Vineri, 24 aprilie

Plecăm la orele 7.00, fără întârzieri: toți colegii au fost punctuali. Coborâm, prin Râșnov, spre Brașov, iar, de la intrarea în oraș, cotim la stânga, pe direcția Codlea-Făgăraș… Codlea, un orășel situat la poalele Măgurii omonime, o așezare veche, cu populație amestecată, în trecut, alături de români fiind și mulți sași… Aceștia au plecat, atât în perioada comunistă, cât și după 1989. Totuși, și aici, ca și la Ghimbav, la intrarea în localitate, numele e scris și în română și în germană…

După Codlea începem să urcăm spre Pasul Vlădeni, dincolo de care se deschide Depresiunea Făgărașului, sau Țara Oltului… De la Șercaia, până la Avrig, străbatem această zonă, având pe dreapta siluetele înzăpezite ale crestelor Munților Făgărașului, iar pe stânga, dincolo de Olt, un povârniș abrupt, al părții sudice a Dealurilor Târnavelor… Cel mai important oraș al zonei e Făgărașul, cu o cetate în centru, dar, din păcate, ținând cont de ora matinală, dar și de traseul lung, nu avem cum să o vizităm…

Satele se succed unul după celălalt… Deși, după cum ni se spune, zona este majoritar românească, mai toate casele au porțile încastrate între ziduri înalte, astfel încât nu se vede nimic în curți, după modelul săsesc… Și aici lumea cultivă mai ales cartofi și, încă, se mai cresc bivoli… Aproape de Cârțișoara, de unde se deschide Transfăgărășanul, facem un mic popas, pentru cafeaua de dimineață…

Trecem apoi pe lângă Avrig, așezare declarată oraș acum vreo trei decenii, unde, dacă am avea timp, am putea vizita Palatul Bruckenthal… Așezarea este un important punct de plecare în drumețiile în Munții Făgărașului. După Avrig, trecem Oltul și, prin „Hula Bradului”, părăsim, printr-o înșeuare, Țara Oltului, spre a intra în Depresiunea Sibiului… Imediat, „oferta” localnicilor se schimbă: la porți nu mai apar cartofii, ca în Depresiunea Făgărașului, ci brânzeturile, semn că ținutul păstoresc al Mărginimii Sibiului e aproape…

La Sibiu, așezat la poalele Munților Cindrelului, poposim în zona centrală. După un tur prin centru – Piața Mare, Piața Mică, Podul Minciunilor, avem timp să ne plimbăm prin oraș… Nu prea mult, deoarece trebuie să ne continuăm drumul. Mai întâi, până la Tălmaciu, ne întoarcem pe drumul pe care am venit, apoi, revenim în lungul Văii Oltului, la Boița, spre a-l însoți, până la Râmnicul Vâlcea. Pe traseul dintre Turnul Roșu și Cozia, Oltul a ferestruit două defilee, cel de la Turnul Roșu, la ieșirea din Ardeal și cel de la Cozia, între care se află o depresiune intramontană, Țara Loviștei, cu cel mai important centru al ei, orașul Brezoi… Peisajul este spectaculos, această spectaculozitate fiind dată atât de crestele munților din apropiere, cât și de lucrările realizate de om: hidrocentralele de pe Olt, podurile, viaductele și tunelurile din lungul șoselei și al căii ferate…

După încă un popas la Mănăstirea Cozia, ctitorie și adăpost al voievodului Mircea cel Bătrân (unde n-am putut sta prea mult, nu doar pentru că avem, încă, mult de mers, ci și fiindcă era aglomerat, azi fiind sărbătoare – Izvorul Tămăduirii), intrăm în stațiunea Călimănești-Căciulata… Mai sus de stațiune, în vecinătatea mănăstirii, se află și ruinele unui castru roman, numit Arutela…

Imediat după Călimănești, peisajul se schimbă: munții de pe dreapta și stânga șoselei sunt înlocuiți de dealuri, iar Valea Oltului se lărgește: suntem în Subcarpații Olteniei, pe care-i vom străbate până după Târgul Jiu… Traversăm, mai întâi, Râmnicul Vâlcea, oraș care-și „dispută” paternitatea Imnului Național, cu Brașovul, dar și cea a locului de desfășurare a acțiunii din piesa „O scrisoare pierdută”, a lui I. L. Caragiale, cu Piatra-Neamț… După ce ieșim din oraș, părăsim Valea Oltului, îndreptându-ne spre vest…

Oltenia subcarpatică ni se înfățișează, în această perioadă a anului, ca o adevărată grădină: pomi înfloriți, atât în curțile oamenilor, cât și pe marginea șoselei… La Costești – popas la Muzeul Trovanților, apoi – altul, la Mănăstirea Horezu, ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu…

La Târgul Jiu facem o oprire mai lungă. De fapt – două: prima, mai scurtă, pentru a admira Coloana Infinitului, a lui Constantin Brâncuși (facem și poze, inclusiv cu toți colegii), și alta – în parcul central, spre a admira Poarta Sărutului și Masa Tăcerii…

După Motru, așezare minerească, ridicată, în bună măsură, în perioada comunistă, traversăm Podișul Mehedinți… Multe alunecări de teren, care au afectat și șoseaua… Se înserează, când vedem Dunărea! Am ajuns la Turnul Severin și Orșova – locul unde vom poposi azi, e mai aproape!

Doar traversăm orașul – de fapt îl ocolim – cu asigurări că-l vom revedea, pe lumină, a doua zi! De pe celălalt mal se văd multe luminițe: aflăm că e orășelul Cladova care, ca mai toate așezările de pe malul sârbesc este populat, în mare parte, de românii timoceni, pe care, ca să nu-i recunoască astfel, sârbii îi numesc „vlahi”…

Dar, ceea ce e și mai spectaculos, în această zi cu un drum lung, este peisajul care apare, pe ambele părți ale Dunării, mai sus de satul Gura Văii, unde românii și iugoslavii (când exista țara lor) au construit împreună cel mai mare baraj și o hidrocentrală, împărțită, frățește, pe din două, numită „Porțile de Fier I”! Toată lumea e cu ochii pe ferestrele autocarului și se aud doar exclamații de admirație și telefoanele și aparatele de fotografiat…

Apoi, din senin, apare Viaductul Cerna – azi, un golf al Dunării, altădată, locul de vărsare a acestui râu în Dunăre și, după ce facem la stânga, dincolo de el – Orșova. Orșova Nouă, ni se spune, la microfon, deoarece, atunci când s-a construit barajul hidrocentralei, vechea așezare a fost strămutată, ca multe sate, de pe ambele maluri, mai sus. Vechiul oraș e la mai mult de 10 metri sub apele Dunării a cărei adâncime depășește 20 de metri…

Poposim – pentru câteva nopți, la o pensiune de pe malul Dunării. Dinspre stradă, pare a avea 1-2 etaje, dar, în partea dinspre ponton sunt mai multe… Este și o terasă, loc de grătar, vedem și o piscină… Și suntem doar noi!

Doar că, după drumul obositor de azi, nu știu cine va mai avea puterea să admire locul… Poate mâine, când avem un program mai lejer…