Astăzi fiind duminică – adică ziua Domnului – vom povesti câte ceva despre biserică.

Mai întâi, să vedem de unde s-a plecat… Latina l-a preluat din greacă pe basilica. La greci, acest termen avea sensul de casă împărătească. Faptul că acesta a fost înţelesul iniţial este demonstrat şi de termeni înrudiţi, mai vechi sau mai noi, tot de origine grecească: basileon – stăpân, împărat, conducător, numele Vasile, cu care începe în prezent calendarul creştin ortodox, cu sensul de cap de an, stăpânul (împăratul) noului an (dar putem adăuga, aici, şi varianta catolică, Bazil/Basilius), cuvântul armânesc văsălie – cu sensul de împărăţie. De asemenea, intră aici şi românescul busuioc, derivat din basilicum – floarea (planta) împăratului/Domnului. Formele în care b latinesc a dăinuit derivă direct din latină, în vreme ce acelea care îl au pe v sunt preluate direct de la greci. Că este aşa o evidenţiază, pe lângă formele Basilius/Bazil-Vasile, perechile Bethleeem-Viflaim, Babilon-Vavilon, Barbara-Varvara, barbar-varvar, primii termeni ai perechilor circulând în lumea romano-catolică, iar ceilalţi – în cea greco-ortodoxă.

Basilica, în latină, a căpătat, după începutul erei creştine, un sens nou: de la cel iniţial de casă împărătească, a trecut spre cel de casă a Domnului creştinătăţii, ţinând cont şi de spusele lui Iisus Hristos: împărăţia mea nu este pe acest pământ, ci în ceruri; daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu… La fel precizează şi Tatăl Nostru: „Tatăl Nostru, carele eşti în Ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ”. Probabil, basilica a funcţionat în cadrul întregului Imperiu roman, inclusiv după ce lumea occidentală (viitoare catolică) l-a preluat – probabil sub influenţa Imperiului de răsărit (bizantin), din ce în ce mai grecizat – pe elenul ecclesia. Deşi, nu toată lumea fostă apartenentă a Imperiului roman de apus a preluat acest nou termen, abandonându-l pe cel vechi: raeto-romanii, ieşiţi mai devreme de sub „tutela” unei împărăţii în declin, prin invazia germanicilor, l-au păstrat pe vechiul basilica, în forma baselga. La fel, dispăruţii dalmaţi, rămaşi, după 395 d.Hr. la periferia orientală a muribundului Imperiu roman apusean, au conservat o formă asemănătoare – bašalka. Prin faptul că aceste două „periferii” ale Imperiului roman de apus – dispărut în anul 476 d. Hr. – nu au preluat termenul ecclesia, am dedus că lumea romanică occidentală (viitoare catolică) a primit acest cuvânt prin influenţa puternică, fie politică, fie religioasă a Patriarhiei (grecizate/grecizante) de la Constantinopol, undeva prin secolele VI-VIII. Probabil, basilica va mai fi circulat, o vreme, în paralel cu noul termen, dovezile fiind oferite fie de prezenţa, în franceză, a lui basilique, fie, în Italia – de toponimul Basilicata. Pe de altă parte, însă, viitorii raeto-romani erau deja supuşi unei masive germanizări (căreia i-a supravieţuit o modestă minoritate romanofonă), iar spaţiul locuit de dalmaţi s-a găsit, după dispariţia hunilor, sub controlul/influenţa gepizilor, avarilor, intrând, din secolele VI-VII, sub stăpânire slavă, lumea slavă balcanică (sârbo-croată) fiind cea care, spre finalul veacului al XIX-lea, a dus la dispariţia completă a acestei limbi romanice. 

Dacă acestea erau procesele care se vor fi petrecut în partea central-occidentală a vechii romanităţi europene, în Răsărit, în lumea traco-daco-romană, lucrurile au stat oarecum altfel. Şi traco-geto-dacii romanizaţi l-au primit pe greco-latinul basilica, probabil cel târziu în secolele II-III, fiindcă, ulterior, daco-romanii au ieşit de sub autoritatea Imperiului, repliat la Dunăre. De asemenea, spaţiul locuit de triballii, moesii, tracii şi dardanii romanizaţi, a căzut, după anul 602, sub controlul slavilor, ieşind, astfel, de sub autoritatea Imperiului roman de răsărit. Pe de altă parte, pierzând aceste provincii balcanice puternic romanizate, Imperiul se grecizează rapid după acest an. Traco-daco-romanii, prin convieţuirea cu slavii şi prin evoluţia proprie a idiomului latin popular, se distanţează şi mai mult de latina iniţială, vorbind, deja, de prin secolele VIII-IX (unii zic, chiar din al VII-lea), o limbă neo-latină, româna.

În această limbă, vechiul basilica a devenit, mai întâi, băsearică şi, ulterior, la daco-români, a evoluat în biserică. Dar cum s-a ajuns la băsearică?…

Ne ajută să „lămurim” chestiunea alte două forme, apropiate, oarecum, din punct de vedere spaţial, de lumea romanică balcano-carpatică. Este vorba de dalmatul bašalka şi de raeto-romanul baselga. Aceste forme ne permit să afirmăm, cu prudenţa de rigoare, că forma utilizată de traco-daco-romani, prin secolele III-V va fi fost *băsealică. Poate a existat o variantă mai veche, *baselica>*basealica, aceasta circulând, deja, în lumea romanică din provinciile balcano-dunărene – Panonia, Dalmatia, Dacia Ripensis, Dardania, Moesia, Scithia Minor, Tracia, Macedonia – şi alpine – Noricum, Raetia. Din *baselica se vor fi dezvoltat atât forma raeto-romană, care îl conservă pe e (baselga), cea dalmată, care va fi evoluat dintr-un *basealica spre bašalka, precum şi cea românească veche (comună), pe „traseul” *basealica>*băsealică>băsearică. Probabil, deja, se va fi manifestat, în aceeaşi perioadă, incipient, şi rotacismul, care putea duce la modificarea lui *băsealică în băsearică. 

În jurul anului 1000 (dată convenţională, aleasă aleatoriu: puteam foarte bine să spunem secolele X-XI) viitorii aromâni se desprind de strămoşii daco-românilor, contactul între viitoarele cele mai importante dialecte ale românei fiind realizat, până spre 1400-1500, din ce în ce mai greu şi mai rar, de viitorii megleno-români (intraţi, mai ales după 1300, într-un masiv proces de asimilare, mai ales de către slavii balcanici, în primul rând bulgari). Acest fapt explică păstrarea lui băsearică de către aromâni, în vreme ce în daco-română s-a ajuns la forma biserică. Dar cum se putea ajunge la o asemenea formă?

Româna prezintă suficiente situaţii de alternanţă ă-i, pentru acelaşi termen sau nume. Câteva exemple: din latinescul pecorarius – crescător de oi, cioban, păstor – s-a ajuns la păcurar (la ardeleni, bănăţeni şi românii vestici – care au dispărut din Panonia şi din vestul Peninsulei Balcanice, dar au lăsat urme în onomastică, ce dovedesc o asemenea formă) şi la picurar (la aromâni). Din termenul de origine slavă selişte (loc unde a fost un satselo la slavi) s-a ajuns la toponime de forma Sălişte (în Ardeal) şi Silişte (în Vechiul Regat), doar basarabenii păstrând forma Selişte. Pronumele ne, din româna literară, a evoluat spre ni, regional (în Moldova – nouî ni iesti frig), dar spre – la aromâni (nouă nă iasti frig). În schimb, pronumele me (forma iniţială, latinească) a evoluat în româna literară spre (eu mă duc), în timp ce la armâni a ajuns la mi (eu/mini mi duc). Deci, alternanţe, în ambele sensuri, dar nu în aceleaşi zone (daco-români sau aromâni) sau chiar în acelaşi spaţiu (cel locuit de daco-români). Dar cel mai bine ne ajută să înţelegem o asemenea evoluţie – băsearică>bise(a)rică – , forma actuală a unui microtoponim ieşean: Bucşinescu.

Acesta derivă de la un patronim – Bucşă, frecvent întâlnit în spaţiul românesc. Urmaşul unui asemenea Bucşă a fost numit Bucşan(u). Evoluţii asemănătoare se regăsesc şi în perechile: Radu>Rădean(u), Florea>Florean(u), Botuş/Botoş>Botuşan(u)/Botoşanu etc. Urmaşii lui *Bucşan(u) au devenit, în schimb, *Bucşănescu, întocmai ca în evoluţiile Pop(a)>Popescu, Vasile>Vasilescu, Grigore>Grigorescu, Gorban>Gorbănescu şi altele. Acest *Bucşănescu va fi avut, cândva o proprietate, un mic teren, în aria actuală a Iaşilor, de la numele său, terenul respectiv primind aceeaşi numire şi numele intrând, astfel, în toponimia locală. De aici încolo, de evoluţia *Bucşănescu>Bucşinescu este „vinovată” pronunţia locală, moldovenească. Astfel, probabil, în graiul local, ieşenii vor fi pronunţat, frecvent, în loc de *Bucşănescu – Bucşânescu, întocmai ca în expresia eu să mă duc acasă – rostită – io sî mî duc acasî. Unii ieşeni chiar pronunţă Bucşânescu şi astăzi. Sub influenţa dorinţei de a se „alinia” unei rostiri „corecte, literare”, care cere ca în loc de pronunţia moldovenească şî io am (d)zâs să se rostească şi eu am zis, s-a produs şi modificarea moldovenescului (în rostire) Bucşânescu în Bucşinescu, cel din zilele noastre.

Probabil, aceeaşi „moldovenizare” a lui băsearică în *bâsearică să fi dus la forma actuală. Dar, atunci, de ce nu spunem *bisearică, ci biserică? Păi tot din cauza moldovenilor, care folosesc, frecvent, în vorbire, diftongul ea, în locul sunetului e: deaja, am pleacat, etc („obiceiul” îl mai păstrează şi aromânii, care spun muşeată, feată, la singular, dar şi muşeati, feati – la plural, feată fiind prezent şi la istro-români, în vreme ce, la olteni şi megleno-români, este prezent în pronunţia eream/iream în loc de eram – semn că fenomenul este mai vechi, datând din româna comună, dacă nu chiar din latina populară, fiind întâlnit şi în unele dialecte ale raeto-romanei helvetice: în cel sutsilvan (tgeasa, rezultat din latinescul casa) şi respectiv, în cel puter (eau – de la latinescul egoeu în română). Se pare că şi dalmata îl va fi avut, aşa putându-se explica evoluţia, probabilă, *baselica>*basealica>*basealka>*bašealka>bašalka.

Conform unor asemenea pronunţii moldoveneşti, incorecte, pentru deja, am plecat, s-a considerat că şi *bisearică este „incorect”, rostindu-se biserică. Probabil, generalizarea acestei forme s-a făcut în în prima jumătate a veacului al XIX-lea, când specialiştii din cele trei principate româneşti (Ţara Românească, Moldova şi Marele Principat al Transilvaniei, aflat sub autoritate habsburgică) au făcut eforturi pentru crearea unei limbi române literare unice, luându-se ca formă unică, fie una moldovenească, fie ardelenească, fie muntenească. Uneori, ca să se „împace”, de pildă, şi „capra” moldovenească cu „varza” muntenească, s-a ajuns ca acelaşi cuvânt să aibă la singular forma obişnuită într-un principat, iar la plural pe cea aflată în uz în celălalt: de exemplu, singularul pentru băiat, cucuiat este muntenesc, în vreme ce pluralul – băieţi, cucuieţi – adoptă forma moldovenească. Totuşi, pluralul lui speriat nu este spărieţi, ca în Moldova, ci tot cel muntenesc – speriaţi. În cazul nostru se pare că, la fixarea actualei forme, biserică/biserici, s-a luat în calcul varianta „corectată” utilizată de moldoveni. Este, poate, şi o recunoaştere a importanţei Moldovei în plan ecleziastic… Importanţă confirmată şi de „regula”, instituită după Unirea Principatelor, ca Întâi-Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române să fie cel care a fost, anterior, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (Sucevei, odinioară) şi Arhiepiscop al Iaşilor. 

Povestea lui duminică rămâne pe altă dată… 

Anunțuri