Tricolorul românesc are o vechime foarte mare, multi-seculară și chiar milenară, părând să fie moștenit de la strămoșii traco-daci. Într-o reprezentare, stilizată, stindardul traco-dacic, balaurul cu cap de lup, colorat, ar fi arătat cam așa.

Drapel traco-dacic

În acest caz, se explică mai lesne, de ce, lăcașul de cult creștin cel mai impunător din Constantinopol (oraș ridicat la rangul de Capitală a Imperiului roman, în anul 330, de împăratul traco-roman Constantin cel Mare), Biserica Sfânta Sofia (reconstruită, modernizată și extinsă în vremea altui împărat traco-roman, Justinian, în secolul al VI-lea) a fost pictată (și) în culorile caracteristice traco-dacilor, între timp romanizați și ei. Dovadă stau frescele (re)descoperite după ce vechiul lăcaș de cult din Istanbulul contemporan a devenit muzeu.

Cromatica utilizată pentru gruparea celor trei culori a permis inclusiv crearea unor asociații coloristice în formă de cruce, în care se regăsesc aceleași trei nuanțe, așa cum se poate observa în imaginea de mai jos.

Pătrunderea însemnelor traco-dacice, inclusiv a balaurului cu cap de lup, colorat în roșu, galben și albastru, între elementele specifice statului imperial roman, continuat, în vestul Europei de entitățile politice medievale, explică reprezentările occidentale din secolele IX-XI. Una dintre ele se regăsește mai jos:

Cam în aceeași vreme, din romanizarea, prin creștinare, a traco-dacilor, a rezultat un popor neo-romanic nou, poporul român, care a păstrat aceste culori, inclusiv, sau mai ales, în pictura din lăcașurile de cult, exact ca (traco-)romanul Justinian, în veacul al VI-lea. Un prim exemplu, este Mănăstirea Cozia, ctitorie al voievodului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, în secolul al XIV-lea.

Cele trei nuanțe se regăsesc și în stema Țării Românești, folosită în epoca medievală.

Permanența acelorași nuanțe se regăsește și spre finalul epocii medievale, într-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Horezu, ridicată de domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Aceleași trăsături coloristice se regăsesc și în Moldova, așa cum o dovedesc imaginile dintr-o altă ctitorie domnească, Mănăstirea Putna, ridicată, la jumătatea secolului al XV-lea, de domnitorul Ștefan cel Mare.

La fel s-a întâmplat și în Ardeal, unde, la o altă ctitorie brâncovenească, Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, apar aceleași trei culori…

Și nici nu putea să fie altfel, ținând cont de faptul că drapelul ardelenesc avea, într-o vreme când românii majoritari erau doar „tolerați”, aceleași nuanțe, doar ordinea dispunerii fiind diferită! Astfel, așa arăta stindardul Transilvaniei în 1765:

Iar acesta este din vremea împărătesei Maria Tereza:

Și o altă reprezentare, folosită înainte de Unirea Transilvaniei cu România:

În secolul al XIX-lea, însemnele heraldice ale Țărilor Române utilizează aceleași nuanțe, doar dispunerea cromatică fiind, din nou, diferită. Astfel, în reprezentările de mai jos, apar drapelele Țării Românești și Moldovei, la jumătatea veacului amintit.

Cele trei culori apar, în toate cele trei regiuni românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească – în vremea frământărilor revoluționare de la 1848-1849:

Firesc, după Unirea Principatelor, noul stat, denumit ulterior, până astăzi, România, a păstrat aceleași trei culori, dispunerea lor inițială fiind pe orizontală, nu pe verticală, cum s-a încetățenit, după 1866, odată cu urcarea pe tronul țării a domnitorului (și, din 1881, regelui) Carol I.

Aceleași însemne apar și în stema Ducatului Bucovinei, aflat sub stăpânire habsburgică.

Și tot la cele trei culori s-au gândit și basarabenii, în perioada 1917-1918, după desprinderea de Imperiul țarist și înainte de Unirea cu Țara. De remarcat că, exact ca și în cazul României, actuala Republica Moldova folosește aceleași culori dispuse, nu pe orizontală, ca în urmă cu un secol, ci pe verticală.

Și ținuturile locuite de români care nu s-au regăsit niciodată între hotarele statului român au folosit aceleași nuanțe (uneori alăturându-se și altele, dar, întotdeauna, apar roșul, galbenul și albastrul). De exemplu, la aromânii din Epir:

Și în vremea Revoluției de la 1848, regăsim, la aromâni, aceleași nuanțe:

Acestea apar și în anii celui de-al doilea război mondial, când, în mijloc a fost adăugată… stema României!…

Sursa: http://www.zazzle.com

Tot la aromâni, apare și o altă cromatică, amintind, pentru niște români macedoneni (macedo-români/macedo-armâni), legătura cu stindardul lui Alexandru Macedon, strămoșul lor:

Mergând puțin mai la nord, în vechea Țară a Șopilor („balaurilor”) – situată la triplul confinium între R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Serbia – apare acest drapel:

Este izbitoare asemănarea cu drapelul/drapelele aromânești, dar și cu stema rumânilor timoceni din Tribalia (imaginea de mai jos):

Organizația rumânilor (vlahilor) din Timoc (Serbia) are un drapel propriu, reprezentat în imaginea următoare:

Un drapel cuprinzând aceleași nuanțe are și Istria, peninsulă unde, de secole, trăiesc urmașii mauro-vlahilor/morlacilor, istro-românii…

Iar Școala din Weiden (landul austriac Burgenland), unde vlahii de acolo, slavizați prin trecerea la catolicism (dar aflați într-o avansată fază de germanizare), s-au așezat, venind de pe valea râului Una (toponim românesc), situat la granița croato-bosniacă, are desenat, de copii, numele în nuanțele din imagine:

Sursa: http://www.formula-as.ro

Aceleași trei culori – roșu, galben și albastru – se regăsesc și în însemnele heraldice ale Moraviei cehe, unde a existat, până acum un secol, o Valahie românească…

La fel, un drapel cu aceleași nuanțe, se consemnează în Galiția-Lodomeria, arie unde, în Evul Mediu, au existat numeroase așezări românești (volohe) și chiar alcătuiri (pre)statale românești (Țara Bronnicilor, Țara Bolohovenilor), iar o parte a acesteia (Pocuția) a aparținut, vremelnic (în secolele XV-XVI), Moldovei:

Până acum câțiva ani (2011), drapelul oficial al Budapestei (în vigoare din 1873) a fost cel din imaginea următoare. Prezența celor trei culori se explică prin apartenența malului estic al Dunării la Regatul Daciei, în timpul lui Burebista (secolul I î. Hr.) și a celui vestic – provinciei romane Panonia (secolele I-V d. Hr.).

Și… ne întoarcem (aproape) de unde am plecat, într-o altă (fostă) capitală, la Istanbul, unde, în zona Sultan Ahmed, aproape de Sfânta Sofia, în magazinele cu suveniruri, am întâlnit numele orașului, în mai multe locuri, în cromatica de mai jos:

Imaginile de mai sus sunt semne că, chiar turcizat și islamizat de secole, orașul transformat în Capitală imperială de traco-romanul Constantin cel Mare și al Sfintei Sofia, extinse/renovate de alt traco-roman, Justinian, a păstrat ceva din elementele caracteristice strămoșilor noștri… Și, când se va serba, de acum încolo, Ziua Drapelului de Stat, sau Ziua Drapelului Național, să ne amintim că aceste trei culori – roșu, galben și albastru – au mari șanse să vină din străvechimea traco-dacică…