Deși tradiția sărbătoririi zilei de azi nu prea există, iar maniera în care se urmărește „celebrarea” sa este predominant comercială, mercantilă, vom spune și noi două-trei vorbe despre numele Valentin, la români*.

Astfel, patronimul este un derivat din forma latină Valens, având sensul de „puternic, viguros”. Acest antroponim a dat, în spațiul românesc, forme ca Ualint, Olentie – ultima fiind moldovenească, atestată la 1656, însă cea mai frecventă formă este cea preluată din maghiară: Balint. Aceasta a pătruns, mai întâi, la românii ardeleni – de pildă, în Țara Oltului. Ulterior, antroponimul apare și la sud și est de Carpați: în veacul al XVII-lea – în Muntenia, iar în următorul – în partea centrală a Moldovei. Au apărut inclusiv forme românești, precum Bălint sau Balintescu. De la aceste forme au rezultat și toponime: Balinț – oiconim în Banat, Balintele – nume de loc în Oltenia, sau Balintești – nume de sat în sudul Moldovei.

De la patronimul Valentinus (forma latină) au rezultat nume ca Ualendion (în Sinaxare) sau Ualentina (marcată pe 9 februarie). Dintr-o contaminare cu Balint s-a ajuns la forma Bolintin – devenită nume de localitate (în sudul Munteniei), iar ca derivat cu sens de origine geografică, a rezultat patronimul Bolintineanu. Pe de altă parte, din germanul Velentin (citit Felentin) au rezultat, ca patronime purtate de sașii stabiliți în Moldova, Feltin – amintit în secolul al XVII-lea, sau Fealtin (menționat la Târgul Neamț).

 

*Informațiile sunt preluate, parțial, din lucrarea lui N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 166.

Reclame