Ţinând cont atât de factorii externi (repetatele modificări ale frontierelor politice ale ţării), cât şi de cei interni (extraordinara instabilitate atât a numărului unităţilor administrative, cât şi a dimensiunilor, configuraţiei lor geografice şi chiar a numelui lor – ţinuturi, judeţe, regiuni, etc. – toate acestea sunt prezentate în Atlasul României http://www.mdlpl.ro/_documente/atlas/a_div_adm.htm), am realizat o sinteză, prezentată mai jos, referitoare la provinciile României. Aceasta cuprinde atât teritoriul României interbelice (inclusiv judeţele Bichiş şi Cenad, aflate, temporar, în componenţa României, în anii 1919-1920), cât şi Transnistria, teritoriu cuprins între Nistru şi Bugul de Sud şi aflat sub administraţie românească în intervalul 1941-1944. Limitele administrative sunt cele din anii 1926-1938 (a fost adăugată şi Capitala, distinctă de judeţul Ilfov abia spre sfârşitul anilor interbelici). Din motive obiective, limitele spre nord şi spre vest ale unor judeţe româneşti (Maramureş, Satul Mare, Bihor, Arad) au fost fixate tot la cele de după 1920, deşi respectivele unităţi administrative au fost divizate în urma Conferinţei de pace de la Paris (în primii ani după Unirea din 1918, şi părţile acestor judeţe rămase dincolo de graniţă au trimis reprezentanţi în Parlamentul României). Pe de altă parte, după 1940/1944, limitele unor judeţe spre nord, est şi sud au fost reconfigurate[1]. Modificările se regăsesc la adresa menţionată. Limitele provinciilor istorice româneşti se identifică, în mare măsură, cu decupajul administrativ interbelic. Facem, în cele ce urmează, o succintă prezentare a acestor provincii.

 

romania-fond-sintetic-ok3

Ardealul (sau Transilvania) cuprinde partea centrală a ţării, acoperind, în linii mari, vechiul voievodat creat de Regatul maghiar medieval (fără Maramureş şi „părţile ungurene”/Partium), în interiorul arcului carpatic după anul 1001. Provincia este numită Ardeal de români, nume derivat, după unii specialişti din maghiarul Erdely – ţinut împădurit, asemănător ca sens cu termenul Transilvania (ţinutul de dincolo de păduri), de origine cultă. După alţi specialişti, Ardeal ar fi de origine dacică. Provincia cuprinde, practic, judeţele[2] Alba, Braşov, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sibiu, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune şi Turda.

Banatul se situează în vestul ţării. Istoric, teritoriul său era cuprins între Mureş – la nord, Tisa – la vest, Dunăre – la sud şi rama montană a Carpaţilor Meridionali şi a Munţilor Poiana Ruscă – la est, limitele între care se găsea şi voievodatul lui Glad (secolele IX-X). Numele s-a fixat pentru o regiune de graniţă, spre sud, a Regatului maghiar, preluând o denumire de formaţiune politică utilizată de români[3] şi de sârbo-croaţi. Limitele respective au variat în timp (trecând, prin Banatul Severinului, chiar şi la sud-est de Carpaţii Meridionali, în judeţul Mehedinţi[4], iar spre nord unii specialişti afirmă că Mureşul nu este limita provinciei[5]). Frontiera vestică a fost fixată, în linii mari, de Conferinţa de pace de la Paris[6], astfel încât Banatul rămas României cuprinde judeţele Caraş, Severin şi Timiş-Torontal.

Basarabia este partea dintre Prut şi Nistru a voievodatului medieval moldovenesc. Teritoriul a fost ocupat de Imperiul ţarist, în urma păcii de la Bucureşti (1812), care i-a dat acest nume (derivat de la faptul că, din vremea lui Mircea cel Bătrân, membru al dinastiei Basarabilor, sudul provinciei – numit Bugeac sau „părţile tătărăşti”, a aparţinut Ţării Româneşti, numele de Basarabia încetăţenindu-se, apoi, pentru întregul Ev Mediu doar pentru această parte sudică). Aici au fost organizate, după mai multe modificări, judeţele Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina.

Bucovina este teritoriul nord-vestic al aceluiaşi voievodat al Moldovei, ocupat de Imperiul habsburgic în anul 1775. Numele a fost acordat de austrieci, după ce, câţiva ani, provincia s-a numit Moldova austriacă, de la un termen românesc local, ce desemna frecventele „bucovine” – făgete. După Unirea de la 1918, când provincia cuprindea 11 districte, foarte mici, a fost reorganizată, în 1925, în 5 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava.

Crişana este partea nord-vestică a ţării, care se suprapune peste acea porţiune din Partium („părţile ungurene”) acordată României de Conferinţa de pace de la Paris. Numele derivă de la cel al Crişurilor, ce traversează provincia de la est la vest, fiind acordat după 1918. Provincia se suprapune peste partea estică a vechiului voievodat al lui Menumorut (secolele IX-X). Cuprinde judeţele Arad, Bihor şi Sălaj. Temporar, imediat după Unirea din 1918, au aparţinut acesteia şi judeţele Bichiş şi Cenad, intrate din 1920 în componenţa Ungariei.

Dobrogea include, în linii mari, ţinutul dintre Dunăre şi Mare ce aparţinea statului medieval al lui Dobrotiţă/Dobrotici (mijlocul secolului al XIV-lea), intrat ulterior – 1388 – în componenţa Ţării Româneşti. De la acest conducător s-ar părea că derivă şi numele, fixat în memoria colectivă din timpul stăpânirii otomane. La Dobrogea atribuită României în 1878[7] se adaugă şi Cadrilaterul (1913-1940) care, în mare parte, intra in componenţa statului dobrogean medieval (aproape tot judeţul Caliacra şi cetatea Dârstorului (nume derivat din anticul Durostorum – viitoarea Silistra, reşedinţa judeţului Durostor). Cuprinde judeţele Caliacra, Constanţa, Durostor şi Tulcea.

Maramureşul se situează în nordul ţării. Prima menţiune a numelui apare în Evul Mediu (secolul al IX-lea), pentru un voievodat românesc, cuprins între Munţii Oaşului, Gutâiului, Ţibleşului şi Rodnei la sud şi Carpaţii Păduroşi la nord, axat pe Tisa superioară. Dacă judeţul omonim se suprapune peste ce a mai rămas României în 1920 din vechiul voievodat (ulterior comitat) al Maramureşului (circa o treime), provincia cu acelaşi nume include şi Satul Mare[8] (sau Sătmarul), din mai multe motive. Actuala reşedinţă a Maramureşului de după 1968 se găseşte în fostul judeţ Satul Mare şi a fost declarată, înainte de a fi centrul judeţului, drept reşedinţă a regiunii postbelice Baia Mare (ulterior Maramureş), care se suprapunea, în mare parte peste provincia menţionată de noi. În consecinţă, aceasta cuprinde judeţele Maramureş şi Satul Mare.

Moldova este partea ce nu a fost niciodată anexată nici de habsburgi, nici de ţarişti din vechiul voievodat medieval cu acelaşi nume (dezvoltat după 1352). Numele derivă de la cel al râului omonim, pe malul căruia se situează localitatea Baia (Civitas Moldaviaecetatea de pe apa Moldovei, sau cetatea Ţării Moldovei), prima capitală a statului românesc est-carpatic, care s-a extins, ulterior spre sud şi est, până la Dunăre, Marea Neagră şi Nistru. Se situează, în linii mari, între Carpaţii Orientali – la vest şi Prut – la est, limita sudică fiind Milcovul, Putna şi Siretul. Mai este numită şi Moldova apuseană (sau vestică), la care se adaugă, însă, şi sudul Bucovinei, rămas României după 1944. Cuprinde judeţele Bacău, Baia[9], Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Putna, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui.

Muntenia este partea central-estică a voievodatului medieval al Ţării Româneşti (format în judrul anului 1300), situată între Carpaţii Meridionali, Milcov, Putna şi Siret la nord, Dunăre – la est şi sud şi Olt – la vest. Numele datează de la începuturile formării Ţării Româneşti, fiind acordat, se pare, de către moldoveni, într-o vreme când voievodatul de la sud de Carpaţi cuprindea doar ţinuturile muntoase şi cele deluroase imediat vecine acestora[10]. Mai este numită şi Valahia (deşi, frecvent, acest nume este sinonim cu întreaga Ţară Românească). Cuprinde judeţele Argeş, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Muscel, Olt, Prahova, Râmnicul Sărat, Teleorman şi Vlaşca. Din 1936, separat de Ilfov, este luat în calcul şi municipiul Bucureşti.

Oltenia cuprinde partea vestică a voievodatului Ţării Româneşti. A fost cunoscută, în Evul Mediu, sub numele de Bănia Craiovei sau Valahia Mică (condusă de un ban[11], ca şi Banatul, încă dinaintea intrării în componenţa voievodatului sud-carpatic). Numele de Oltenia s-a încetăţenit după 1718, când partea Ţării Româneşti de la vest de Olt a fost ocupată, temporar (până în 1739), de Imperiul habsburgic. Cuprinde judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea.

Transnistria este situată între Nistru – la vest şi Bugul de Sud – la est. A fost cunoscută în Evul Mediu sub numele de Edisan, ţinutul fiind controlat politic de tătari, aflaţi sub tutela Porţii Otomane, dar locuit de comunităţi sedentare de români, urmaşi ai geţilor de pe Tyras (Nistru) – numiţi tirageţi – romanizaţi la finele antichităţii. A mai fost numită şi Ucraina hanului (tătar), sub acest nume teritoriul fiind acordat Moldovei de către Imperiul otoman, între anii 1681 şi 1683. În 1792, când Imperiul ţarist a ocupat provincia, aceasta a purtat, pentru scurt timp, numele de Moldova Nouă, datorită însemnatului element românesc (moldovenesc) aflat în zonă. În aria situată imediat la est de Nistru, I. V. Stalin a aprobat, în 1924, înfiinţarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, tot ca o recunoaştere a prezenţei importante a românilor în regiune, dar, mai ales, cu scopul de a anexa, ulterior, la aceasta, Basarabia. În anul 1940, la 2 august, prin decizia aceluiaşi Stalin, se înfiinţa RSS Moldovenească, incluzând cea mai mare parte a Basarabiei, dar numai o mică fâşie din Transnistria, în lungul Nistrului[12]. Ţinutul a fost atribuit României, în timpul celui de-al doilea război mondial, între anii 1941 şi 1944, atunci apărând şi numele Transnistria, cu sensul de „ţinut (provincie) de peste Nistru”. Aici a fost organizat un Guvernământ General al Transnistriei, cu sediul la Odessa, împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Olviopol, Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin.

[1] Este vorba de judeţele Rădăuţi (din care aproximativ jumătate a rămas dincolo de graniţă), Dorohoi (din care a fost desprins ţinutul Herţei), Botoşani, Iaşi, Fălciu (al căror teritoriu interbelic trecea şi la est de Prut), Tulcea (afectat de rectificările teritoriale postbelice în zona gurilor Dunării) şi Constanţa (unde limita sudică a redevenit cea de la 1 ianuarie 1913).

[2] În text referinţele se fac la aceste judeţe interbelice, menţionate cu numele purtate în acea vreme.

[3] Dovada utilizării frecvente a instituţiei banatului (băniei) la români este constitută de frecvenţa toponimelor Bănia, Băneasa, Băneşti, Ştorobăneasa, Valea Luban (Valea lui Ban) în Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. Acestea par să ateste existenţa şi în alte zone decât în Banat şi Oltenia a unor mici „banate” („bănii”), cu caracter local. Probabil, ca şi voievodatul, instituţia banatului (băniei) a fost preluată de români de la slavi, în perioada de convieţuire româno-slavă (secolele VI-IX).

[4] Apartenenţa, temporară, a acestui judeţ (sau a unei părţi din el) la Banatul Severinului este dovedită şi de numele reşedinţei acestuia, Drobeta-Turnul Severin.

[5] Ar fi vorba, în acest caz, de o limită care ar uni culmile Munţilor Zarandului cu graniţa vestică, pe direcţia est-vest, tăind judeţul Arad în două, Această delimitare preia decupajul regional din anii 1956-1968, când sudul judeţului Arad a fost atribuit regiunii Timişoara (din 1960, Banat), iar nordul – regiunii Oradea (numită Crişana din 1960). Anterior, atât în perioada cât Banatul şi Crişana au făcut parte din Regatul maghiar – sau din voievodatul (principatul) Transilvanei –, cât şi în anii de apartenenţă la Imperiul habsburgic (austro-ungar, din 1867), limita între Banat şi Partium s-a situat în lungul râului Mureş. După instaurarea dualismului austro-ungar şi organizarea Ungariei în comitate (1876), comitatul Arad a păstrat Mureşul ca limită sudică. Organizarea administrativă românească din 1925 a menţinut în mare parte această limită, acordând Aradului doar o mică fâşie la sud de râu, ce cuprindea mai multe comune la sud de oraşul reşedinţă, Arad.

[6] În 1923, a avut loc o mică rectificare a frontierei, convenită între România şi Regatul sărbo-croato-sloven (Iugoslavia), în urma căreia oraşul Jimbolia a intrat în componenţa României.

[7] Numită în perioada interbelică Dobrogea Veche, spre a o deosebi de Cadrilater (Dobrogea Nouă).

[8] Ortografia românească actuală utilizează două standarde în ceea ce priveşte utlizarea asticolului hotărât masculin la singular. Astfel, pentru substantivele comune, articolul hotărât este complet, -ul: mărul, dealul, bunicul, etc. Pentru toponime, se utilizează o formă trunchiată, în care ultimul fonem – „l” – este elidat. Apar, astfel, formulări de tipul Târgu Mureş, Râmnicu Sărat, Dealu Mare ş. a, în loc de Târgul Mureş, Râmnicul Sărat, Dealul Mare. Considerăm că singura regulă firească este cea a utilizării articolului hotărât masculin întreg şi vom utiliza, în cadrul prezentării, pentru toate toponimele aflate în această situaţie, articolul hotărât masculin în această formă. Opţiunea noastră se bazează şi pe faptul că această regulă a fost utilizată şi pe hărţile topografice româneşti antebelice şi interbelice (pe care apăreau toponime scrise Crângul, Arpaşul de Jos, nu Crângu, Arpaşu de Jos). În consecinţă, notăm: Satul Mare, Râmnicul Sărat, etc.

[9] Înainte de 1918, judeţul s-a numit Suceava, iar în anii 1919-1930 a purtat numele de Fălticeni.

[10] Există opinii ce susţin că, de fapt, acest nume atestă faptul că voievodatul ar fi „încălecat” munţii. Ţinând cont şi de legenda „descălecatului” făgărăşeanului Negru Vodă (1290) şi de îndelungata apartenenţă a Ţării Oltului (Făgăraşului) la Ţara Românească (până în 1462), ipoteza pare credibilă.O altă ipoteză susţine că numele ar fi fost creat de cancelaria Regatului maghiar, în forma latină Valachia Transmontana, devenită Transmontania şi, apoi – Munténia. Ipoteta poate fi luată în considerare, deoarece, pe de-o parte, austriecii au creat un nume, într-o formă asemănătoare, pentru teritoriul de la vest de Olt pe care l-au stăpânit între 1718 şi 1739 – Olténia, şi, pe de altă parte, fiindcă, în ambele regionime, accentul nu este utilizat cum ar fi firesc în limba română, formele acestor toponime trebuind să fieMuntenía, respectiv Oltenía.

[11]Acesta avea sediul la Craiova („cetatea craiului”, adică a banului). Ca dovadă a integrării ulterioare apariţiei Băniei Craiovei a regiunii de la vest de Olt la Ţara Românească şi a autonomiei interne de care aceasta s-a bucurat, stă faptul că banul Craiovei era al doilea ca rang, după voievod, realitate menţinută până în vremea lui Mihai Viteazul, care, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti (1593) a fost ban al Craiovei.

[12] Între aceleaşi limite, RSS Moldovenească a fost reconstituită în 1944. Fosta republică sovietică şi-a proclamat independenţa la 27 august 1991, frontierele internaţionale ale statului Republica Moldova fiind aceleaşi. Fâşia de la est de Nistru, la care se adaugă oraşul Tighina (Bender) de pe malul drept al râului, formează, din 1990, aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană (numită, frecvent, Transnistria în mass-media românofonă), entitate politică nerecunoscută oficial de nici un stat.


Anunțuri