După „lupte seculare”, care au durat… ceva vreme*, a fost definitivat inventarul – de un „final provizoriu** 🙂 – cuprinzând atât demnitarii ce au avut funcții înainte de adunările legislative din Principatele Române (deci, până în 1830), cât și, pentru această perioadă, parlamentarii ce au acces, prin vot sau pe altă cale, în Senatul României.

Mai întâi, remarcăm faptul că, în Evul Mediu, atât în Transilvania, cât și în principatele extracarpatice, activitatea unor demnitari în Dietă, respectiv în Sfatul Domnesc, a constituit o experiență însemnată înaintea ocupării celei mai înalte funcții în stat. Astfel, în Ardeal, Moise Secuiul, Gabriel Bethlen, Akos (Acațiu) Barcsay (cu origini românești) au fost membri ai Dietei, înainte de a deveni principi ai Transilvaniei… La fel, în Moldova, au avut diferite dregătorii în Sfatul Domnesc anterior urcării pe tronul principatului Ieremia și Simion Movilă (care a domnit, de fapt, în Țara Românească), Ștefan Răzvan, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Constantin Cantemir… În Țara Românească, lista cuprinde pe: Alexandru Aldea, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu – toți ocupând diferite funcții în Sfatul Domnesc, anterior urcării pe tronul Țării Românești.

Tradiția e chiar mai veche, în vechiul voievodat al Maramureșului, Adunarea Cnejilor – ce conduceau cnezatele de vale ale țării – alegând, dintre membrii ei, pe voievodul maramureșean, printre cei care au avut această funcție numărându-se Codrea, Bogdan, Oprea, Ioan, Ștefan, Sas, Balc, Drag… De fapt, Bogdan (din Cuhea) va deveni și primul voievod independent al Țării Moldovei…

Facem o paranteză, spre a preciza că, dacă așa s-au petrecut lucrurile, destul de frecvent, în istoria statelor medievale românești, presupunem că și aceia care au ocupat diferite demnități în statele create de traco-daci – în Frigia, Misia, Lydia, Bitinia, Bosporul crimeean, Macedonia, Tracia și/sau Dacia (poate, și Troia) – au făcut parte, anterior, din Sfatul Regal al fiecăruia dintre aceste state… De fapt, pentru unii dintre ei există mărturii că au ocupat asemenea demnități: Acornion, unul dintre sfetnicii regelui Burebista, Deceneu, mare preot – în vremea aceluiași rege, care i-a și succedat la domnie, Diegis, fratele regelui Decebal, trimis ca negociator al unei păci cu romanii, etc… La fel s-au petrecut lucrurile cu strămoșii noștri, când părți din teritoriile locuite de ei au aparținut Imperiului roman și/sau, mai târziu, celui bizantin. Astfel, traco-romanii Maximinus Trax (adică tracul), Maximinus Daia și Demetrius au fost senatori romani, primii doi ajungând, apoi, împărați, iar ultimul sfârșind ca martir creștin… La Curtea bizantină, încă din secolul al VI-lea, apar demnitari de origine tracă, precum Baduarius, majordom al Curții, de asemenea, unii dintre ei ajungând împărați la Constantinopol, așa cum este cazul lui Ioan Cantacuzino.

După această digresiune, legată de demnitățile din adunările legislative ale antichității și Evului Mediu, să revenim la începutul epocii moderne… Atât în perioada premergătoare Unirii Principatelor, cât și ulterior, unii dintre demnitarii din adunările legislative au devenit, după aceea, principi. Așa s-a întâmplat, mai întâi cu Gheorghe Bibescu, ales deputat de Dolj, în 1831, în Obșteasca Adunare a Țării Românești, pentru a deveni, un deceniu mai târziu (1842), domn al țării (desemnat tot prin vot), iar apoi – cu Alexandru Ioan Cuza – ales atât deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (septembrie 1857), cât și în anul următor, în Adunarea Electivă a aceluiași principat, pentru ca, la începutul anului 1859 să devină domnitorul Principatelor Unite (de asemenea, ales). Interesant este faptul că, aleși de adunările legislative, și Bibescu și Cuza și-au sfârșit domniile prin abdicare și părăsirea țării: Bibescu a abdicat în iunie 1848, la începutul Revoluției muntene, iar Cuza – în februarie 1866.

Și după unificarea deplină a Principatelor și venirea pe tronul țării a unui prinț străin (Carol I), tradiția ca principele moștenitor să facă parte, mai întâi, din legislativ, ca să cunoască, mai îndeaproape, problemele țării și modul lor de rezolvare, s-a păstrat. Cu excepția primului rege al României, toți ceilalți – Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai – au făcut parte din camera superioară, ca senatori de drept.

Deși au desființat Senatul, după 1945, și comuniștii au respectat tradiția, printre deputații din Marea Adunare Națională numărându-se Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, importanți lideri ai statului comunist, până în 1989. Mai mult, Ceaușescu a „cumulat” aceste funcții, fiind și deputat și șef de stat!

Nici după 1989 nu a dispărut acest vechi obicei: Ion Iliescu, primul președinte al României de după căderea regimului comunist și Traian Băsescu au fost și parlamentari: primul, începând chiar din perioada comunistă, ca deputat în Marea Adunare Națională, dar și ca senator, după 1996, respectiv, după 2004, iar al doilea, ca deputat – în perioada 1992-2000 și, după încetarea ultimului mandat de șef al statului (2014), ca senator (2016-2019) și chiar ca… europarlamentar (din iunie 2019).

În altă ordine de idei, atât reprezentanții clerului – episcopi, mitropoliți – cât și dregătorii din adunările medievale au trecut dintr-un principat în altul, chiar de dinainte de Unirea Țărilor Române sub Mihai Viteazul (1600). Astfel, de exemplu, Ilie Iorest, mitropolit al Ardealului, a activat, ca episcop și în Moldova. De asemenea, episcopul Mitrofan de la Huși a fost ierarh și în episcopia munteană a Buzăului… Boierul Ivan Norocea, după ce a avut dregătorii în Sfatul Domnesc muntean (1561-1568), trece în Ardeal, unde apare ca demnitar în 1571 și, ulterior, în Moldova (1589-1593). Apoi, boierul moldovean Andrei Corcodel a activat și în Sfatul Domnesc al Țării Românești (în anii 1593-1594), deci de pe la începutul domniei muntene a lui Mihai Viteazul, când preocuparea de căpătâi a voievodului era consolidarea domniei, nu cum să unească cele trei state… La fel s-a întâmplat și cu boierii Nestor Ureche (1601-1602), Dumitrache Chiriță Paleologu (1601-1602), Gheorghe (1613), Iane Caragea (1618-1630) și alții… În total, un număr de 22 de boieri moldoveni au avut activitate și în Sfatul Domnesc muntean, între 1593 și 1830. Leca Racotă, muntean, a activat în anii 1600-1603 în Ardeal… Mai mulți, însă, au fost boierii munteni cu activitate și în Moldova, în total fiind vorba de 12 demnitari, între 1589 și 1830. Deși sunt mai puțini muntenii ce au activat în Sfatul Domnesc moldovean, prezența lor la Iași s-a produs mai devreme cu câțiva ani (1589, față de 1593 – data mutării primului boier moldovean în Sfatul Domnesc de la Târgoviște). Au existat doi munteni care au avut demnități și în Ardeal – Ivan Norocea și Leca Racotă – care pot fi chiar trei, dacă-l socotim și pe Teodosie Rudeanu, marele logofăt al Țării Românești, în vremea lui Mihai Viteazul, devenit demnitar și în Ardeal (1599-1600) și în Moldova (1600). Așa încât nu mai trebuie să ne mire nici faptul că, din 1600 chiar, au început să ajungă moldoveni ca domnitori în Țara Românească sau munteni în Moldova, iar în perioada fanariotă mai mulți domnitori au condus, alternativ, ambele principate… Și la nivelul demnitarilor din Sfatul Domnesc avem asemenea cazuri: Dumitrașco Racoviță a activat în anii 1734-1758 în Țara Românească, trecând apoi în Moldova (1761-1778); Dumitru Sturza e prezent în 1740 în Moldova, apărând, ulterior, în Țara Românească…

*Dacă luăm ca început al documentării, inventarierea făcută adunărilor succesive din perioada de după 1831 (deci, doar cele legate de activitatea deputaților, fără cea a Senatului), documentarea a început încă din anii 2006-2007, cu actualizări succesive, cuprinzând, pe lângă Adunările Obștești (inclusiv cele extraordinare, din 1831, din ambele principate și cea munteană, din 1842, care l-a ales ca domn pe Gheorghe Bibescu), Adunările ad-hoc, Adunările Elective, Adunarea Deputaților, Marea Adunare Națională și Camera Deputaților, atât adunările legate de Unirea din 1918 – Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul General al Bucovinei și Marele Sfat Național Român din Transilvania – cât și Parlamentul Republicii Moldova, de după 1990, de la desprinderea sa de fosta URSS și, din 2007, delegațiile României în Parlamentul European. Se adaugă, chiar dacă nu au fost desemnate prin vot, Adunările de la Iași și București din anii 1849-1852, și, în intervalul decembrie 1989-mai 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale și Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, care au jucat rolul de legislativ de tranziție, după căderea regimului comunist. Dacă ne referim doar la inventarierea datelor legate de Senat și de adunările legislative de dinainte de 1831, activitatea se limitează la câteva luni (în care s-au completat și datele pentru Adunarea Deputaților – „sărisem” scrutinul din ianuarie 1888 – și cele cuprinzând delegații aleși în Transilvania, în noiembrie 1918 pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, cuprinzând peste 1200 de membri).

**Când ne referim la „final provizoriu” avem în vedere faptul că, pe măsură ce avem acces la date noi, mai complete, mai bine actualizate, baza de date cu demnitarii poate suferi modificări. Așa s-a întâmplat, pe ici, pe colo, cu Adunarea Deputaților din perioada antebelică, dar și cu Camera Deputaților și Parlamentul Republicii Moldova de după 1990…