În anul 1866, la 10/22 Mai, prințul Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, rostea, în fața Parlamentului, în limba franceză, jurământul în urma căruia era învestit ca Domnitor al Principatelor Române Unite. Începea o lungă și rodnică domnie, întinsă pe mai bine de 48 de ani.

11 ani mai târziu, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe al Principatelor Române Unite (României), rostea, în fața Adunării Deputaților, la 9/21 Mai 1877, celebrul discurs prin care era proclamată Independența țării față de Imperiul otoman. Senatul a confirmat a doua zi această declarație, care, semnată de Carol I, a fost publicată în Monitorul Oficial, în aceeași zi, 10/22 Mai 1877.

În anul 1881, România independentă a devenit Regat, ceremonia de încoronare ca Rege a lui Carol I având loc atunci, iar această zi, 10/22 Mai, a devenit Ziua Națională a României, până în anul 1947, inclusiv.

Ca să încheiem odată cu „regula de a nu avea nici o regulă”, ținând cont de faptul că Ziua Unirii Transilvaniei (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) cu România se celebrează la 1 Decembrie, STIL NOU (fiind, din 1990, și Ziua Națională a țării, în prezent), ar trebui ca toate sărbătorile cu caracter național-istoric – Ziua Unirii Principatelor, Ziua Independenței, Ziua Regatului României, Ziua Unirii Basarabiei cu Țara, să fie, TOATE, marcate PE STIL NOU! Deci, pentru Ziua Unirii Principatelor data de sărbătorire ar fi 5 Februarie, pentru Ziua Independenței și a Regatului – 22 Mai, iar pentru Ziua Unirii Basarabiei cu România – 9 Aprilie!

În plus, ținând cont de însemnătatea sărbătorii Sfinților Împărați (traco-romani) Elena și Constantin, care au contribuit la recunoașterea creștinismului ca religie oficială în Imperiul roman, cele două date – 21 Mai (celebrarea celor doi Împărați: Elena – născută ca traco-frigiană, în Bithynia – și Constantin – traco-roman balcanic, născut la Naissus/Niș) și 22 Mai (Ziua Independenței și a Regatului) ar putea fi celebrate împreună, ca zile libere, în care să se organizeze și manifestări specifice.

Despre importanța sărbătorii din 21 Mai subliniem doar faptul că, probabil, Constantin cel Mare a fost cel care i-a convins pe traco-daci (inclusiv pe dacii liberi, de la nord de Dunăre) să se creștineze, învățând Tatăl Nostru și Crezul în limba latină. Ca dovezi aducem:

-încetarea, din 318 d. Hr. a atacurilor carpilor împotriva Imperiului roman; carpii s-au creștinat, învățând limba latină, utilizând numele de trib, ca nume de botez și, ulterior, din Evul Mediu, și ca nume de familie (în Moldova și Basarabia numele este atestat frecvent, continuu, având și azi mii de purtători în partea estică a spațiului românesc, exact unde au trăit carpii); vechile centre Paloda și Petrodava au continuat să se dezvolte, devenind orașele Bârlad și Piatra(-Neamț), iar Kogaiononul s-a transformat în Muntele Sfânt al creștinilor, Ceahlăul de azi (ca dovadă, toponime precum: Toaca, Panaghia, Poiana Maicilor, Pârâul Călugărilor, Schit și altele);

-peste 80% din cuvintele din Tatăl Nostru și Crezul sunt de origine traco-dacă și (mai ales!) latină; terminologia creștină de bază – creștin, cruce, biserică, Dumnezeu, preot, cuminecare, botez, Paște, Crăciun, etc. – este de origine latină;

-antroponimele creștine vechi, moștenite din perioada romană (secolele IV-VI), din forme precum Georgius, Constantinus, Elias, Demetrius, Teodorus, Andreas, Nicolaus, Basilius și altele, au evoluat, în română spre Gheorghe, Constantin, Ilie, Dumitru, Toader, Andrei, Nicolae, Vasile, etc. În plus, toate au avut frecvență mare, fiind printre cele mai răspândite patronime, în cei circa două mii de ani de viață creștină în spațiul românesc carpato-balcanic, ca dovadă stând și formele străvechi, datând din perioada de final a antichității: Sângeorz/Sângeorgiu, Sântilie, Sâmedru/Sumedru, Sântoader, Sân(t)andrei/Îndrea/Undrea/Andreu, Sânnicoară/Nicoară/Nicăruș/Nicuruș, Sânvăsâi și altele. Alături de Crăciun, numele Dumitru și Toader au fost împrumutate și vecinilor maghiari, după creștinarea lor (produsă sub regele Ștefan cel Sfânt/Szent Istvan, născut român, cu numele Voicu/Vajk), în formele Karacson, Demeter, Tivadar.