow party, which describes itself as the Political Party of Macedonian Minority in Greece„. După nume, strămoşii acestui Voskopoulos vin din vechea aşezare armânească Moscopole/Vlascopole/Viscopole/Voskopoja (în româneşte – Câmpul Vlahilor) unde s-a născut acea mişcare culturală numită Şcoala Moscopoleană, în veacul al XVIII-lea. Acum să văd cum vor reacţiona acei aromâni „verzi” („verzi” mai ales împotriva României şi a românilor)…