Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – II Vineri, apr. 24 2020 

Vineri, 24 aprilie

Plecăm la orele 7.00, fără întârzieri: toți colegii au fost punctuali. Coborâm, prin Râșnov, spre Brașov, iar, de la intrarea în oraș, cotim la stânga, pe direcția Codlea-Făgăraș… Codlea, un orășel situat la poalele Măgurii omonime, o așezare veche, cu populație amestecată, în trecut, alături de români fiind și mulți sași… Aceștia au plecat, atât în perioada comunistă, cât și după 1989. Totuși, și aici, ca și la Ghimbav, la intrarea în localitate, numele e scris și în română și în germană…

După Codlea începem să urcăm spre Pasul Vlădeni, dincolo de care se deschide Depresiunea Făgărașului, sau Țara Oltului… De la Șercaia, până la Avrig, străbatem această zonă, având pe dreapta siluetele înzăpezite ale crestelor Munților Făgărașului, iar pe stânga, dincolo de Olt, un povârniș abrupt, al părții sudice a Dealurilor Târnavelor… Cel mai important oraș al zonei e Făgărașul, cu o cetate în centru, dar, din păcate, ținând cont de ora matinală, dar și de traseul lung, nu avem cum să o vizităm…

Satele se succed unul după celălalt… Deși, după cum ni se spune, zona este majoritar românească, mai toate casele au porțile încastrate între ziduri înalte, astfel încât nu se vede nimic în curți, după modelul săsesc… Și aici lumea cultivă mai ales cartofi și, încă, se mai cresc bivoli… Aproape de Cârțișoara, de unde se deschide Transfăgărășanul, facem un mic popas, pentru cafeaua de dimineață…

Trecem apoi pe lângă Avrig, așezare declarată oraș acum vreo trei decenii, unde, dacă am avea timp, am putea vizita Palatul Bruckenthal… Așezarea este un important punct de plecare în drumețiile în Munții Făgărașului. După Avrig, trecem Oltul și, prin „Hula Bradului”, părăsim, printr-o înșeuare, Țara Oltului, spre a intra în Depresiunea Sibiului… Imediat, „oferta” localnicilor se schimbă: la porți nu mai apar cartofii, ca în Depresiunea Făgărașului, ci brânzeturile, semn că ținutul păstoresc al Mărginimii Sibiului e aproape…

La Sibiu, așezat la poalele Munților Cindrelului, poposim în zona centrală. După un tur prin centru – Piața Mare, Piața Mică, Podul Minciunilor, avem timp să ne plimbăm prin oraș… Nu prea mult, deoarece trebuie să ne continuăm drumul. Mai întâi, până la Tălmaciu, ne întoarcem pe drumul pe care am venit, apoi, revenim în lungul Văii Oltului, la Boița, spre a-l însoți, până la Râmnicul Vâlcea. Pe traseul dintre Turnul Roșu și Cozia, Oltul a ferestruit două defilee, cel de la Turnul Roșu, la ieșirea din Ardeal și cel de la Cozia, între care se află o depresiune intramontană, Țara Loviștei, cu cel mai important centru al ei, orașul Brezoi… Peisajul este spectaculos, această spectaculozitate fiind dată atât de crestele munților din apropiere, cât și de lucrările realizate de om: hidrocentralele de pe Olt, podurile, viaductele și tunelurile din lungul șoselei și al căii ferate…

După încă un popas la Mănăstirea Cozia, ctitorie și adăpost al voievodului Mircea cel Bătrân (unde n-am putut sta prea mult, nu doar pentru că avem, încă, mult de mers, ci și fiindcă era aglomerat, azi fiind sărbătoare – Izvorul Tămăduirii), intrăm în stațiunea Călimănești-Căciulata… Mai sus de stațiune, în vecinătatea mănăstirii, se află și ruinele unui castru roman, numit Arutela…

Imediat după Călimănești, peisajul se schimbă: munții de pe dreapta și stânga șoselei sunt înlocuiți de dealuri, iar Valea Oltului se lărgește: suntem în Subcarpații Olteniei, pe care-i vom străbate până după Târgul Jiu… Traversăm, mai întâi, Râmnicul Vâlcea, oraș care-și „dispută” paternitatea Imnului Național, cu Brașovul, dar și cea a locului de desfășurare a acțiunii din piesa „O scrisoare pierdută”, a lui I. L. Caragiale, cu Piatra-Neamț… După ce ieșim din oraș, părăsim Valea Oltului, îndreptându-ne spre vest…

Oltenia subcarpatică ni se înfățișează, în această perioadă a anului, ca o adevărată grădină: pomi înfloriți, atât în curțile oamenilor, cât și pe marginea șoselei… La Costești – popas la Muzeul Trovanților, apoi – altul, la Mănăstirea Horezu, ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu…

La Târgul Jiu facem o oprire mai lungă. De fapt – două: prima, mai scurtă, pentru a admira Coloana Infinitului, a lui Constantin Brâncuși (facem și poze, inclusiv cu toți colegii), și alta – în parcul central, spre a admira Poarta Sărutului și Masa Tăcerii…

După Motru, așezare minerească, ridicată, în bună măsură, în perioada comunistă, traversăm Podișul Mehedinți… Multe alunecări de teren, care au afectat și șoseaua… Se înserează, când vedem Dunărea! Am ajuns la Turnul Severin și Orșova – locul unde vom poposi azi, e mai aproape!

Doar traversăm orașul – de fapt îl ocolim – cu asigurări că-l vom revedea, pe lumină, a doua zi! De pe celălalt mal se văd multe luminițe: aflăm că e orășelul Cladova care, ca mai toate așezările de pe malul sârbesc este populat, în mare parte, de românii timoceni, pe care, ca să nu-i recunoască astfel, sârbii îi numesc „vlahi”…

Dar, ceea ce e și mai spectaculos, în această zi cu un drum lung, este peisajul care apare, pe ambele părți ale Dunării, mai sus de satul Gura Văii, unde românii și iugoslavii (când exista țara lor) au construit împreună cel mai mare baraj și o hidrocentrală, împărțită, frățește, pe din două, numită „Porțile de Fier I”! Toată lumea e cu ochii pe ferestrele autocarului și se aud doar exclamații de admirație și telefoanele și aparatele de fotografiat…

Apoi, din senin, apare Viaductul Cerna – azi, un golf al Dunării, altădată, locul de vărsare a acestui râu în Dunăre și, după ce facem la stânga, dincolo de el – Orșova. Orșova Nouă, ni se spune, la microfon, deoarece, atunci când s-a construit barajul hidrocentralei, vechea așezare a fost strămutată, ca multe sate, de pe ambele maluri, mai sus. Vechiul oraș e la mai mult de 10 metri sub apele Dunării a cărei adâncime depășește 20 de metri…

Poposim – pentru câteva nopți, la o pensiune de pe malul Dunării. Dinspre stradă, pare a avea 1-2 etaje, dar, în partea dinspre ponton sunt mai multe… Este și o terasă, loc de grătar, vedem și o piscină… Și suntem doar noi!

Doar că, după drumul obositor de azi, nu știu cine va mai avea puterea să admire locul… Poate mâine, când avem un program mai lejer…

Jurnal (imaginar) de practică (virtuală) – I Vineri, apr. 24 2020 

Joi, 23 aprilie

Orele 6.00: toți colegii sunt în autocar. Pornim. Am plecat din fața corpului A al Universității și, pentru mai mult de o săptămână, părăsim „orașul celor 7 coline” într-o aplicație practică, sperăm, frumoasă, utilă, interesantă, bogată în amintiri plăcute, de neuitat…

Traversăm, paralel cu albia Bahluiului, spre vest, partea sudică a Câmpiei colinare a Jijiei… Podul Iloaiei – declarat, recent, oraș, cu o poveste a Leloaiei/Lăloaiei, ce avea, aici, un loc… S-a ridicat, în Evul Mediu un pod aici și, cum, pe vremea aceea, podurile de piatră, trainice, erau rare, podul a rămas în memoria colectivă… Lăloaia s-a schimbat, nu se știe când în Iloaia și, de aici – Podul Iloaiei…

De la Târgul Frumos, oraș vechi, legat de dezvoltarea, medievală, a activităților comerciale, ne înscriem spre sud-vest, prin înșeuarea de la Strunga, spre Culoarul Siretului… La Strunga, mai încearcă să supraviețuiască o mică stațiune balneară, cândva – mai activă…

Săbăoani: după intersecția cu drumul care duce la Suceava, noi ne continuăm drumul către sud, spre Roman… Orașul redenumit, pe la 1395, în cinstea lui Roman Vodă Mușat, care a înzestrat așezarea cu cetate… Anterior, urbea s-a numit Târgul lui Romașcu (și chiar era un târg aici, de Sâmedru, frecventat și de păstorii ce coborau din Munții Stânișoarei, treceau prin Șaua Strunga, prin Valea Oilor, intrau în Iași prin mahalaua Păcurarilor și, după ce cumpărau, în Târgul Cucului, sare, adusă de sărari, pe strada Sărăriei, dinspre Bucovina, se opreau la iernat în Balta Jijiei/Prutului, ori treceau, prin vadul de la Țuțora, în stepa Bălților, sau chiar mai departe, peste Nistru, spre Balta, în Transnistria). De la acest nume, până azi, de peste 6 secole, localnicilor li se zice nu romăneni, ci romașcani…

De la Bacău, părăsim Culoarul Siretului, spre vest, urcând, pe la Măgura, în Culmea Pietricica, spre a coborî, în lungul Văii Tazlăului, în depresiunea subcarpatică Tazlău-Cașin, spre Onești. Bacăul, cândva o așezare modestă – avea, pe la 1722, conform Catagrafiei ruse, doar vreo 500 de suflete, în vreme ce Târgul Ocna era cea mai mare așezare urbană din ținutul Bacăului, cu peste 2500 de locuitori… Orașul lui Bacovia, cu nume derivat de la slavul Bacova, și nu de la ungurescul Bako…

Intrăm în Onești. Oraș pitoresc, dezvoltat în perioada comunistă, prin contopirea satelor Onești, Borzești (unde s-a dezvoltat o rafinărie, un combinat petrochimic, azi în ruine…) și Slobozia (grav afectată, în 1991, de inundațiile produse prin ruperea barajului de la Belci, de pe Tazlău)… Aici este o adevărată „piață de adunare” a apelor: din amonte în aval, se varsă în Trotuș Oituzul, Cașinul – de pe dreapta și Tazlăul. Din zona centrală, noi părăsim cursul Trotușului, spre a urca, pe Oituz, spre Carpați… Mai exact, spre pasul Oituz, care delimitează Munții Nemira (la nord), de Munții Vrancei…

Nici nu intrăm bine în sectorul montan al Văii Oituzului și facem un popas, la Poiana Sărată. Aflăm că, deși erau și atunci sate românești, Hârja și Poiana Sărată au făcut parte, până în 1918, din Imperiul austro-ungar… Înainte de intrarea în pas, descoperim că mai există un sat Oituz, unguresc (deja au apărut plăcuțele bilingve, semn că, deși suntem încă în bazinul Trotușului, sau, mai exact, al Siretului, am intrat în Secuime…).

După pasul Oituz, Depresiunea intracarpatică a Brașovului, mai exact compartimentul Târgul Secuiesc al Depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune, ne întâmpină ca o adevărată „câmpie” înconjurată de culmile Carpaților Orientali… La porțile caselor, localnicii oferă saci de cartofi și kurtos-kalacs… Având un climat mai răcoros – și soluri sărace – cartoful a devenit, în timp, principala cultură agricolă în zonă…

Traversăm, rapid, Târgul Secuiesc… Aflăm că, în Evul Mediu, orașul era cel mai important din Secuime: la Muzeul Național Secuiesc din centrul localității, în secția de Istorie, tronează două portrete mari, ale domnitorilor moldoveni Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan, ce au acordat negustorilor din oraș scutiri de vamă, ca să-și poată comercializa nestingheriți produsele în toată Țara Moldovei… Revoluția de la 1848 și, mai ales războiul vamal dintre Austro-Ungaria și România, de la finalul secolului al XIX-lea, au afectat orașul (așa cum a avut de suferit și Târgul Ocna), care a fost depășit, treptat, de alte așezări: Târgul Mureș, Sfântul Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Gheorgheni… La același muzeu, la secția de Etnografie, există o colecție de costume populare din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș – ungurești/secuiești, românești, germane, ucrainene, sârbești – realizate de copii, în perioada comunistă și puse pe păpuși fabricate în aceeași vreme, la Arădeanca (fabrică din Arad)…

După ieșirea din Târgul Secuiesc ne îndreptăm spre sud… Treptat, siluetele unor munți înzăpeziți apar în fața noastră… În față-stânga – Bucegii. Apoi, puțin în drepta lor – Piatra Craiului și, în spatele unei spinări mai scunde – Măgura Codlei – se văd și crestele estice ale Munților Făgărașului…

Brașovul… Cel mai mare oraș din Carpații Românești, situat în sudul depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune (mai precis, în compartimentul Țara Bârsei). Centru industrial – cu o activitate mult mai redusă, față de perioada comunistă, oraș turistic, cu vocație culturală și chiar universitară (actuala Universitate „Transilvania” a apărut în urmă cu aproximativ cinci decenii, ca Institut Politehnic…)… Poposim în zona centrală, spre a vizita, pe jos, centrul istoric: Piața Sfatului, Biserica Neagră, Casa Mureșenilor, Strada Sforii (cea mai îngustă din România)…

După prânz, facem un popas și în stațiunea Poiana Brașov, care, de la Recensământul din 2002, are statut de așezare componentă a Brașovului. De pe serpentinele Căii Poienii, priveliștea Brașovului este nemaipomenită. Oprim, facem și fotografii și admirăm peisajul… Chiar e bine că o facem, deoarece suntem anunțați că nu ne întoarcem pe aici: din Poiană, un drum asfaltat, în bună stare, ne duce la Râșnov.

Orășel dezvoltat mai ales după 1945, Râșnovul este renumit azi pentru Cetate și pentru DinoPark. Unii turiști vizitează și peștera din apropiere… Noi poposim mai mult la Cetate, unde, între altele, aflăm peripețiile recuperării ei de la un italian, care o cumpărase, după 1989, pe mai nimica și începuse să toarne beton, dar și despre „aglomerația” echipelor străine ce au programare la filmări aici!…

De la Râșnov, spre seară, urcăm, pe vechiul drum medieval ce leagă Brașovul, prin Culoarul Bran-Rucăr (pasul Giuvala), de vechea capitală a Țării Românești, Târgoviște, spre Bran, unde avem cazarea în această seară… Ajungem, pe înserat… Nu mai putem intra la Castelul Bran și, aflăm (ni se va confirma a doua zi, dimineață), că, oricum, ar fi trebuit să stăm la coadă… Așa că, rămâne pe altă-dată!

P.S. Relatările de mai sus sunt în contul zilei de ieri, când, din cauza programului încărcat și a oboselii, n-am mai apucat a scrie… Abia, acum, dimineață, în „pauza de cafea” 🙂 am apucat a scrie rândurile de mai sus… Mai spre seară, povestea zilei a doua!