Aseară, târziu, am finalizat pe de-o parte atribuirea mandatelor din Senatul României – atât pe formațiuni politice, cât și pe județe -, iar pe de alta – calcularea datelor procentuale, pe județe, regiuni istorice, pe țară și formațiuni politice, pentru întregul interval 1859-2016…

A fost o activitate migăloasă, care a presupus, mai întâi, găsirea tuturor scrutinelor senatoriale – începând cu 1866, deoarece, anterior, atât Comisia Centrală de la Focșani (1859-1862), cât și Corpul Ponderator (1864-1866), creat de Cuza s-au bazat, practic, pe numiri, nu pe alegeri… Apoi, timp de mai multe săptămâni, au fost inventariate aceste alegeri, cu rezultatele lor și introduse în calculator, cu nume și prenume, informațiile legate de fiecare senator, cu județul și/sau modalitatea în care a ajuns acolo… Ca să știu, pe viitor, cum se diferențiază senatorii – în aleși (și aceștia, prin votul cetățenilor sau doar al universitarilor, ori al consilierilor județeni/comunali, sau, în fine, al corporatiștilor) sau „de drept” (fie, conform Constituției și legislației electorale, fie numiți de monarh – cum s-a întâmplat, fie în timpul lui Cuza, fie, în 1939, în vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea), senatorii au fost „colorați” diferit: cu vișiniu – cei numiți, cu verde – senatorii de drept (episcopi, mitropoliți, generali, președinți ai Academiei, moștenitorul tronului, etc.), cu albastru închis – aleșii universităților, cu mov – cei aleși de consilierii locali și județeni, iar cu albastru deschis – cei votați de corporații (camerele de muncă, de comerț, industrie și agricultură)… Au rămas trecuți cu negru doar senatorii aleși de electoratul fiecărui județ (care vota în sistem censitar – până în 1918, sau pe baza votului universal – din 1919 până în zilele noastre).

A urmat, apoi, determinarea – mai ales pentru perioada de dinainte de 1918 – a apartenenței politice a fiecărui senator. Întreprinderea a fost, oarecum, ușurată de o muncă, sisifică atunci (prin 2006-2007), de determinare a aceleiași apartenențe, pentru deputați. Cum mulți dintre membrii camerei inferioare a legislativului au ajuns și senatori, și am presupus că nu puteau avea într-o cameră o afiliere politică, iar în cealaltă – una diferită, după alte vreo două-trei săptămâni, s-a isprăvit și această treabă… După ce, între timp, atât prin inventarierea alegerilor senatoriale, cât și prin recursul la tabelele cu deputații „all times” (adică, din 1831 încoace), am descoperit „găuri” în evidența electorală a camerei inferioare: lipseau datele despre alegerile din ianuarie 1888 (eu știam doar de cele din noiembrie, ceea ce părea logic, deoarece precedentele avuseseră loc în toamna lui 1884!) și, mai mult, am găsit, pe Internet, lista completă a celor 1230 de delegați (dintre care, 1228, aleși) ce au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia… Normal, a trebuit să fac și actualizarea tabelelor și cu acești reprezentanți și va urma, nu știu când, probabil, în paralel cu introducerea datelor legate de votul pentru Senat, actualizarea datelor centralizate legate de aceste momente (ianuarie 1888 și noiembrie 1918), dar și micile corecturi pentru celelalte scrutine (deoarece, în urma acestor inventarieri, au mai rezultat unele mici neconcordanțe – de genul: unul sau doi-trei deputați trecuți la un partid, deși ei aparțineau altuia, corectarea/completarea numelui unor parlamentari – de pildă, Vasile Alexandrescu-Urechea apărea, în unele locuri, ca Urechia B. A. și altele…)

Pe de altă parte – după vechea zicere Unde dai și unde crapă – m-am gândit că n-ar strica să completez lista demnitarilor aleși de la 1831 încoace, nu doar cu membrii Senatului, ci și cu demnitarii ce au deținut diverse dregătorii în adunările legislative din spațiul românesc… Datele există, fiind inventariate, în mare măsură, pentru Sfatul Domnesc din Moldova și Țara Românească de Nicolae Stoicescu, iar, pentru Dieta Transilvaniei – de Trócsányi Zsolt. Pentru secolele anterioare, exista deja o listă a episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților și patriarhilor, extrasă din lucrarea Oriens christianus a lui Michel Le Quien, inclusiv a participanților la Conciliile Ecumenice din secolele IV-IX, cu completări din alte surse, pentru perioada de după 1740, dar și alte date, disparate (cum ar fi cele legate de cei câțiva senatori traco-romani, membri ai Senatului imperial roman). Așa încât, după completarea tuturor acestor date – care a mai durat o vreme – există, în acest moment, o listă a demnitarilor, membri ai diferitelor adunări cu rol legislativ din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două, sau chiar trei milenii…

De ce toată munca aceasta? La ce trebuie așa ceva? Răspunsul l-a dat, cu decenii în urmă, în Introducere la Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova – secolele XIV-XVII, Nicolae Stoicescu: „Lucrarea poate fi considerată o contribuție la alcătuirea unui dicționar al oamenilor politici care au ilustrat istoria României”. Și e foarte bine, chiar reconfortant să observi că, fără să ne fi cunoscut, fără să ne fi întâlnit măcar, au existat/există oameni, pe acest pământ care au gândit, la vremea lor, asemeni mie, acum… De peste un deceniu tot adun și actualizez informații legate (și) de miniștrii și prim-miniștrii din Guvernele românești (inclusiv cele ale R. Moldova) – primele informații în acest sens fiind publicate, chiar pe acest blog, acum aproape 12 ani – și era/este în intenție și întocmirea unui repertoriu al legislatorilor din același spațiu…

Revenind la inventarierea și prelucrarea datelor legate de Senat, abia DUPĂ repartizarea tuturor senatorilor din ultimii 150 de ani (și mai bine) pe județe, mod de desemnare și apartenență politică, poate începe (probabil, în aceste zile), introducerea în calculator a datelor legate de voturile la alegerile senatoriale. Nu se pot face nici un fel de calcule, în nici un caz, înainte de 1918, legate de voturile pentru un partid sau altul, dacă nu știm către ce partid s-au dus voturile pentru nu știu care candidat, câștigător sau nu!… Aceasta a fost metoda de lucru și la Adunarea Deputaților și, dacă am început atunci cu perioada antebelică, tot așa vom proceda și la Senat.

Exceptând anii în care senatorii au fost desemnați pe altă cale decât prin vot (în Comisia Centrală de la Focșani – 1859-1862, Corpul Ponderator – 1864-1866, Senatul lui Carol al II-lea – 1939-1940), așa cum am constatat și la Adunarea Deputaților și, din datele de după 1918, și la Senat, există o mare concordanță între preferințele politice ale alegătorilor (manifestate la/prin vot) și mandatele câștigate de diferitele grupări politice. Astfel încât, având, acum, doar datele prelucrate, referitoare la mandate (deocamdată), putem face câteva aprecieri, generale, legate de viața politică senatorială românească. Detalierile, inclusiv la nivel regional și/sau județean (cuprinzând și material cartografic) le lăsăm pentru după definitivarea operațiunii de introducere în calculator și a preferințelor politice ale alegătorilor…

Mai întâi, în general, pentru fiecare subdiviziune electorală determinată în cazul alegerilor pentru deputați, există o repartiție pe formațiuni politice (partide) la Senat, apropiată, chiar concordantă, cu cea din camera inferioară, pentru același interval și, adesea, și pentru același scrutin… Astfel, dacă în anii domniei lui Cuza și la începutul domniei lui Carol I, a existat un relativ echilibru între liberali și conservatori (cu o ușoară superioritate a acestora din urmă – explicabilă și prin faptul că, deși liberal, Cuza era, mai degrabă, un moderat), din 1867 până în 1869 au trecut în față, cu un avans modest, liberalii, pentru ca, din 1870, până în 1876, să revină în prim-plan conservatorii. Apoi a urmat un interval de peste un deceniu – din 1877 până în 1888, de dominație liberală, în 1884 aceștia obținând și cel mai mare procent de mandate în Senat – 71,67% (datele îi includ și pe aleșii universităților și pe ierarhii Bisericii Ortodoxe – senatori de drept, deoarece, dacă ne refeream doar la cei cu apartenență politică, votați de cetățeni, ponderea ar fi fost chiar mai mare!). Din 1888 până în 1895 au revenit pe primul loc conservatorii, dar nu atât de clar precum liberalii în intervalul anterior, această alternanță continuând apoi, până în 1918, inclusiv: liberalii au câștigat, clar (de regulă având și peste 70-75% din mandate, de pildă, 80,16% – în 1901) în 1895, 1901, 1907 și 1914, iar conservatorii – în 1899, 1905, 1911, 1912 și 1918 (de regulă, cu ponderi de 65-67%, diminuate, în 1912, la doar 59,84% de disidența conservator-democrată, dar cu 89,26% în 1918, scrutin boicotat de liberali, în condițiile semnării de către România a „păcii” de la Buftea cu Puterile Centrale).

În concluzie, în cele (mai bine de) cinci decenii antebelice (1866-1918), s-a produs, în general, acea alternanță liberali-conservatori la guvernare, dar cu o precumpănire a liberalilor, atât ca număr de ani (31 de ani, față de 21 ai conservatorilor), cât și ca pondere a mandatelor (liberalii au avut, frecvent, peste 70 și chiar 80% din mandatele senatoriale, față de circa 60% și chiar sub acest nivel, în cazul conservatorilor). În plus, exact ca la Cameră (Adunarea Deputaților), conservatorii au fost primii (și singurii în acest caz) care au reușit să organizeze alegeri senatoriale parțiale, pentru jumătate din mandate, în 1874 (exact cum, la Cameră, au fost, în aceeași vreme, primii care au dus la capăt o legislatură de 4 ani, în 1871-1875). Ulterior, chiar dacă, inițial, Carol I a fost tentat să dea credit conservatorilor, i-a preferat, după 1876, pe liberali, lucru valabil și în cazul urmașului său, Regele Ferdinand. De aceea, în perioada 1876-1918, liberalii au avut o serie de mai multe mandate de 4 ani (întregi) la guvernare, cu legislaturi duse la final de termen: 1879-1883, 1895-1899, 1901-1905, 1907-1911, 1914-1918, în vreme ce conservatorii n-au mai avut nici unul!…

Scrutinul câștigat de conservatori în 1918, în condiții de război, cu o legislație electorală anacronică, depășită (deși se legiferase, în Parlamentul de la Iași, în vara anului 1917, votul universal, scrutinul din mai-iunie 1918 s-a desfășurat tot pe baza censului), cu participarea la vot doar a alegătorilor din Vechiul Regat (dintre care, muntenii și oltenii se aflau sub ocupație străină, iar dobrogenii nici nu mai erau incluși între „granițe”!), a fost „cântecul de lebădă” pentru conservatori. Implementarea atât a votului universal (doar pentru bărbați, de la 21 de ani în sus) și a Legii agrare (care a împroprietărit milioane de țărani) au dus la dispariția vechiului Partid Conservator.

Unirea din 1918 și aplicarea noii legislații electorale au făcut ca, la primul scrutin interbelic, să nu existe, de fapt un câștigător… Liberalii au obținut doar 21%, fiind mai bine votați în Vechiul Regat (85% – în Oltenia, 84,6% în zona Capitalei și 48,5% – în Moldova, 44,4% – în Dobrogea, aici cu tot cu mandatele obținute în cartel cu formațiunea cetățenească locală), dar nici acolo – peste tot (în Muntenia, fără București-Ilfov, s-a impus Partidul Țărănesc – 51,4%), în vreme ce, în provinciile unite au câștigat formațiunile ce contribuiseră la Unire: Partidul Țărănesc Basarabean (92,1% din mandatele de peste Prut), Partidul Democrat al Unirii (53,8% în Bucovina) și, mai ales, Partidul Național Român din Transilvania (cu ponderi între 69 și 81% în regiunile de peste munți), care a obținut și cel mai bun scor pe țară – 28,63%.

A urmat, însă, după doar câteva luni, scrutinul din 1920, câștigat de Partidul Poporului (formațiune creată de generalul Alexandru Averescu, considerat un adevărat erou al „Războiului pentru Întregirea Neamului”, el însuși născut într-o regiune din cele unite în 1918 – Basarabia), cu 58,7%. După alți doi ani, însă, au (re)venit la putere liberalii, care au obținut 55,9%, nu doar prin suportul primit în Vechiul Regat, ci și în urma fuziunilor cu grupări din provinciile unite (mai ales din Basarabia și Bucovina).

A fost primul mandat legislativ întreg din perioada interbelică, acesta fiind urmat de 3 scrutine în ani consecutivi: 1926, 1927 și 1928, câștigate, succesiv, cu peste 60% din mandate, de Partidul Poporului (64,6%), PNL (66,67%) și nou-creatul PNȚ – în 1926, prin fuziunea PNR cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (60,3%). A venit criza economică și acest lucru s-a văzut și în ce privește instabilitatea politică: au urmat alte 3 alegeri, în ani succesivi – 1931, câștigat de o alianță, Uniunea Națională (dominată de PNL) – 69,2%, 1932, când au revenit la putere țărăniștii – 64,5% și 1933, câștigat, din nou, de PNL – 70,5%, care a și reușit, din nou, să rămână la putere întreaga legislatură de 4 ani.

Ultimul scrutin democratic interbelic, cel din 1937, chiar dacă nu a asigurat nici un câștigător la Adunarea Deputaților, a avut unul clar, la Senat, unde tot PNL a obținut 69,3%… Apoi, în februarie 1938, s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea… Acesta a și organizat un scrutin, în vara lui 1939, câștigat, cum era și normal, de singurul competitor, „partidul regal” – Frontul Renașterii Naționale…

Apoi au venit, succesiv, începutul celei de-a doua conflagrații mondiale (septembrie 1939), prăbușirea granițelor țării (iunie-septembrie 1940), abdicarea lui Carol, înlocuit de dictatura lui Antonescu, cu legionarii (septembrie 1940-ianuarie 1941), sau singur (până la 23 august 1944), după care, ca aliați ai Națiunilor Unite, ne-am trezit ocupați de „aliații” sovietici și cu țara, treptat, transformată, până în decembrie 1947 (când Regele Mihai a fost silit să abdice) într-un satelit al Kremlinului… Deja, la primele alegeri postbelice (noiembrie 1946), regimul controlat de comuniști a considerat că, din Parlamentul dizolvat, în septembrie 1940, de regimul antonesciano-legionar, să reapară doar Adunarea Deputaților, Senatul fiind desființat.

Perioada interbelică este mai scurtă decât precedenta (doar 22 de ani, față de peste 5 decenii antebelice), dar mai însemnată, opinăm noi, fie și pentru că, în mare parte, mandatele senatoriale au fost obținute prin scrutine bazate pe votul universal (deci au o legitimitate mai mare) și s-au desfășurat într-o Românie de peste două ori mai mare, ca suprafață și populație, față de cea de dinainte de 1918. Liberalii au dominat și acest interval, având, și la Senat, două legislaturi de 4 ani finalizate la termen: 1922-1926 și 1933-1937… În rest, celelalte formațiuni care au mai avut puterea – Partidul Național Țărănesc și Partidul Poporului – au reușit să o păstreze, de fiecare dată, cel mult 2-3 ani… În circa două decenii de viață parlamentară interbelică, PNL are 10 ani de dominație în Senat, țărăniștii cumulează 4 ani, iar Partidul Poporului – 3.

Senatul a reapărut abia în 1990, când, la primele alegeri libere, după mai bine de cinci decenii, un alt „front” – Frontul Salvării Naționale – a câștigat majoritatea clară a mandatelor senatoriale, chiar cu un procent mai clar decât FRN (FSN a obținut 76,03% în 1990, față de FRN – 73,27% în 1939, pondere ce include și senatorii de drept!)… Alegerile din „Duminica Orbului” au fost, însă, ultimele, până acum, la care un partid politic (nu alianță de două sau mai multe partide) a reușit să obțină mai mult de jumătate din voturi (și din mandate). FDSN – aripa mai retrogradă a FSN din anii 1990-1992 – a câștigat în 1992, doar cu 33,8% din mandate, rămânând și în 1996 (cu numele schimbat din nou, în PDSR) tot cel mai important partid în Senat (29,2%), chiar dacă alegerile de atunci au fost câștigate de alianța CDR-USD (în cadrul căreia cel mai important partid, PNȚCD, avea, însă, doar 18,75% din mandate, urmat de PD – 15,98%)… Anul 2000 a dus la revenirea la putere a social-democraților, redenumiți, de acum încolo (din 2001), PSD, formațiunea menționată totalizând 47,2% din mandate…

PSD a rămas pe primul loc și în 2004, deși a pierdut scrutinul, obținând 28,2% din senatori, în vreme ce componentele formațiunii câștigătoare – Alianța D.A., PNL (21,2%) și PD (13,9%) – au obținut, separat, mai puține locuri. De fapt, singurul scrutin pierdut de PSD (la număr de mandate, deoarece voturi a avut mai multe!) a fost cel din 2008, când, ca și la Camera Deputaților, PDL a obținut mai multe locuri (cu o pondere de 37,22%) decât PSD (33,58% din mandate). A fost (și) aceasta una dintre ciudățeniile sistemului de „vot uninominal”, abandonat între timp, după anul 2012…

În 2012, ca parte a Uniunii Social-Liberale, PSD a rămas tot în zona unei treimi din mandate (cu 37,23%), reușind, și în condițiile unui masiv absenteism de la vot, să obțină, singur, aproape jumătate din mandate la ultimele alegeri legislative (2016), când a avut o pondere de 49,3%! Pentru PSD, este cel mai bun rezultat, după cel al „strămoșului” său, FSN, din 1990! De fapt, PSD a reușit, acum 4 ani, să obțină, singur, chiar mai multe mandate – 67 (dintr-un total de 136) – decât în 2012, când a avut doar 63 (din 176).

Dacă este să analizăm, pe scurt, și această perioadă, este evidentă „alunecarea” preponderenței politico-electorale românești și la Senat, spre stânga: dacă în perioadele antebelică și interbelică am asistat la o ușoară dominație a liberalilor (la concurență cu conservatorii, până în 1918, sau cu Partidul Poporului și PNȚ, în anii 1919-1937), după 1989, FSN/FDSN/PDSR/PSD a obținut, DE FIECARE DATĂ, cel mai mare număr de voturi și, cu o singură excepție (în 2008, când a câștigat PDL, o altă aripă a FSN, de fapt!), și cel mai mare număr de mandate senatoriale… Asta i-a permis ca, chiar și când nu s-a aflat la guvernare – în anii 1996-2000, 2004-2008, 2009-2012, 2015-2016 și… 2019-2020! – să poată controla, sau măcar influența activitatea politică a „concurenței”…

Cu referire la ultimul scor al PSD (cel din decembrie 2016) urmările acestui câștig le-am resimțit imediat, noi, cetățenii țării, din ianuarie 2017, fiind necesari doi ani și jumătate de proteste pe străzile și în piețele multor localități din România, spre a opri asaltul „ciumei roșii” asupra Justiției…

Dar… asta, deja, e o altă poveste!… Încheiem aceste considerații cu precizarea că detalierea unor elemente metodologice, ce țin, poate, de „bucătăria internă” a cercetărilor electorale românești reprezintă un (fel de) „ghid”, „îndreptar”, pentru cei care s-ar preocupa de continuarea, actualizarea, îmbunătățirea statisticilor politico-electorale de la noi. Fie spre a le urma, fie, dacă vor găsi căi mai bune, de a le urma pe acelea…

Numai să (mai) fie cineva care să vină să continue, indiferent pe ce cale o va face!…