După lingvistul Iorgu Iordan, sufixul -isk ar fi traco-dac și acesta stă la baza sufixelor românești –escu (utilizat în antroponimie) și -ești (folosit la crearea multor toponime)[1]. El se regăsește, în primul rând, într-o serie de toponime din spațiul carpato-balcanic, atestate între secolul IV î. Hr. și prima parte a secolului VII d. Hr.: Siscia (azi, Sisak, în Croația), Alisca (la vest de Dunăre, în partea central-sudică a Ungariei de azi), Partiskon (în raza orașului Szeged, în sud-estul Ungariei), Tibiscum (în aria satului Jupa, în Banat), Securisca (în hotarul satului Černovica, aproape de Oescus, în nordul Bulgariei), Scretisca (în zona așezării Kostinbrod, la nord vest de Serdica/Sofia, vestul Bulgariei), Transmarisca (tot în Bulgaria, în aria actualului oraș Turtucaia, în dreptul vărsării Argeșului în Dunăre), Kremniskoi (în Bugeac, azi, în Ucraina), Bormiskos (în nordul Greciei, la est de Salonic) sau Boliskos (localizat în insula Chios)[2]. S-ar putea ca unul din numele Argeșului sau al așezării situate la vărsarea acestuia în Dunăre să fi fost *Marisca, după cum și forma din care a derivat numele românesc Timiș, va fi evoluat din hidronimul Tibiscus, pe malurile căruia se afla și acea așezare daco-romană Tibiscum.

Dacă toponimul pare a fi atestat, în egală măsură, atât la nord, cât și la sud de Dunăre, formele antroponimice apar, în secolele III-VI d. Hr., exclusiv la sud de bătrânul Donaris.

Carpato-Balcania-sufixul isk

 

 

Acest lucru ne îndreptățește să presupunem că forma antroponimică Basiliscus, consemnată ca nume al unui traco-roman, așa cum apare deja prin unul din împărații traco-romani din secolul al V-lea, poate fi un strămoș al numelui românesc Vasilescu de mai târziu. Patronimul este atestat, tot în secolul al V-lea, fiind purtat de un prelat de la Palaeopolis (Caria), în vestul Asiei Mici (azi provincia turcă Aydin), prezent la Conciliul ecumenic de la Chalcedon (anul 451) și în veacul al VI-lea, chiar în Dacia mediterranea, pentru episcopul din Serdica, participant la Conciliul ecumenic de la Constantinopol (anul 553). Neatestarea documentară mai târzie a acestei forme nu trebuie să ne surprindă, de la sfârșitul secolului al VI-lea, latina cedând locul elenei ca limbă imperială oficială, iar, după anul 602, Imperiul a pierdut o mare parte a regiunilor balcanice romanizate. Atestarea numelui în vestul Asiei Mici se explică fie prin difuziunea lui la populația locală traco-frigiană (lucru puțin probabil, deoarece aceasta a sfârșit, încă din secolele IV-V prin a fi grecizată), fie prin imigrarea unor traco-romani din Balcani, la sud-est de ținuturile trace romanizate. Dealtfel, un martir, Basiliscus apare la Comana Pontica, în nordul Asiei Mici (în prezent, în provincia Trabzon), la sfârșitul secolului al III-lea, iar mai târziu, tot în vestul Asiei Mici, este atestat un Pabiscus, ca reprezentant al localității Apollonis (Lydia, azi – în provincia turcă Manisa), la Conciliul ecumenic de la Efes (431)[3].

 

Note:

[1] Forma românească veche pare să fi fost -esci.

[2] După http://dare.ht.lu.se/places/, 30 octombrie 2017

[3] Acest fapt demonstrează posibila utilizare a sufixului, atât cu rol toponimic, cât și antroponimic, din moment ce este atestat pentru cel puțin două nume de persoană diferite (Basiliscus, Pabiscus).