Ieri seară am definitivat baza de date la nivel regional pentru alegerile legislative din Noua Zeelandă. Studierea, anterior începutului acestei activități, a specificului demografic și politic al țării, a fost inspirată: însemnătatea demo-electorală a celor 5 subdiviziuni (Wellington, Auckland și Christchurch, respectiv ce a mai rămas din cele două insule mari) este foarte apropiată. Doar în ultimele decenii Aucklandul și Insula de Nord au crescut demografic semnificativ (lucru vizibil și în augmentarea corespunzătoare a numărului de alegători înscriși pe listele electorale), dar, pe de altă parte, Christchurch, metropola regională a Insulei de Sud s-a menținut, aproape tot intervalul analizat, peste Capitală. Pe de altă parte, renunțarea la a include și al doilea centru urban din Insula de Sud (Dunedin) a fost nimerită: cu excepția câtorva ani de la finele secolului al XIX-lea, în care, demografic și electoral, acest oraș a fost apropiat ca importanță de celelalte 3, așezarea amintită nu a ieșit mai deloc în evidență. De-altfel, așa cum am mai amintit, dacă Auckland are peste 20 de electorate, iar Christchurch și Wellington sunt apropiate unul de celălalt, dar departe de metropola neozeelandeză (cu 7, respectiv 6 electorate), Dunedin are, în ultima vreme, maxim două sau trei…

Deși toată treaba s-a isprăvit în două săptămâni și jumătate, a fost, totuși, ceva mai greu decât mi-am închipuit! Pe lângă introducerea „brută” a electoratelor în fișier, în ordinea cronologică a alegerilor, cea mai dificilă activitate a fost ordonarea lor, inițial alfabetică, pentru fiecare an electoral, ținând cont de faptul că, spre a se respecta, de fiecare dată, numărul apropiat de alegători pentru fiecare circumscripție (electorat), număr stabilit, pentru maxim două-trei scrutine, pe baza recensămintelor populației (așa se procedează, din câte am văzut și în Statele Unite, Canada, Franța sau Australia), multe electorate dispăreau, apărând altele, sau unele erau redenumite (uneori, cu alte nume) și, adesea, aveau conturul teritorial redesenat, deci destul de diferit de precedentele.

După definitivarea acestei operațiuni, a urmat verificarea – necesară, deoarece, deși nu au fost multe scăpări, ele au apărut. În paranteză fie spus, experiența acumulată în activitatea de încadrare a fiecărei așezări din Țara Oltului pe comunele actuale (pentru teza de doctorat) sau cea, și mai anevoioasă și mai amplă, de încadrare a fiecărei localități pe comunele de azi ale spațiului românesc (operațiune în curs de desfășurare, încă!) au servit ca un bun exemplu, ca o experiență utilă, în acest efort. În fiecare caz, agregarea datelor pe areale teritoriale (aproape) identice, indiferent de perioadă și de decupajul administrativ al momentului, este necesară și folositoare, deoarece permite comparabilitatea datelor pentru toate intervalele analizate. Sunt convins că, dacă se redesenează, pe fiecare an electoral, conturul de atunci al fiecărui electorat (sau al celor agregate pe cele 5 diviziuni luate de noi în calcul – cele 3 orașe și restul teritoriului insulelor) acesta nu se va suprapune perfect pentru fiecare moment, însă diferențele, de la un an la altul sunt mult mai neînsemnate și nu influențează rezultatele finale agregate.

O verificare a și fost făcută, ieri, după terminarea activității: proporțional, mărimea demo-electorală a fiecărei subdiviziuni selectate de noi este apropiată de cea a anilor precedent, respectiv următor, surprinzând și etapele de evoluție a populației celor două insule. Până spre finalul secolului al XIX-lea, Insula de Sud avea mai mulți locuitori (și alegători) decât cea de Nord, iar Christchurch depășea nu doar Wellingtonul, ci chiar și Aucklandul (de exemplu, la alegerile din 1884)! După 1910, Insula de Nord a depășit, pentru prima dată, cealaltă insulă, a crescut continuu, mai rapid, în plan demografic, astăzi concentrând aproximativ trei sferturi, atât din populație, cât și din numărul de alegători și de deputați. Astfel, astăzi, Aucklandul are, singur, mai mulți locuitori (1,4 milioane) decât toată Insula de Sud, cu tot cu Christchurch (1,2 milioane)! Proporționalitatea demografică se respectă, fidel, și în ceea ce privește datele legate de numărul de alegători. Astfel, la ultimul scrutin, din 2020, din cei peste 3,5 milioane de alegători, Insula de Sud a însumat aproape 850 de mii (24,3%).

Este adevărat că, în anumite cazuri, va fi imposibil de a rearonda anumite componente electorale: de pildă, este cazul Insulelor Chattam, situate la sud-vest de Insula de Sud. După ce, de când li s-a acordat drept de vot (din perioada interbelică), alegătorii de aici erau incluși într-un electorat din Insula de Sud, recent, în ultimele decenii, au fost rearondați unui electorat din Wellington. Statistica electorală neozeelandeză dă, de regulă, date detaliate până la nivel de electorat, o singură dată găsind informații și la nivel de secții de votare… Fiind vorba de cel mult câteva sute de alegători, la un total al unui electorat de câteva zeci de mii și la suma pe o subdiviziune de peste o sută de mii de cetățeni înscriși pe liste, eroarea este infimă, mai cu seamă pentru că, în privința comportamentului electoral, neozeelandezii nu prezintă mari diferențe nici între cele două insule principale, nici între acestea și cele 3 aglomerații urbane. Sigura problemă va apărea atunci când vor fi codificate insulele amintite: probabil, pentru vremea în care erau arondați la Insula de Sud, voi codifica Insulele Chattam cu un cod similar cu al acesteia, iar de când aparțin de Wellington, voi ține cont de acest cod!… Și, poate, nici asta n-ar fi o mare problemă: adevărata bătaie de cap va apărea dacă, vreodată, îmi va trece prin cap să fac o analiză crono-spațială pentru o perioadă mai îndelungată, care să ia în calcul apartenența diferită a Insulelor Chattam la o subdiviziune (Insula de Sud) sau alta (Wellington)!… Cel mai probabil, voi folosi datele așa cum sunt, făcând cuvenita mențiune în text, despre apartenența diferită, de-a lungul timpului, a amintitelor insule.

După verificarea amintită, am căutat, pe net – și am și găsit! – o evidență a tuturor celor peste 250 de electorate ce au existat de-a lungul celor aproape 170 de ani de viață politico-electorală neozeelandeză. Verificând încadrarea geografico-administrativă actuală în una din cele 5 subdiviziuni stabilite, am codificat, în primele două coloane ale foii de lucru Microsoft Excel, atât codul cât și numele subdiviziunii corespunzătoare. Într-o altă foaie de lucru a urmat sortarea electoratelor pe cele 5 subdiviziuni (în ordinea North Island, Auckland, Wellington, South Island, Christchurch, încheind cu totalul la nivel național). După ce, la fiecare scrutin, am agregat datele pe orientări (familii) politice, după cele stabilite, de circa un deceniu, la nivel mondial, a urmat însumarea datelor pe subdiviziuni, iar, la final, datele au fost însumate și la nivel național. Cele la nivel regional (pe subdiviziuni) și național au fost copiate într-o altă foaie de lucru, cea finală și – gata treaba!

A mai apărut o… dilemă (că am tot vorbit, în ultima vreme, de „dileme politico-electorale): dacă e bună agregarea, frecventă, a datelor pentru alte formațiuni (de regulă, nespecificate, sau, dacă apar nominal, nu li se poate determina încadrarea într-o familie politico-electorală) cu cele pentru candidații independenți. La Australia, Canada, chiar și la Statele Unite, aceasta apare, adesea, cu claritate, însă, pe de altă parte, în cazul Franței sau al României, foarte frecvent, informațiile apar agregate (alții+independenți), fiind dificil, aproape imposibil de separat cele două componente. Noua Zeelandă e, undeva, „la mijloc”: după o primă perioadă – înainte de 1879 – în care au existat numai independenți, aceștia rămânând o categorie însemnată și ulterior, până la începutul secolului trecut, alături de liberali și conservatori (la fel ca în România!), ulterior au devenit mai puțin importanți, spre a dispărea (aproape) complet, din a doua parte a veacului trecut, până azi… Așa încât, rămâne întrebarea dacă cele două categorii de participanți la alegeri (și voturile aferente lor) să rămână separate sau să fie agregate? Capetele de tabel pentru datele la nivel mondial pe țări, dar și la nivel regional, pentru Europa, America de Nord Anglo-Saxonă, Australia și Noua Zeelandă, operează (încă) cu două rubrici distincte… Există și azi, nu atât de frecvent, țări unde (aproape) toți candidații sunt independenți, fără vreo afiliere politică, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor insulare din Oceania (exact cum au avut, la începuturile vieții lor electorale, atât Noua Zeelandă, cât și Australia!) sau în multe state din zona Golfului (unde sunt interzise partidele politice)…

Pe de altă parte, era o idee – ce a „încolțit” încă de alaltăieri, de când m-am apucat de agregarea datelor pe orientări politice, pe electorate – de a calcula și totalul, pe electorate, subdiviziuni și la nivel național, al mandatelor parlamentare (am asemenea date pentru multe țări europene, dar și pentru Statele Unite și Canada). Am descoperit, însă, că, dacă la Finlanda am făcut acest lucru doar sporadic, la Franța și la Australia aceste date lipsesc! Nu-i bai mare, deoarece agregarea mandatelor pe unități administrative de nivel regional se face mai ușor, având deja și rezultatele voturilor cetățenilor, dar nu știu la ce folosește din două motive: 1) Fiecare țară are un număr diferit de mandate (calculat pe baza unui număr de locuitori, reprezentați de un parlamentar, număr care poate varia de la câteva mii – pentru Finlanda ori R. Moldova, de pildă, la câteva zeci de mii – pentru țări ca Noua Zeelandă, România sau Franța, sau chiar la câteva sute de mii – în cazul Statelor Unite sau al Rusiei) și 2) Sistemele de vot extrem de diferite, în urma cărora rezultă alocări extrem de diferențiate, atât de la țară la țară, cât și, pentru același stat, de la o perioadă la alta (de pildă, pentru Noua Zeelandă, care, o mare parte a timpului a utilizat, ca mai toate statele de cultură anglo-saxonă, sistemul „first past the post”, după „principiul”, foarte cunoscut, „the winner thake it all”, dar, în urma unui referendum popular desfășurat în 1993, din 1996, folosește un sistem mixt, prin care o parte a mandatelor – majoritatea – se alocă proporțional cu numărul de voturi, iar restul – pe sistemul folosit anterior; chiar și România a avut modificări ale sistemului de alocare a mandatelor, în intervalul 2008-2016 fiind folosit sistemul uninominal, în locul celui proporțional, pe liste, la care s-a revenit în 2020; de câțiva ani, și R. Moldova folosește un sistem mixt, utilizat și în Ucraina sau în Japonia).

Forțat, oarecum, de absența rezultatelor (și) la nivel de electorate pentru vechiul sistem de alocare a mandatelor (pentru alegerile din 1996, primele de acest fel), am folosit, de la acest an începând, datele (pe sistem proporțional) pe partide, furnizate de Comisia Electorală neozeelandeză, tot la nivel de electorate. Decizia a fost inspirată, deoarece am descoperit, recitind acea carte, că, în mod similar se procedează și „la case mai mari”. Astfel, în mod similar operează și Dieter Nohlen, Florian Grotz și Christoph Hartmann, în monumentala lucrare Elections in Asia and the Pacific. A data Handbook. South East Asia, Vol. II. East Asia and the South Pacific, p. 730. Editorii amintiți specifică și motivul acestei opțiuni: aceste voturi determină repartiția generală a majorității celor 120 de mandate din Camera Reprezentanților neozeelandeză.

P.S.1 Dacă tot m-am „plimbat” prin Pacific în ultima vreme (inclusiv… cinematografic, cu Kon-Tiki!), să mai rămânem oleacă în zonă, spre a aminti în ce mod se va face, în fine, și codificarea (neprecizată până azi!) a statelor și teritoriilor Uniunii Australiene. Această codificare este asemănătoare sistemului NUTS2, folosit de Uniunea Europeană și a fost, deja, aplicată și pentru Statele Unite, Canada și Noua Zeelandă (ca și pentru toate statele europene, inclusiv pentru cele care nu sunt nici state candidate, nici state membre ale EFTA). Un set de coduri vor primi acele entități de pe coasta estică, pacifică (Australian Capital Territory/Teritoriul Capitalei Australiene = Canberra, Queensland, New South Wales/Noua Tară a Galilor de Sud, Victoria, Tasmania), iar un alt set – cele vestice, scăldate de apele Oceanului Indian (Northern Territory, Southern Australia/Australia de Sud, Western Australia/Australia de Vest). Probabil, începând cu Capitala Federală, care va avea codul AU10, celelalte vor primi coduri de la AU21, AU22, etc, pentru cele dinspre Pacific, respectiv AU31-AU33 – pentru cele înconjurate de Oceanul Indian. Și din punct de vedere (fizico-)geografic, ba chiar al umanizării, cele două arii au elemente ce la diferențiază net. Partea dinspre Pacific este mai bine populată și cu un relief mai semeț (Alpii Australieni, plus zonele mai înalte din Tasmania), având și un regim hidrografic mai continuu, mai regulat, în vreme ce partea mediană și cea vestică au o populație mai rară și un climat uscat, deșertic, cu cursuri de apă temporare, spasmodice…

Și apoi, ca să continuăm, probabil că vom rămâne tot în aria Pacificului, urmând să reluăm activitatea legată de baza de date electorale la nivel regional pentru Japonia! Din ce-am văzut, până acum, Țara Soarelui Răsare are multe asemănări cu Noua Zeelandă, prefecturile japoneze urmând a fi agregate pe entități regionale exact ca electoratele neozeelandeze. Apoi, chiar și faptul că viața politico-electorală japoneză începe tot din a doua parte a secolului al XIX-lea, ca și cea din Noua Zeelandă, constituie încă un motiv să mai „rămânem” în această zonă! În plus, dacă tot mi-am intrat „în mână” cu agregatul unor asemenea date, de ce să „schimbăm” aria geografică?

P.S.2 După exemplul celor de la Wikipedia, care au colorat, lângă învingător, apartenența politică a fiecărui deputat, mă bate gândul să fac la fel cu baza de date proprie cu demnitarii din ultimii trei mii de ani, pentru spațiul carpato-balcanic, înainte de 1300 și, ulterior, pentru cel românesc. Dacă înainte de 1831 nu cred că se vor găsi situații de „schimbare a taberelor” (demnitarii din adunările legislative fiind, preponderent, dacă nu exclusiv, dintre nobili și/sau reprezentanți ai clerului), de la Regulamentul Organic încoace și, mai ales, după Unirea Principatelor (când au apărut și partidele politice) am întâlnit destule asemenea exemple (cel puțin câteva zeci). Dar, să stăm liniștiți: „traseismul” politic a apărut, cam din aceeași vreme și în „lumea bună” (este prezent, din secolul al XIX-lea, atât în Statele Unite, cât și în Noua Zeelandă și Japonia, iar după 1950, odată cu apariția legislativului transnațional european, „strămoșul” Parlamentului European de azi, au apărut și „euro-traseiștii”!)…