Iată că a venit şi vremea să spunem vreo două-trei (sute de) vorbe (şi) despre duminică…

Cuvântul, ca atâtea multe, multe altele, este de origine latină. El se regăseşte la toţi românii, daco-românii folosindu-l în această formă – duminică – în vreme ce aromânii balcanici utilizează variantele dumanică/dumănică, iar istro-românii spun dumirecă. Acestea provin, ca şi formele din celelalte limbi romanice, din latinescul dies dominica. De aici au rezultat dimanche – în franceză, diumenge – în catalană, dumengia – în raeto-romană (rumantsch gritschun), domingo – în galiciană, portugheză şi spaniolă, domenia – în ladină, domenica – în italiană.

Ce s-a întâmplat cu acest (dies) dominica latinesc? Vom face, mai întâi, o paranteză, precizând că, imediat după începutul erei creştine, într-o perioadă în care inclusiv Dacia mai făcea parte din Imperiu, s-au impus atât numele de dies sabbatum (ziua sabatului), cât şi de dies dominica (ziua Domnului), pentru sâmbătă şi duminică, în loc de saturnus dies (ziua zeului Saturn), respectiv solis dies (ziua zeului-Soare). Aceste modificări par să se fi petrecut înainte de oficializarea creştinismului drept religie în Imperiul roman (330 d. Hr.), probabil, spre finele secolului I sau în secolul următor, altfel nu s-ar explica legiferarea, alături de sărbătorirea zilei Dumnezeului creştin şi a Sabatului evreiesc. Pe de altă parte, mai remarcăm puternica influenţă culturală a Imperiului roman asupra unor popoare vecine: în primul rând, asupra vechilor germanici, care l-au preluat atât pe saturnus dies, cât şi pe solis dies. Primul se regăseşte şi azi în engleză – Saturday – şi în olandeză – Zaterdag, iar al doilea – atât în engleză (Sunday), olandeză (Zondag), cât şi în germană (Sontag). Germanicii par să le fi preluat undeva prin secolele I-II d. Hr. Pe de altă parte, preluat de la evreii care (într-un Imperiu ce se mândrea că „toate drumurile duc la Roma”, cu o viaţă urbană şi economică activă, dar era favorabil şi deschiderii multiculturale) au ajuns şi în „Cetatea Eternă”, s-a răspândit şi sabbatul iudaic, fapt ce explică păstrarea numelui sabbato în italiană, dar şi preluarea de la romani a obiceiului, de către vechii slavi, cu tot cu numele zilei, în forma sonbat (slavii par să fi preluat obiceiul de la romani în perioada de apogeu a Imperiului, adică în secolele II-III d.Hr.). Fiind propagat de evreii ajunşi la Roma, popor cu un deosebit rol în activităţile comerciale, sensul lui sonbat a devenit, la vechii slavi, cel de zi de târg. În perioada convieţuirii româno-slave, termenul (şi obiceiul) a(u) intrat şi în română – sâmbătă, inclusiv prin toponime (Sâmbăta, Sâmbăteni, Sâmbotin, etc.) – dar şi în maghiară – szombat (limbă în care s-au format, de asemenea, nume de locuri: Szombathely). Toponimele par să fi avut, iniţial, înţelesul de loc unde se ţine târg în ziua de sâmbătă a săptămânii. Acest lucru ar însemna, ca să folosim un ton mai… glumeţ, că „tradiţia” de a avea două zile libere pe săptămână datează la români de peste 1000 de ani: dacă duminica era ziua Domnului, zi de rugăciune, mers la biserică şi odihnă, sămbăta a devenit zi de mers (şi „căscat gura”) la târg

Revenim la (dies) dominica. Se pare că, imediat după încetăţenirea termenului, cu sensul de ziua Domnului (Iisus Hristos), la varianta iniţială – dominica – s-a mai adăugat şi o alta – domenica. Din prima formă a rezultat domingo – în galiciană, portugheză şi spaniolă. La rândul său, domenica a rămas nemodificat în italiană şi l-a dat pe domenia – în ladină. Tot din acest domenica pare să fi derivat, la un moment dat, un *dumenica, din care par să fi rezultat toate celelalte forme. În limbile romanice occidentale s-a ajuns, de aici, la dumengia – în raeto-romană, diumenge – în catalană şi dimanche – în franceză. Forma comună din care au derivat cele din catalană şi raeto-romană pare să fi fost *dumeniga. Franceza pare să fi adoptat o formă apropiată de cea catalană, dar fără sonorizarea lui c – probabil o formă *diumenca, aceasta evoluând spre cea actuală pe un „traseu”, probabil, *diumencha>*diumanche>dimanche

Cum a evoluat *dumenica în spaţiul romanic oriental (românesc)? Se pare că, la început, a avut loc o metateză între i şi e, care a dus la o formă comună stră-românească duminecă. Aceasta a circulat, o vreme, în paralel cu cealaltă, ajungându-se, după secolele X-XI, când strămoşii aromânilor s-au desprins de daco-români, ca din forma iniţială *dumenica să rezulte dumanica/dumănica de astăzi. Pe de altă parte, din duminecă rotacizanţii au ajuns la varianta dumirecă, întâlnită, azi, la istro-români. Deşi daco-românii folosesc în prezent forma duminică, regional, încă este întrebuinţată şi varianta mai veche duminecă (de pildă, în sudul Transilvaniei).

Şi din analiza evoluţiei lui dies dominica spre formele actuale din limbile neo-latine se desprind câteva concluzii:

1) trecerea vocalei o spre u în tot spaţiul românesc, dar şi la raeto-romani, catalani şi (temporar) la francezi;

2) păstrarea vocalei iniţiale o la aproape toţi romanicii sudici, din peninsulele Italică (italieni, ladini) şi Iberică (spanioli, galicieni, portughezi);

3) prezenţa rotacismului doar la românii rotacizanţi vestici (strămoşii istro-românilor de azi).