Am definitivat baza cronologică de date legată de majoritatea scrutinelor românești de la 1831 încoace… Ținând cont de constrângerile cartografierii datelor – programul Philcarto nu recunoaște versiunile mai noi de Microsoft Excel (2007/2010…), cu extensia .xlsx -, este necesar ca datele de pe foaia de lucru definitivată să fie „tăiate” în mai multe părți, care să nu depășească 256 de coloane, caracteristică a versiunii Microsoft Excel 2003. Așa încât, cele aproape 1900 de coloane ale bazei cronologice, au fost „decupate” ținând cont atât de constrângerea de mai sus, cât și de „încadrarea” într-o anumită perioadă/subperioadă…

Perioada antebelică (1831-1918) va fi împărțită în 3 segmente. Primul va acoperi intervalul 1831-1877. Al doilea segment se încheie la finalul secolului al XIX-lea, cu scrutinele din 1899, pentru ca ultima parte a acestei perioade să acopere restul rămas, până la 1918, inclusiv.

Perioada interbelică (1919-1941), deși este cea mai scurtă, va trebui divizată în două: prima sa parte se încheie cu alegerile din 1928, pentru intervalul secund să înceapă cu alegerile locale din 1930, mergând până la plebiscitele antonesciene din anul 1941.

Perioada comunistă (1946-1987), cu toată „lungimea” sa de peste patru decenii, „încape” într-o singură foaie de lucru Microsoft Excel 2003. Aceasta, cu toate că, în cazul anului 1946, dispunem nu de două, ci chiar de trei variante de rezultate electorale: cele oficiale, cele devoalate de așa-zisele „învățături” ale comuniștilor (cu date doar parțial reale, ce confirmă, fie și în parte, frauda de la primele alegeri postbelice) și, în fine, datele reconstituite cât mai aproape de realitate.

Cea mai „densă” în evenimente electorale este – și va rămâne – perioada post-decembristă (1990-2020). Aceasta a fost împărțită în 4 segmente. Primul acoperă toate confruntările electorale de până la prima tranziție democratică la putere (1996). Al doilea se referă la scrutinele de până la aderarea la Uniunea Europeană (2007), inclusiv primele alegeri europarlamentare. Urmează un interval extrem de agitat (2008-2014) și, în fine, ultima parte (2016-2020), cu competițiile electorale din ultimii 5 ani.

Probabil, pentru datele în format procentual, se vor respecta aceleași intervale, pentru fiecare perioadă, chiar dacă numărul de coloane necesare va fi chiar mai mic, pentru fiecare foaie de lucru. Adăugând și foaia ce va include toate datele procentuale legate de prezența la vot, vor rezulta, în formatul Microsoft Excel 2003, cel puțin 21 de foi de lucru.

Să facem câteva constatări, cu totul generale, referitoare la intervalele amintite mai devreme. Primul pare cel mai „lung”, dar este, de fapt, cel în care se petrec o serie însemnată de evenimente – nu neapărat cu caracter electoral – care determină modernizarea, inclusiv din punct de vedere al vieții electorale, a Țărilor Române. Începând chiar cu alegerile pentru Obșteasca Adunare din Țara Românească și Moldova și cu desemnarea, prin vot a membrilor sfaturilor orășenești, continuate, după Revoluția de la 1848, de alegerile pentru Adunările ad-hoc – incluzând și datele de la scrutinul falsificat de caimacamul Vogoride, în Moldova, în iulie 1857 – precum și scrutinul pentru alegerea adunărilor elective din anul următor, care l-au ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, punând bazele Unirii Principatelor. Ultima parte a acestui interval este chiar mai densă în evenimente ce se succed în ritm alert: două plebiscite (1864, 1866) și primele alegeri locale (la nivel județean și/sau pentru comunele rurale – 1864), adoptarea primei Constituții moderne a statului român (1866) și Războiul de Independență (1877-1878), care asigură un nou statut internațional României. Primul plebiscit, organizat de Cuza (1864), reprezintă, prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, o primă încercare de adaptare internă a normelor constituționale stabilite la Paris (1856), iar al doilea (1866) reprezintă încuviințarea populară pentru domnia lui Carol I, cea mai lungă a unui monarh în spațiul românesc.

În al doilea interval se pun bazele dezvoltării moderne a României. Din 1881, statul devine Regat, apoi, în 1884 este adoptată o reformă electoral-constituțională. Apar și primele formațiuni politice de tip partid: după PNL, fondat în 1875, se constituie Partidul Conservator (1881) și PSDMR (1893), ultimul, cu o existență efemeră, dar reconstituit, după 1910, ca PSDR. Apar și primele date electorale legate de votul pentru minorități (în Dobrogea, la alegerile comunale din 1894).

Ultimul interval antebelic surprinde, pe lângă (re)apariția social-democraților și dezvoltarea unei formațiuni de extremă-dreapta (PND), prima sciziune a unei formațiuni importante: din 1911, apare o disidență conservatoare – PCD. Anul 1914, pe lângă faptul că aduce încheierea glorioasei domnii a lui Carol I, urmat la tron de nepotul său, Ferdinand, este sinonim cu ultimele alegeri locale antebelice. Deși conservatorii au câștigat ultimul scrutin parlamentar al perioadei (1918), finalul primei conflagrații mondiale aduce, pe lângă Unirea Basarabiei, Bucovinei și a ținuturilor intracarpatice cu Țara, și declinul, ireversibil, al vechiului partid al moșierimii…

Primul deceniu al perioadei interbelice aduce, succesiv, mai multe schimbări. Pe lângă marea diversitate a spectrului politic – de la socialiști, la extrema dreaptă, incluzând și reprezentanți ai minorităților, dar și mulți independenți – dublarea demografică și teritorială, precum și introducerea votului universal și reforma agrară, aduc și prezența unor formațiuni cu caracter regional, care, treptat, până în 1926, sunt „absorbite” în unul din partidele importante ale vremii: PNL, respectiv PNȚ. Anul următor este legat de finalul scurtei, dar rodnicei domnii a Regelui Ferdinand, urmat de nepotul său, Mihai I, sub regență. Odată cu stabilizarea vieții politice, ultimul scrutin parlamentar al intervalului (1928) chiar aduce PNȚ, pentru prima dată, la guvernare.

Din păcate, la scurt timp după această schimbare politică, izbucnește criza economică. În anul următor (1930), (re)venirea în țară a lui Carol al II-lea, contribuie, treptat, alături de amintita criză și de deteriorarea climatului politic internațional, la fărâmițarea forțelor politice democratice și, mai grav, la ascensiunea, tot mai puternică, a formațiunilor de extremă dreapta. Totul culminează, în 1938, cu apariția „partidului unic” regal, FRN, care câștigă alegerile – locale (1938) și legislative (1939)… Izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale (1939) și prăbușirea granițelor țării (1940), aduc abdicarea Regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Ion Antonescu, doar „nominal” subordonat Regelui Mihai, revenit pe tronul lăsat liber de tatăl său. Pentru confirmarea politicii sale, acesta a organizat două plebiscite: unul pentru aprobarea populară a înlăturării de la putere a legionarilor (martie 1941), iar al doilea (în noiembrie, același an) – pentru continuarea luptei contra URSS, dincolo de Nistru, alături de Germania nazistă.

Din 1943 a devenit din ce în ce mai evident că Germania va pierde războiul, astfel încât, cu acceptul tacit al lui Antonescu, forțele politice interne au început tatonările cu Națiunile Unite, pentru schimbarea taberei… În cele din urmă, la 23 august 1944, Regele Mihai decide întoarcerea armelor contra Germaniei… Din păcate, aceasta a coincis și cu pătrunderea nestingherită a unităților sovietice în țară și a dus, treptat, la acapararea controlului României de către sovietici… Cu sprijinul lor, la începutul anului 1945, a venit la putere un guvern controlat de comuniști. Acesta a organizat primele „alegeri” postbelice, pe care, cu fals, minciună, șantaj, amenințări, le-a „câștigat” (1946), obținând, după încă un an și „abdicarea” Regelui Mihai. După 1948, nici o altă forță politică în afara „frontului” controlat de comuniști, nu a mai obținut mandate, iar din 1953, orice alte formațiuni politice au fost pur și simplu desființate. Ținând cont de aceste elemente, perioada amintită, deși acoperă peste 4 decenii, este una fără istoric, complet irelevantă. Nu există date electorale reale – exceptând, parțial, scrutinul legislativ din 1946 -, dar, din informațiile vremii – în general, relatări orale ale cetățenilor – rezultă că, oricum, rezultatele „alegerilor” au fost falsificate în mod grosolan.

Căderea regimului comunist, în Decembrie 1989, a deschis calea revenirii la democrație. Odată cu alegerile din 1990 începe ultima perioadă, cea post-decembristă. Primul interval, cu o diversitate de consultări electorale – legislative, prezidențiale, locale, chiar și cu un referendum – se încheie cu prima alternanță democratică la putere, din toamna anului 1996.

Al doilea segment se află la „cumpăna” dintre milenii și „acoperă” intervalul în care România a aderat la NATO (2004) și la UE (2007)… Din punct de vedere electoral, pe lângă simplificarea spectrului politic extrem de divers al intervalului anterior (asemănător cu primii ani interbelici), se constată diminuarea însemnătății unor formațiuni democratice de tradiție – PNȚCD, PSDR (ultimul, absorbit, în 2001, de viitorul PSD), dar și a unora extremiste (PSM, PUNR, PRM). Se produc și reconfigurări: pe lângă apariția PSD (rezultat al absorbției, de către aripa retrogradă a FSN, PDSR, a vechiului PSDR), cealaltă aripă, mai „reformistă” (PD) devine PDL (din 2007) și trece la dreapta spectrului politic, pe locul lăsat liber de muribundul PNȚCD. Tot în 2007, înaintea primelor alegeri europarlamentare, asistăm și la prima tentativă, nereușită, de suspendare a președintelui țării.

Urmează un interval extrem de agitat, care începe cu recrudescența unor mișcări de extremă dreaptă (PRM), odată cu declanșarea crizei economice (2009), dar care este caracterizat și de asaltul asupra democrației (operă a USL, în anii 2012-2014, incluzând și o a doua tentativă de suspendare a șefului statului, în 2012, din nou, fără succes) și de reconfigurări politice interne (fuziunea între formațiunile de dreapta PDL, continuatoarea aripii reformiste a FSN, și PNL și trecerea celui din urmă în familia popular-conservatoare). Deși are doar câteva decenii, democrația românească post-comunistă supraviețuiește (încă).

Aceasta este ideea sub care se desfășoară și ultimul interval, începând cu 2016, care a început cu reluarea asaltului asupra instituțiilor democratice, înfăptuit de PSD și aliații săi, în 2017-2018. Din nou, democrația românească a rezistat, însă are de făcut față unei alte provocări, extinse la nivel mondial, pandemia de covid-19. Seria de scrutine din 2019 (europarlamentare, prezidențiale) și din 2020 (locale, legislative), cu izbânda unor forțe (considerate) democratice, pare dătătoare de speranțe… Rămânem, însă, extrem de circumspecți, având în vedere și contextul internațional, extrem de degradat!…

Vom (mai) reveni!