La 30 august 1940, la Viena, dictatorii Hitler și Mussolini au crucificat România, dând Ungariei, „pe ochi frumoși”, partea de nord a Transilvaniei. „Argumentele” folosite de dictatori erau, pe lângă pedepsirea – mai ales de către Hitler – a unei Românii prea „francofile” în perioada interbelică, se „legau” mai ales de scopurile practice ale mașinii de război hitleriste: „intrândul” din sud-estul Ardealului, ce aducea Secuimea Ungariei, apropia Germania la doar câteva zeci de kilometri de arealul petrolifer prahovean, după ce, cu două luni înainte, aplicând pactul Ribentropp-Molotov, celălalt dictator, sovieticul Stalin, „mutase” prea aproape de zona petroliferă românească, cerând – și ocupând – în plus, față de „înțelegerea” germano-sovietică, pe lângă Basarabia, și nordul Bucovinei (și, din „greșeală”, ținutul Herței)…

Singurul „argument” ce ar fi stat în picioare, era legat de (re)atașarea la Ungaria a Secuimii, singura regiune ardeleană cu majoritate clară maghiarofonă, dar asta, numai dacă România i-ar fi persecutat pe majoritarii din zonă, în perioada 1918-1940, ceea ce nu este cazul. Doar un singur exemplu, prezentat aici, cu text tradus și în engleză, este suficient: reprezentarea politică a maghiarilor din Secuime în anii 1919-1939, în Parlamentul de la București, prin comparație cu (sub)reprezentarea sau, uneori chiar (ne)reprezentarea românilor în Parlamentul de la Budapesta, până în 1918!…

Adăugăm chiar, în sprijinul celor scrise în textul citat – în română și engleză – că, dacă e să comparăm camerele superioare ale celor două legislative, comparația este net în defavoarea ungurilor! Astfel, în Senatul României, Astfel, în Senatul României, au fost aleși, continuu, reprezentanți ai minorității maghiare, în TOATE legislaturile din perioada 1919-1940 (inclusiv în Senatul din vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea), la acești aleși adăugându-se, continuu, conform legislației electorale românești, alți 4 reprezentanți ai cultelor maghiare: romano-catolic (episcopul de Alba Iulia și cel de Satul Mare), reformat și unitarian (ambii, cu sediul la Cluj). Ba mai mult, deși ungurii au, în ultimul secol, peste 65% pondere din populația Secuimii, nu o dată au avut, chiar la Senat, mult peste acest procent, ca reprezentare politică: în 1922 (80%), în 1992, 2000, 2004, 2008 (85,7%), aceasta fiind o dovadă nu a subreprezentării, ci a SUPRAreprezentării lor! Pentru comparație, în Camera Magnaților de la Budapesta, înainte de 1918, NU A INTRAT nici un reprezentant al românilor, în afara celor doi ierarhi ai bisericilor românești – ortodoxă și greco-catolică!…

Am putea adăuga, la cele deja scrise, situația minorității maghiare din România, de după 1945… Pe lângă statistica din textul amintit, precizăm că, din 1946 încoace, în TOATE legislaturile – și, după 1989, în AMBELE CAMERE – ale Parlamentului României s-au regăsit reprezentanți ai maghiarimii! Iar din 1996, prin UDMR, maghiarii au avut, aproape continuu, membri în Guvernul țării! A dat Ungaria asemenea drepturi românilor din Transilvania, înainte de 1918? Asta, ca să nu mai întrebăm despre câte „drepturi” au avut, în Evul Mediu, românii de peste munți, practic nereprezentați în Dieta Transilvaniei și, după 1366, considerați, cu tot cu confesiunea lor ortodoxă – „schismatică” – doar „tolerați” în Ardeal???

De fapt, chiar și după semnarea Tratatului de la Trianon, statul maghiar a aplicat o politică agresivă la adresa altor grupuri etnice, așa cum se poate observa aici. Acest lucru se poate vedea în tabelul „Population in the territory of present-day Hungary according to ethnic group 1495–1930”: în 1880, maghiarii de pe actualul teritoriu al Ungariei reprezentau 82,4% în 1880, trecuseră la 88,4% în 1910 și la 92,1% – în 1930. După cum se observă și în tabelul „Population of Hungary 1949–1990”, această politică asimilaționistă a continuat și după al doilea război mondial: în 1949, maghiarii reprezentau 98,6%, pondere în jurul căreia s-au situat în toată perioada postbelică, cu un maxim, în 1980, de 99,3%!… Deci, în 100 de ani, de la 1880, până la 1980, minoritățile de pe teritoriul actual al Ungariei au ajuns de la aproape o cincime din populație (17,6% în 1880), la mai puțin de o sutime (0,7%, în 1980)!… O scădere procentuală de 25 de ori, într-un secol! O fi având și România o asemenea situație – în 1930, maghiarii reprezentau 70% din populația Secuimii, după 1990, ponderea acestora se situează la 65-67% – dar scăderea ponderii minoritarilor nu a cunoscut asemenea prăbușire…

De justețea frontierei stabilită, în 1919, de marele geograf – și prieten al românilor și al României – francezul Emmanuel de Martonne – și recunoscută (și) de Ungaria, prin semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon, a fost subliniată, în 1944-1945 și de „tătucul popoarelor”, Stalin, care a redat României, după a doua conflagrație mondială, întreaga parte de nord a Transilvaniei… Era frumos dacă același tătuc ne (re)da și ce ne-a luat în iunie 1940, cu japca, dar asta, deja, e altă poveste, despre care pot spune, propriile lor versiuni, și finlandezii, și balticii, polonezii, japonezii, sau, mai nou, georgienii și… ucrainenii…

Acum, la finalul acestui text, anunțăm – mai ales spre Budapesta! – că „am bătut șaua (trecutului istoric), ca să priceapă calul (iredentismului renăscut maghiar de azi)”!…