Două partide cu remarcabile contribuţii la devenirea românească, după 1859.

Partidul Naţional Liberal

S-a înfiinţat în 1875 (deşi primele manifestări ale liberalismului în Principatele Unite datează de la începuturile domniei lui Cuza).

A avut şansa unor oameni mari, care au prins şi conjuncturi – interne şi externe – favorabile

Ion C. Brătianu – prim-ministrul Independenţei (1876-1888), dar şi al celui mai longeviv guvern al României democratice din toate timpurile (proclamarea Independenţei a fost citită de „grăbitul” ministru de externe Mihail Kogălniceanu, cu o zi mai devreme, la 9 mai; liberalul Kogălniceanu, ostracizat fiindcă fusese un apropiat al lui Cuza, a fost şi el un om al momentelor mari: prim-ministru în vremea „domnitorului Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, practic, „mâna sa dreaptă”…). Ce a”prins” Guvernarea Ion C. Brătianu: Independenţa (1877), intrarea Dobrogei în componenţa României (în anul următor) – e adevărat, în ciuda protestelor, contra însuşirii, „cu japca” de către Rusia ţaristă a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei, proclamarea Regatului (1881), reforma electorală (1883) şi primul Parlament ales prin vot în 3 colegii (1884).

Ion I. C Brătianu – a negociat pentru România (1916) condiţiile în care ţara noastră intra în război de partea Antantei. Au recunoscut englezii, francezii şi ruşii, că ni se vor da, pentru contribuţia la războiul mondial: Transilvania, tot Maramureşul (până la Carpaţii Păduroşi, ca pe vremea lui Dragoş-Vodă şi Bogdan-Vodă, nu treimea de la sud de Tisa!), Crişana, Banatul (integral, până la Tisa!) şi Bucovina până la Prut (cu tot cu Cernăuţi).

A trecut războiul, a venit Conferinţa de pace de la Paris, care a „pedepsit” România, luându-i două treimi din Maramureş (dat Cehoslovaciei) din cauza… aceluiaşi Brătianu care s-a încăpăţânat să susţină tratament egal şi pentru ţările mici cu marile învingătoare…

Două guverne care şi-au dus mandatul de 4 ani la capăt în perioada interbelică: cel condus de Ion I. C. Brătianu (1922-1926) şi cel condus de Gheorghe Tătărăscu (1933-1937)

Al doilea menţionat: un „cameloeon” politic. În vremea guvernelor conduse de el în timpul Regelui Carol al II-lea, era cunoscut ca un „yes-man” al acestuia. Dacă o dorinţă a Regelui se putea satisface, Tătărăscu spunea „S-a făcut, Majestate!”, iar dacă era greu de îndeplinit, venea cu replica: „Se face, Majestate!”

A fost prim-ministrul ultimatumurilor sovietice din iunie 1940…

… dar şi ministrul de externe participant, după al doilea război mondial, în delegaţia română, a Guvernului Petru Groza, la Conferinţa de pace de la Paris (1947).

Primul liberal, după 1990, într-un guvern românesc: Mircea Ionescu-Quintus – ministrul Justiţiei în guvernul (fostului) liberal Theodor Stolojan…

Primul Guvern post-decembrist de centru-dreapta care este (aproape) la final de mandat: cel condus de Călin Popescu-Tăriceanu (conducătorul PNL).

Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat

La 1869 se înfiinţau, în Transilvania şi Banat, câte un Partid Naţional Român. Cele două vor fuziona şi îşi vor concerta acţiunile în vederea satisfacerii dorinţelor românilor aflaţi sub dominaţie austro-ungară.

La 1918, unul dintre fruntaşii PNR, Iuliu Maniu, a organizat apărarea oraşului Viena, în faţa furiei revoluţionar-anarhiste. Ulterior, după Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, Iuliu Maniu a fost preşedintele Consiliului Dirigent (guvernul regional ardelean) de la Sibiu.

În 1926, PNR fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de Ion Mihalache. Asta după ce, în timpul guvernării liberale, au avut loc negocieri, eşuate, de fuziune cu PNL…

Doi ani mai târziu, PNŢ ajunge la guvernare, după cel mai masiv vot democratic în favoarea unui partid (78%). A venit, însă, criza economică, greva de la Lupeni (1929), Carol al II-lea (1930), proclamat rege, dar nechemat (oficial). Iuliu Maniu demisionează, revine, dar PNŢ pierde puterea, pe fondul crizei, în 1931. Revine, un an mai târziu, spre a avea ghinionul de a „prinde” greva ceferiştilor de la Griviţa (1933)… Guvernul ţărănist cade a doua oară…

A venit, apoi, în 1938, dictatura regală a aceluiaşi Rege Carol al II-lea, apoi războiul al doilea mondial. Iuliu Maniu, fruntaşul naţional-ţărănist a îndrăznit să-l înfrunte şi pe Antonescu ce dusese armata departe în Est, contra sovieticilor… Va lupta şi cu bolşevicii, sprijiniţi de Moscova… care i-au furat alegerile din 1946…

Maniu a murit la Sighet, într-o celulă de puşcărie comunistă… Dumnezeu să-l odihnească!

În 1987, în ilegalitate, marele român Corneliu Coposu, afiliază PNŢ la Internaţionala Creştin-Democrată, adăugându-se, astfel, în titulatura partidului şi particula „Creştin Democrat”. PNŢCD revine în legalitate în Decembrie 1989. După exact 50 de ani de la alegerile furate de comunişti, într-un alt noiembrie, 1996, după ce, cu un an mai devreme, alt martir ţărănist s-a dus dintre noi – Corneliu Coposu, fie-i ţărâna uşoară! – Convenţia Democrată Română, condusă de PNŢ-CD (în care intra şi PNL) câştiga alegerile parlamentare. A ajuns la guvernare… Dar ce guvernare: 3 prim-miniştri, asaltul minerilor… Apoi CDR2000 (cu PNŢ-CD) n-a mai prins pragul electoral, pe care, deşi au văzut că sunt în vizibilă pierdere de viteză, ţărăniştii l-au ridicat la 5% pentru partide şi 8% pentru alianţe. Nefericita alianţă cu „partide de buzunar” i-a adus în afara parlamentului, unde se găsesc şi acum…

Poate vor reintra în Parlament, pe listele liberalilor (care le-ar „întoarce”, astfel, sprijinul din 1996). Problema este că, în acest moment, există două conduceri care revendică „şefia” extra-parlamentarului „muribund” PNŢ-CD… Oare acest partid „istoric” va deveni „istorie”?…

Anunțuri