După lingvistul Iorgu Iordan, sufixul -isk ar fi traco-dac și acesta stă la baza sufixelor românești –escu (utilizat în antroponimie) și -ești (folosit la crearea multor toponime)[1]. El se regăsește, în primul rând, într-o serie de toponime din spațiul carpato-balcanic, atestate între secolul IV î. Hr. și prima parte a secolului VII d. Hr.: Siscia (azi, Sisak, în Croația), Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon (în raza orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca (în hotarul satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), Kremniskoi (în Bugeac, azi, în Ucraina), Bormiskos (în nordul Greciei, la est de Salonic) sau Boliskos (localizat în insula Chios)[2]. S-ar putea ca unul din numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și forma din care a derivat numele românesc Timiș, va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum.
Dacă toponimul pare a fi atestat, în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, formele antroponimice apar, în secolele III-VI d. Hr., exclusiv la sud de bătrânul Donaris.
Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că forma antroponimică Basiliscus, consemnată ca nume al unui traco-roman, așa cum apare deja prin unul din împărații traco-romani din secolul al V-lea, poate fi un strămoș al numelui românesc Vasilescu de mai târziu. Patronimul este atestat, tot în secolul al V-lea, fiind purtat de un prelat de la Palaeopolis (Caria), în vestul Asiei Mici (azi provincia turcă Aydin), prezent la Conciliul ecumenic de la Chalcedon (anul 451) și în veacul al VI-lea, chiar în Dacia mediterranea, pentru episcopul din Serdica, participant la Conciliul ecumenic de la Constantinopol (anul 553). Neatestarea documentară mai târzie a acestei forme nu trebuie să ne surprindă, de la sfârșitul secolului al VI-lea, latina cedând locul elenei ca limbă imperială oficială, iar, după anul 602, Imperiul a pierdut o mare parte a regiunilor balcanice romanizate. Atestarea numelui în vestul Asiei Mici se explică fie prin difuziunea lui la populația locală traco-frigiană (lucru puțin probabil, deoarece aceasta a sfârșit, încă din secolele IV-V prin a fi grecizată), fie prin imigrarea unor traco-romani din Balcani, la sud-est de ținuturile trace romanizate. Dealtfel, un martir, Basiliscus apare la Comana Pontica, în nordul Asiei Mici (în prezent, în provincia Trabzon), la sfârșitul secolului al III-lea, iar mai târziu, tot în vestul Asiei Mici, este atestat un Pabiscus, ca reprezentant al localității Apollonis (Lydia, azi – în provincia turcă Manisa), la Conciliul ecumenic de la Efes (431)[3].
Note:
[1] Forma românească veche pare să fi fost -esci.
[2] După http://dare.ht.lu.se/places/, 30 octombrie 2017
[3] Acest fapt demonstrează posibila utilizare a sufixului, atât cu rol toponimic, cât și antroponimic, din moment ce este atestat pentru cel puțin două nume de persoană diferite (Basiliscus, Pabiscus).
Erau mai multe afixe patronimice în antichitatea traco-ilirică și evul medieval daco-românesc, dar n-am găsit nicăieri un studiu de licență sau o cărticică despre asta. Ar fi fost un studiu interesant.
Interesant mi s-a părut sufixul genitival -ou de pe mai multe artefacte (Aulouzenis, Reskouporis, Markodava, Petrodava, Seuthou ”al lui Seuthes” pe un coif) sau chiar pe un fronton de mausoleu tracic din Sveștari ”seuthou guni” (soției sau femeii lui Seuthes, rege trac).
Este recunoscut ca atare de tracologii bulgari și pus drept coradical al sl. -ov, -ev sau grec -ou (Constinopolis, Marcianopolic, etc.).
E posibil ca unele reflexe din Română să păstreze amintirea acestui afix. Mă gândesc la -ău cu var. -ou, -au. Regional era adjectival și augmentativ. Nu știu dacă se reflectă și-n antroponimie.
Uneori se zice că-i slavic, conform acelui -ov, alteori maghiar, conform cu -ó.
Mi se pare că ne cramponăm puțin prea mult pe anumite afixe neglijând altele. La fel de iritant mi se pare acel banal la mulți ani aruncat cu orice ocazie. Unde sunt strigăturile de altădată, unde-i imaginația fecundă a țăranului nostru. S-a înecat în aburii alcoolului și înlesnirile civilizației moderne?
Măcar de am surescita puțin din cele vechi: Dumnezeu să te custe/trăiască!
„Să trăiţi în cinste şi beciulete (bunăstare)”
http://www.formula-as.ro/2013/1093/asul-de-inima-45/de-ce-nu-spun-taranii-multumesc-17046
Mi s-a părut tare curios acel beciulete. nu știu în ce măsură ar putea fi legat de NP Bicilis sau v.rom.bișug (belșug; mag.bőség =abundență)!
Și acesta din urmă ar putea surprinde, dacă ignori pt. o secundă etimonul maghiar. Vezi rom.boiar/boier din sl.boljar sau corad. cu v. alb. bol (abundent)
De obicei apelez la albaneză să explic tiparul mental, dar aici doar mirëqenie (mirë, good; mirkë, adv. fairly good) tot revine în căutările mele.
Nici afixul nu mi-e clar. Să fie -lete (nu lete/îndelete) sau clasicul -ete.
În cursul de toponomastică, publicat de domnul profesor Ungureanu cu subsemnatul (2006), este citat Zuckevic (toponomastician sovietic, de origine bielorusă), care, pentru Ucraina, vorbește de o adevărată „geografie a sufixelor”, dând exemple de toponime cu sufixe caracteristice unor arii ucrainene mai vechi, respectiv altele, specifice celor în care acest neam s-a așezat mai recent… Iar ideea mă preocupă și pe mine, pentru spațiul românesc, doar că:
primo: e nevoie de inventarierea materialului onomastic (toponime, antroponime), de pe o arie extrem de extinsă (fac eu asta, de ceva vreme, mai exact, niște ani buni!)
secundo: datele inventariate, trebuie prelucrate/sortate după sufixe, extensiune locală/regională – treabă extrem de cronofagă (ca și cea de inventariere, dealtfel)… E suficient să spun că inventarierea și prelucrarea numelor de persoană legate de păstoritul românesc în spațiul carpato-balcanic, a început prin 2002-2003 și, încă, prelucrez date, descărcate de pe net în toamna lui 2015 (derivate de la Baci și Cioban, la nivelul regiunilor Ucrainei)…
Și aș zice eu mai multe, dar mi-e că mai citesc ce-am scris unii cu care am vorbit despre asta și, înțelegându-mă greșit (mai exact, răstălmăcind), tot ei se vor supăra!… Sunt specialiști, uni se pricep, dar – ori „nu constituie o prioritate” pentru ei așa ceva, ori reacționează defetist: „e mult de lucru, un material îngrozitor de bogat, pe care un om sau chiar doi-trei nu-l poate inventaria, tria, prelucra”, etc… Să le zic unora de acest fel că, în timp ce mi s-ar plânge „că e mult” ar fi reușit să mai adauge două-trei nume sau că mă „țin” pe mine din treaba asta?…
Da, e un material imens și cineva trebuie să o facă și pe asta – vorba lui Bruce Willis, dintr-un film… M-am apucat eu, deși nu știu nu când, ci DACĂ voi termina: dar și de nu o voi face, cine va continua va avea pe „urmele” cui să meargă. Și dacă mă vor… înjura, presupunând că ce-am făcut nu e bun, și tot trebuie să mă citeze! 🙂