Despre Iaşi… Joi, oct. 9 2008 

În această perioadă a anului se desfăşoară în „dulşele târg” bine-cunoscutele „Sărbători ale Iaşilor”. Prilej, pentru unii, de „campanie electorală” (ar fi de povestit cum poate da 600 – ani de la aşa-zisa primă atestare documentară, o scădere din 2008 a anului 1390, prezent pe o inscripţie din curtea recent renovatei Biserici Armeneşti, dar nu despre asta vrem să vorbim acum la ceas de sărbătoare), pentru alţii – de „buluceală” la „sarmalele electorale” ale Primăriei, sau de „închinăciune”, mai degrabă la mustul şi vinul fiert de la Hala Centrală, decât la moaştele Cuvioasei Parascheva… Şi nici despre asta nu vom face prea multă vorovire, nici despre originea românească balcanică a Cuvioasei ocrotitoare a întregii Moldove (ca şi a celui ce i-a adus sfintele moaşte la Iaşi, domnitorul Vasile Lupu, aromân la origine…) sau despre cum au marcat, de secole, mai ales ciobanii, un adevărat „cult popular”, nescris, în cinstea ei…

Vrem să aducem aminte celor care vor zăbovi, cât de puţin, în „oraşul celor 7 coline”, că acesta ar putea intra, cu uşurinţă, într-o „carte a recordurilor româneşti”, măcar şi pentru că poate fi numit „oraşul celor 3 uniri”! În plus, este şi sigurul care se poate lăuda cu un asemenea titlu. Să vedem de ce…

La 1600, în luna mai, Mihai Viteazul, deja domn al Ţării Româneşti (din 1593) şi al Ardealului (din toamna lui 1599) a intrat în Moldova şi, fără luptă, a fost înscăunat de urmaşii lui Ştefan cel Mare şi ca stăpân al Ţării Moldovei. Înscăunarea s-a produs la Iaşi, care era deja capitală a voievodatului, încheindu-se, aici, procesul de unire sub acelaşi domnitor a Ţărilor Române. Din păcate, această unire a ţinut doar câteva luni…

La 5/17 ianuarie 1859, în sala numită „La Elefant” a actualului Muzeu de Ştiinţe Naturale (pe atunci sediu al Societăţii de Medici şi Naturalişti), Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. Peste câteva zile, la 24 Ianuarie/5 februarie, la Bucureşti, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti a procedat aşişderea. Anul 1859 a devenit, astfel, „anul de naştere” a României moderne. De astă dată, „Unirea cea mică” a început la Iaşi…

Ca o mică paranteză, ar fi indicat, pe viitor, ca toţi cei care – în scop mai mult sau mai puţin electoral – vorvoi să vină la Iaşi spre a dansa „Hora Unirii” la „umbra” statuii lui Cuza, să o facă pe 5, nu pe 24 Ianuarie. Pe 5 ianuarie l-au ales moldovenii pe Cuza… Pe 24 – au votat muntenii (şi oltenii). Că o deplasare la Iaşi pe 5, în ajunul Bobotezei – când s-ar putea să mai fie şi ger – le-ar strica politicienilor de pe Dâmboviţa lunga vacanţă de la Sărbătorile de iarnă, asta-i o altă poveste… Dar aşa s-ar cuveni, mai ales că la anul se vor împlini 150 de ani de la îndoita alegere a lui Cuza şi, în plus, e tot „an electoral”…

Am ajuns la „a treia Unire”, numită „Unirea cea Mare”, cea din 1918. Să recapitulăm, pe scurt, contextul vremii. România intrase în primul război mondial, în vara anului 1916, de partea Antantei, cu dorinţa de eliberare a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Războiul nu a decurs însă conform speranţelor noastre şi, după câteva luni, sudul ţării, inclusiv capitala, au fost ocupate de Puterile Centrale. Regele Ferdinand, Regina Maria, Parlamentul şi Guvernul s-au refugiat la Iaşi. Refăcută în iarna 1916-1917, şi cu importantul sprijin al generalului francez Berthelot, armata română a repurtat în vara anului 1917, câteva victorii strălucite: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz… Din păcate, ieşirea din război a Rusiei, în urma Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, ne lăsa singuri în faţa inamicului. Astfel, a fost încheiat un armistiţiu şi, în primăvara lui 1918, o „pace” umilitoare…

În acest context, o mică „rază de soare”. După ce îşi proclamase Independenţa, la 24 Ianuarie, Republica Federativă Moldovenească (Basarabia) s-a unit cu România, la 27 Martie/9 Aprilie 1918.

Toamna acestui an a adus, însă, o întorsătură fericită pe frontul de vest. Aproape de încheierea arminstiţiului cu Puterile Centrale, România a reintrat în luptă, de partea Antantei. Pe fondul pierderii războiului, Imperiul austro-ungar se dezagrega. În acest context, la 15/28 Noiembrie, Bucovina s-a unit şi ea cu Ţara. În fine, la 18 Noiembrie/1 Decembrie, la Alba-Iulia, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş au proclamat Unirea cu România a teritoriilor locuite de dânşii. Abia în această fericită zi – devenită peste decenii, Ziua Naţională a României -, Regele Ferdinand şi Regina Maria au revenit în Bucureşti, unde au şi fost primiţi reprezentanţii românilor de peste munţi care aduceau marea veste de la Alba-Iulia (primirea de către Majestăţile Lor a delegaţiilor basarabenilor şi bucovinenilor care aduceau deciziile de Unire cu Ţara a acestor provincii s-a petrecut la Iaşi).

Cam aiasta ar fi povestioara „oraşului celor 3 Uniri”.

Cum a supravieţuit limba română unor vremuri grele… Joi, oct. 9 2008 

Anii regimului totalitar comunist au însemnat şi o luptă a autorităţilor „noii orânduiri” cu vechile tradiţii. Cum unele erau legate de „monarhul-tiran” şi de „odiosul regim burghezo-moşieresc”, „războiul” s-a canalizat contra acestor elemente şi a simbolurilor legate de acestea… Românul, însă, fie pentru că este mai şugubăţ din fire, fie pentru că a avut capacitatea de a lupta „subversiv” contra sistemului, a găsit căi de a conserva unele din referinţele la aceste tradiţii. Iată câteva exemple…

În Ţara Oltului, mulţi dintre localnici au fost boieri, încă dinaintea legendarului descălecat al lui Negru Vodă în viitoarea Ţară Românească. Chiar dacă Regatul maghiar şi mai târziu Imperiul habsburgic au urmărit să desfiinţeze, sau măcar să reducă din influenţa acestei solide „instituţii” făgărăşene a boieritului, aceasta a dăinuit… Ajunşi doar simpli ţărani liberi, boierii făgărăşeni şi-au denumit soţiile, care „ţineau” gospodăria, treburile casei, boerese. Termenul a evoluat, în graiul local, spre boreasă, cu sensul de soţie de gospodar din satele făgărăşene… Boreasa a supravieţuit, astfel, regimului totalitar, fiind frecvent utilizat, ca termen, chiar dacă unii din cei care-l utilizau nu (mai) ştiau de la ce instituţie nobiliară (deci „moşierească”) derivă…

Tot legat de Ţara Oltului, renumitul savant american David Kideckel povestea cum au rezistat, o vreme, colectivizării ţăranii din satul Copăcel: toţi spuneau că vor să intre în „colectivă”, dar numai după Toderel… S-au tot agitat comuniştii şi, după multe căutări l-au găsit şi pe „numitul Toderel”. Aşa numeau oamenii cimitirul satului… 

Un asemenea exemplu de supravieţuire, prin termeni intraţi în uzul curent (unii ca microtoponimie urbană), întâlnim şi în „dulşele târg al Ieşilor”. Astfel, locul unde se află atât Biblioteca Centrală Universitară, statuia poetului Mihai Eminescu şi grupul statuar al voievozilor este numit, de decenii, atât de către localnici, cât şi de către miile de studenţi ai celui mai vechi centru universitar românesc, „La Fundaţie”… Locul are şi un nume oficial: Piaţa Mihai Eminescu, pe care, însă, mai nimeni nu-l foloseşte…

Dar de unde acest nume: „La Fundaţie”? El a supravieţuit întregului regim totalitar, ca o mărturie a faptului că actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, ridicată înainte de al doilea război mondial, în anii de domnie ai Regelui Carol al II-lea (care, pe lângă multele lucruri rele făcute în timpul regimului său, a fost şi un sprijinitor al culturii româneşti), s-a numit, de fapt, Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand. Oamenii simpli, plecând de la acest nume, au făcut din „fundaţiune”, „fundaţie” şi, cu acest nume, amintind de anii monarhiei româneşti, au „înfruntat”, tăcut, comunismul… Din iniţiativa lăudabilă a BCU, respectivul nume interbelic a fost reinstalat pe frontispiciul clădirii, fiind vizibil atât pe latura dinspre Păcurari, cât şi dinspre cea care dă în Bulevardul Carol I.

Tot aici, chiar la intrarea în clădirea BCU, se găseşte, chiar pe podeaua holului, un mozaic reprezentând stema României (regale) interbelice… Mozaicul nu a fost refăcut după 1989, ci, poate, acoperit cu vreun covoraş, când venea vreun activist, a supravieţuit şi el anilor totalitarismului… Probabil că şi personalul bibliotecii avea grijă să le distragă atenţia respectivilor tovarăşi să se uite la imaginile expuse în hol şi nu la mozaicul pe care călcau…  

Ca şi în vremurile marilor migraţii, ceea ce i-a deosebit pe români de aceste neamuri (sau de teroriştii arabi de azi) este că, dacă migratorii (şi arabii de azi) au bine dezvoltat „simţul omorului”, noi ne-am folosit, ca să rezistăm vremurilor grele, de… simţul umorului… Am râs (chiar facă am făcut-o de necazul nostru) şi ne-a (mai) trecut… Nu există mărturii documentare din vremea asaltului migratorilor că aşa a fost, dar din anii comunismului toţi cei care au trăit aceste vremuri îşi pot aminti, cu un zâmbet măcar, dacă nu râzând, de acel „mare român” din miile de bancuri, numit Bulă, printre cei mai buni prieteni ai românilor în anii comunismului…