Deși mai este de lucru – reușind, până acum, să inventariez informațiile pentru mandatele parlamentare pentru anii 1890-1993 și, respectiv, pentru o parte din voturile cetățenilor, pentru intervalul 1996-2021 – putem schița câteva trăsături ale „peisajului” electoral japonez pentru cei 130 de ani de viață parlamentară (1890-2021).

În primul rând, Japonia este printre puținele state asiatice (dacă nu singurul!) care a avut o viață politică bazată pe desemnarea prin vot a legislativului încă înainte de Primul Război Mondial (asta, dacă facem excepție de Imperiul otoman, care a avut o tentativă de a organiza alegeri legislative în anii 1876-1877, reluând această modalitate din 1908, sau de Imperiul țarist, unde primele alegeri legislative s-au desfășurat în 1906; ambele imperii, ca și urmașele lor – Turcia, respectiv, URSS/Rusia erau/sunt ȘI state asiatice, dar nu exclusiv asiatice!). Ar mai fi și Imperiul persan, Iranul de azi, cu primele alegeri legislative de la începutul secolului trecut… În orice caz, dacă URSS/Rusia, Turcia și chiar Persia/Iranul nu prea se pot lăuda cu o viață parlamentară democratică, cu alternanță la putere a principalelor forțe politice, Japonia a avut și are o asemenea activitate, dacă nu pentru întreaga perioadă de viață politică parlamentară, măcar pentru o mare parte a acesteia.

Dreptul de a vota era bazat pe cens, fapt similar cu ceea ce știm despre România (înainte de 1919) sau Noua Zeelandă (înainte de 1893). Din perioada interbelică votul a fost generalizat doar pentru bărbați, femeile primind drept de vot abia în 1946. Din acest punct de vedere, atât Noua Zeelandă și chiar România au trecut la acest pas mai devreme: neozeelandezii, încă din 1893 (deși dreptul de a fi ales în Parlamentul național le-a fost acordat femeilor abia în perioada interbelică!), iar românii, pe etape – după ce, în 1917-1918, basarabenii și ardelenii nu doar că au dat drept de vot și femeilor, dar au și ales femei în legislativele de la Chișinău și Alba Iulia/Sibiu, femeile primesc drept de vot și de a fi alese în 1929 (pentru alegerile locale, primele fiind cele din 1930), iar în 1939 au primit drept de vot, dar și de a fi alese la ultimele alegeri parlamentare interbelice.

Atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică, viața politică japoneză a fost dominată de formațiuni liberale și/sau conservatoare (similar cu ceea ce se petrecea și prin alte părți ale Lumii), dar, după 1930, treptat, viața politică începe să fie afectată de naționalism și, mai ales, de militarism. Acest fapt a împins Japonia nu doar la a ataca China (1937), ci și la implicarea în Al Doilea Război Mondial, ca aliată a Germaniei și Italiei în „pactul tripartit”, numit și Axa Berlin-Roma-Tokyo. În această calitate, Japonia a trecut, după 1940, la o rapidă expansiune teritorială, atât în Asia de Est și de Sud-Est, cât și în Oceania, comportamentul militar agresiv culminând cu atacul asupra bazei militare de la Pearl Harbour (Hawaii), în decembrie 1941… Totuși, ca o… curiozitate (să-i zicem așa!), până în august 1945, japonezii și sovieticii au respectat, cu sfințenie, un pact de neagresiune, care a permis Kremlinului să poată rezista contra agresiunii hitleriste, iar niponilor – să avanseze nestingheriți în restul Asiei și în Pacific!…

Atacul sovietic, desfășurat abia după capitularea, în Europa, a Germaniei (mai 1945), s-a derulat atât în Manciuria, stat-marionetă înființat cu circa un deceniu mai devreme de japonezi și „condus” de fostul ultim împărat chinez Pu Yi, cât și în Insula Sahalin, care, din 1905, în urma victoriei nipone în războiul ruso-japonez, fusese împărțită în două. Atacul din Manciuria a avut, între consecințe, prinderea de către sovietici a lui Pu Yi, predat comuniștilor chinezi, conduși de Mao, iar cel din partea sudică a Sahalinului (prefectura japoneză Karafuto) – refugierea unei mari părți a japonezilor de pe insulă (erau circa jumătate de milion, în 1945), ocuparea ei în întregime de către statul sovietic, precum și a Insulelor Kurile. Din acest motiv, deși, după capitularea Japoniei (2 septembrie 1945), s-a semnat un Tratat de Pace, la San Francisco, Japonia a refuzat să semneze, până azi, revendicând, în continuare Insulele Kurile… La sudul Sahalinului se pare că au renunțat, încă de la terminarea războiului.

După încheierea acestei conflagrații, Japonia a fost ocupată de americani, care au organizat și noua viață politică parlamentară japoneză postbelică. Aceasta a rămas, de atunci, integral democratică și, deși au existat, ca în orice democrație, alternanțe la guvernare, acestea au fost destul de rare, viața politică națională fiind dominată de conservatori (Partidul Liberal Democrat). Respectarea regulilor democratice și o guvernare eficientă, au făcut, între altele, ca Japonia să câștige, în plan economic, ceea ce n-a putut obține, prin război: a devenit o mare putere economică, fiind între primele națiuni ale Lumii din acest punct de vedere!