Azi se împlinesc, cică, 30 de ani de la adoptarea prostituției, pardon „constituției”, în urma unui referendum. Trimiterea la „cea mai veche meserie” din lume îi aparține lui Petre Țuțea și cred că avea dreptate (am căutat pe net citatul cu pricina și l-am găsit doar pe un forum de discuții – e bine că mai e și acolo!)… De la începutul perioade actuale, de după Decembrie 1989, am insistat ca, înaintea adoptării unei noi Constituții a țării, să se fi făcut un referendum cu privire la forma de guvernământ. Mă voi explic(it)a în cele ce urmează… De aceea, în titlu, această „constituție” apare ca „p(r)ost-decembristă”: a fost votată prost (și ca text și, mai ales, ca moment, confirmând continuitatea dintre forma republicană actuală și cea comunistă!) și a intrat în vigoare în decembrie (1991).
La 30 decembrie 1947, liderii comuniști l-au „abdicat” pe Regele Mihai. Fără referendum, cum s-a procedat, anterior, în 1946, atât într-o altă țară comunizată (Bulgaria), cât și în una rămasă democratică (Italia). Comuniștii „vopsiți” în democrați, în frunte cu tovarășul ilisecu, au obiectat și s-a trecut direct la referendumul pentru o „constituție” ce păstra forma republicană de guvernământ! Care e legitimitatea ei, cine i-a dat-o? Tovarășii feseniști, „emanați” la putere, în Decembrie 1989, cocoțați pe cadavrele morților de la Revoluție! Spre comparație, de la Unirea Principatelor, toți conducătorii țării au avut mandat legitim, dat de popor, fie direct, fie prin aleșii săi! Astfel, Alexandru Ioan Cuza a ajuns Domn, în ambele Principate, în 1859, fiind ales, cu unanimitatea voturilor celor două Adunări Elective (și ele, alese!), întâi – la Iași, apoi – la București. Pentru înscăunarea ca Domnitor al României a lui Carol I s-a organizat un plebiscit, în primăvara anului 1866. Ulterior, prin Constituția din 1866, înlocuită, după Unirea de la 1918, de cea din 1923, aleșii neamului au decis, în Parlament, statutul Casei Regale, pe baza căruia au ajuns conducători ai țării, ceilalți regi ai României: Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai.
În plus, la referendumul din 1991, textul viitoarei „constituții” prevedea, între altele, că proprietatea privată va fi „ocrotită”, nu garantată de stat! Știm cum poate statul să „ocrotească” proprietatea privată: prin confiscare, așa cum s-a procedat cu „naționalizarea principalelor mijloace de producție” (mine, fabrici, uzine, bănci, etc.) la 11 iunie 1948! Așa că n-am mers la vot!
Așa cum n-am mers nici în octombrie 2003, pentru votarea „constituției” revizuite! S-a eliminat „ocrotirea” proprietății private de către stat, dar nu s-a făcut, nici atunci, referendum pentru forma de guvernământ. Am și avut, înaintea referendumului, un schimb de mesaje pe e-mail cu Vasile Dîncu, care mai-mai că era să mă convingă să merg la vot! Dar – n-am mers! A, pentru cei care întreabă de ce respect totuși această „constituție”? După principiul (democratic) că „Minoritatea se supune majorității”, fiind adoptată cu majoritatea voturilor celor care s-au dus la referendum, trebuie să o respect, chiar dacă nu sunt de acord cu prevederile ei (sau, mă rog, cu o parte dintre ele), având posibilitatea de a milita, în continuare, pentru revizuirea ei (în primul rând, pentru organizarea, înaintea unei noi Constituții, a unui referendum referitor la forma de guvernământ)!
Mă rog, e o discuție aici legată de cât de corect a fost acel 50 și ceva la sută din alegători, care s-ar fi prezentat la vot… Chiar a doua zi după zisul referendum, cotidianul ieșean Monitorul (actualmente Ziarul de Iași) exprima serioase motive de îndoială legate de „amploarea” cu care s-ar fi ieșit la vot în ultimele ore din seara de duminică (s-a votat și sâmbătă atunci!). Teoretic, ar fi trebuit ca, în fiecare localitate, ritmul de votare, duminică seara, să fi fost de un alegător pe minut: pe la 19,30 am trecut eu pe la secția de votare de la Casa Sindicatelor (locuiam lângă Piața Nicolina) și am constatat că „bătea vântul” și afară, și înăuntru (mai ales înăuntru)! Dar, mă rog, treacă de la noi!…
Iar în privința referendumului privind forma de guvernământ, opțiunile mele nu s-au schimbat, decât în ceea ce privește încoronarea pe tronul regal, dacă România (re)devine monarhie, a unui urmaș regal, legal! Cum, prin căsătoria cu securistul duda, tovarășa margareta nu mai are, deloc, suportul meu, există alternative (cel puțin două): fie prințul Nicolae (exclus, pe nedrept, din „familia” regală), fie prințul Charles, strănepot al Regelui Ferdinand, care poate deveni monarh, la București, sub numele de Carol al III-lea! Nu doar că are mai multe proprietăți în România, dar îi face și o promovare foarte bună!
Doar că, într-o țară în care, de peste trei decenii, conduc, cu imunitate și impunitate urmașii comuniștilor, în care copiii hoților noștri continuă să fie hoții copiilor noștri, unde un mandat electoral, anti-ciuma roșie (de acum un an), este batjocorit de „locatarul” de la Cotroceni și unde opiniile cetățenilor onești nu mai sunt nici măcar auzite, darămite ascultate, vine întrebarea: ce rost mai are o asemenea părere? Are! După vechiul dicton latin Verba volant, scripta manent, cele scrise aici vor rămâne și, poate, într-o zi, își va aminti cineva (și) de aceste rânduri și gânduri! Și, în plus, le-am „așternut” ca să am conștiința împăcată, în fața lui Dumnezeu și a mea (măcar!), că am luat atitudine!…
Cum e Charles strănepot al Regelui Ferdinand? 🙂
Și eu m-am mirat, dar am găsit această informație pe un site clujean (parcă, Actual de Cluj), cu ocazia vizitei prințului Charles la UBB, pentru primirea titlului de Doctor Honoris Causa. Apărea acolo și o poză a prințului lângă bustul Regelui Ferdinand (Universitatea românească clujeană a fost deschisă în 1919, pe timpul domniei acestuia și i-a și purtat o vreme numele, înainte de regimul comunist!). Bănuiesc că, ținând cont de înrudirea între casele domnitoare europene, Casa regală britanică avea relații cu cea imperială germană. De fapt, numele dinastiei britanice (acum de Windsor) a fost, până în 1914, legat de Germania (era dinastia de Hanovra, Hannover – în germană și engleză). Cum Germania a fost principalul inamic al Regatului Unit în primul război mondial, Casa regală britanică a renunțat la titulatura „de Hanovra”, așa cum și dinastia românească, prin Ferdinand (născut german), se numise de Hohenzollern-Siegmaringen și și-a luat numele de „dinastia de România”! De altfel, ca dovadă a înrudirii caselor monarhice europene, monarhia britanică era înrudită și cu casa imperială țaristă și însăși Regina Maria are, parțial, și sânge imperial rusesc!… Ar fi de discutat și despre aceste „încuscriri monarhice”, dar, deja, aiasta e o altă poveste! 🙂
Revenind: s-ar putea ca, pe linia înrudirii britano-germane, Regina Elisabeta a Regatului Unit să fi fost nepoată a Regelui Ferdinand (nu știu dacă de văr, sau de unchi – mai degrabă), iar Charles, ca primul ei fiu (și urmaș la tronul britanic!) ajunge… strănepot al Întregitorului nostru!
Oricum ar fi, strănepot propriu-zis nu prea are cum să fie… Mai simplu ar fi să îl lege de Regina Maria, nu de Regele Ferdinand. Adică: Regina Maria (bunica Regelui Mihai) și Regele George al V (bunicul Reginei Elisabeta) au fost veri primari (ambii nepoți ai Reginei Victoria). Așa ar rezulta că Charles și Principesa Margareta ar fi veri de gradul patru. Poate în sensul ăsta ar fi „strănepot”. 🙂 Sau s-ar putea face legătura cu Prințul Philip, tatăl lui Charles. Care a fost văr primar cu mama Regelui Mihai. De aici ar ieși că Charles și Regele Mihai sunt veri de gradul doi. Și Principesei Margareta îi este unchi, într-un fel.
Alte exemple de înrudiri: Regina Maria: verișoară primară cu Țarul Nicolae II (prin mama sa, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, singura fiică a Țarului Alexandru II) și, în același timp, cu soția lui, Țarina Alexandra (altă nepoată a Reginei Victoria). Sau: bunicile Regelui Mihai, verișoare primare: Regina Maria și Regina Sofia a Greciei, la rândul ei nepoată a Reginei Victoria și soră cu Keiserul Wilhelm II („Cousin Bill”), și el văr primar cu Regina Maria (și rudă – mai îndepărtată – cu Regele Ferdinand, pe linie germană).
„Vinovată” e Regina Victoria! 🙂
Mă rog, oricum ar fi, o legătură iaste! 🙂 Dar, pe noi nu ne avantajează, la câți pre(a)spălați pe creier pe milimetru pătrat are, azi România!