Anii regimului totalitar comunist au însemnat şi o luptă a autorităţilor „noii orânduiri” cu vechile tradiţii. Cum unele erau legate de „monarhul-tiran” şi de „odiosul regim burghezo-moşieresc”, „războiul” s-a canalizat contra acestor elemente şi a simbolurilor legate de acestea… Românul, însă, fie pentru că este mai şugubăţ din fire, fie pentru că a avut capacitatea de a lupta „subversiv” contra sistemului, a găsit căi de a conserva unele din referinţele la aceste tradiţii. Iată câteva exemple…

În Ţara Oltului, mulţi dintre localnici au fost boieri, încă dinaintea legendarului descălecat al lui Negru Vodă în viitoarea Ţară Românească. Chiar dacă Regatul maghiar şi mai târziu Imperiul habsburgic au urmărit să desfiinţeze, sau măcar să reducă din influenţa acestei solide „instituţii” făgărăşene a boieritului, aceasta a dăinuit… Ajunşi doar simpli ţărani liberi, boierii făgărăşeni şi-au denumit soţiile, care „ţineau” gospodăria, treburile casei, boerese. Termenul a evoluat, în graiul local, spre boreasă, cu sensul de soţie de gospodar din satele făgărăşene… Boreasa a supravieţuit, astfel, regimului totalitar, fiind frecvent utilizat, ca termen, chiar dacă unii din cei care-l utilizau nu (mai) ştiau de la ce instituţie nobiliară (deci „moşierească”) derivă…

Tot legat de Ţara Oltului, renumitul savant american David Kideckel povestea cum au rezistat, o vreme, colectivizării ţăranii din satul Copăcel: toţi spuneau că vor să intre în „colectivă”, dar numai după Toderel… S-au tot agitat comuniştii şi, după multe căutări l-au găsit şi pe „numitul Toderel”. Aşa numeau oamenii cimitirul satului… 

Un asemenea exemplu de supravieţuire, prin termeni intraţi în uzul curent (unii ca microtoponimie urbană), întâlnim şi în „dulşele târg al Ieşilor”. Astfel, locul unde se află atât Biblioteca Centrală Universitară, statuia poetului Mihai Eminescu şi grupul statuar al voievozilor este numit, de decenii, atât de către localnici, cât şi de către miile de studenţi ai celui mai vechi centru universitar românesc, „La Fundaţie”… Locul are şi un nume oficial: Piaţa Mihai Eminescu, pe care, însă, mai nimeni nu-l foloseşte…

Dar de unde acest nume: „La Fundaţie”? El a supravieţuit întregului regim totalitar, ca o mărturie a faptului că actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, ridicată înainte de al doilea război mondial, în anii de domnie ai Regelui Carol al II-lea (care, pe lângă multele lucruri rele făcute în timpul regimului său, a fost şi un sprijinitor al culturii româneşti), s-a numit, de fapt, Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand. Oamenii simpli, plecând de la acest nume, au făcut din „fundaţiune”, „fundaţie” şi, cu acest nume, amintind de anii monarhiei româneşti, au „înfruntat”, tăcut, comunismul… Din iniţiativa lăudabilă a BCU, respectivul nume interbelic a fost reinstalat pe frontispiciul clădirii, fiind vizibil atât pe latura dinspre Păcurari, cât şi dinspre cea care dă în Bulevardul Carol I.

Tot aici, chiar la intrarea în clădirea BCU, se găseşte, chiar pe podeaua holului, un mozaic reprezentând stema României (regale) interbelice… Mozaicul nu a fost refăcut după 1989, ci, poate, acoperit cu vreun covoraş, când venea vreun activist, a supravieţuit şi el anilor totalitarismului… Probabil că şi personalul bibliotecii avea grijă să le distragă atenţia respectivilor tovarăşi să se uite la imaginile expuse în hol şi nu la mozaicul pe care călcau…  

Ca şi în vremurile marilor migraţii, ceea ce i-a deosebit pe români de aceste neamuri (sau de teroriştii arabi de azi) este că, dacă migratorii (şi arabii de azi) au bine dezvoltat „simţul omorului”, noi ne-am folosit, ca să rezistăm vremurilor grele, de… simţul umorului… Am râs (chiar facă am făcut-o de necazul nostru) şi ne-a (mai) trecut… Nu există mărturii documentare din vremea asaltului migratorilor că aşa a fost, dar din anii comunismului toţi cei care au trăit aceste vremuri îşi pot aminti, cu un zâmbet măcar, dacă nu râzând, de acel „mare român” din miile de bancuri, numit Bulă, printre cei mai buni prieteni ai românilor în anii comunismului…