Deși tradiția sărbătoririi zilei de azi nu prea există, iar maniera în care se urmărește „celebrarea” sa este predominant comercială, mercantilă, vom spune și noi două-trei vorbe despre numele Valentin, la români*.
Astfel, patronimul este un derivat din forma latină Valens, având sensul de „puternic, viguros”. Acest antroponim a dat, în spațiul românesc, forme ca Ualint, Olentie – ultima fiind moldovenească, atestată la 1656, însă cea mai frecventă formă este cea preluată din maghiară: Balint. Aceasta a pătruns, mai întâi, la românii ardeleni – de pildă, în Țara Oltului. Ulterior, antroponimul apare și la sud și est de Carpați: în veacul al XVII-lea – în Muntenia, iar în următorul – în partea centrală a Moldovei. Au apărut inclusiv forme românești, precum Bălint sau Balintescu. De la aceste forme au rezultat și toponime: Balinț – oiconim în Banat, Balintele – nume de loc în Oltenia, sau Balintești – nume de sat în sudul Moldovei.
De la patronimul Valentinus (forma latină) au rezultat nume ca Ualendion (în Sinaxare) sau Ualentina (marcată pe 9 februarie). Dintr-o contaminare cu Balint s-a ajuns la forma Bolintin – devenită nume de localitate (în sudul Munteniei), iar ca derivat cu sens de origine geografică, a rezultat patronimul Bolintineanu. Pe de altă parte, din germanul Velentin (citit Felentin) au rezultat, ca patronime purtate de sașii stabiliți în Moldova, Feltin – amintit în secolul al XVII-lea, sau Fealtin (menționat la Târgul Neamț).
*Informațiile sunt preluate, parțial, din lucrarea lui N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, București, 1963, p. 166.
Nu cred că doar partea comercială și hedonistă irită, ci și răstălmăcirea mitologiei din jurul personajului. Era cunoscut, conform poveștii, drept singurul care cununa soldații în ciuda edictul imperial care interzicea acest lucru. Teoretic nici un ‘sfânt’ n-ar trebui ferit (prăznuit) pentru ceea ce nu reprezintă, mai ales dacă-i în contra bunelor moravuri creștine. Nu mai zic că nici măcar nu-i în Sinaxar, deci nu se poate așa ceva.
Legat de nume, nu înțeleg cum de nu-l păstrăm la nivel popular și revine iar prin intermediul altora. E curios pentru că latinismele și dacismele din radicalul *h₂welh₁- (“to rule, be strong”), *vold- (“strong; to rule”) se puteau confunda cu ipoteticul *balu(s), dacic pentru arh. ducător (conducător) sau putere. Poate chiar și cu vechiul adj.bal(-ă, sud tracic *bel) sau bală, balaur (fem.bălăoană), baliu (arg.).
În limba poporului kalasha găsisem un term bala (1.big, huge
2.evil spirit. 3.trouble, problem), ultimul sens corespunzând iranicismului belea (adus prin otomani)…sau ungurescului bai, probabil fără legătură.
IE *bol, *bel- a umfla. (alb.buall, rom.buar, bour, trac.bolinthos, lat.bubalus)
Chiar și slavismul(?) boală,(var.bală) era conectat cu daco-lat.bală, deci e o discuție mai complexă.
http://www.fli-online.org/documents/languages/kalasha/kalasha_lexicon_Ge/lexicon/main.htm
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/h₂welh₁-
Un lingvist spunea că e posibil ca sub slavicul vlad să se fi păstrat și ceva romanic (validus, un probabil străromân *valdu). În graiul Apusenilor au un învălgi (a îngrășa vitele), dar eu cred că-i altceva.
Bolintin prezintă sufixul patronimic -in, -ina, destul de răspândit pe teritoriul nostru. Cel mai bine reprezentat ar fi în Oltenia și Muntenia, apoi în Banat (Putin, -a, Budin,-a) și restul provinciilor istorice românești.
Zic unii c-ar fi slavic, dar e latin..și dacic.
Da, -in poate fi autohton (și eu cred că este!), deoarece apare în nume care n-au cum să fie slave: Florin, derivat de la Floru, Flo(a)rea sau „floare”, Dorin – de la Doru sau „dor”, Sorin – de la Soru sau „soare”, Codrin – de la Codrea, Codru sau „codru” etc…
Poate că și numele localității mehedințene Bala intră tot aici!…
Mai demult căutam explicații pentru entopicul oltenesc vale (râu) sau obiceiul vălăritului și dădusem peste Alb.valë (wave, frenzy onrush; hot, boiling) și vallë (maybe, wishfully, probably)
http://www.scrigroup.com/educatie/literatura-romana/Analiza-unei-expresii-romanest15148.php
Primul are un semantism mai bogat în dialectele lor și am impresia că găsisem ceva interesant în munții Banatului: Pe Vale, subst.vale = „izvor”, „pătură minerală continuă, infiltrată între celelalte straturi ale solului, filon”.
Sunt sigur că avem același rad. *wel(g)- to revolve, turn, twist. Curios cum numai un singur -ă face diferența între etimologie slavică sau traco-iliră..deși avem un semantism mai bogat în unele locuri.
https://en.wiktionary.org/wiki/valë
https://en.wiktionary.org/wiki/vallë#Albanian
20de%20ape%20din%20bazinele%20raurilor%20Timis%20si%20Bega.pdf
prăval (= vale, povârniș)
Ar trebui studiat mai atent fiecare cuvânt. Uneori e greu de deslușit între slavisme și dacisme, căci avem totuși un filon comun indo-european, iar dacă-i crezi pe unii lingviști, tracii s-au satemizat prin contactul îndelungat cu grupul balto-slavic..mai mult cu cel baltic, căci acolo se găsește filonul lexical cel mai numeros, plus niște transformări fonetice ale vocalelor lungi pe care le împărtășesc cu albaneza.
Vezi reg.digoare (var.tigoare) coradical cu var.dihot, dehot (lit.dohot) sau dihor; reg.deghen (viteaz, curajos), foarte probabil coradicale cu sb-cr.dici (var. dȉgnuti), prin *dʰeygʷ- ”to stick, set up”..(deghenul ar fi un ”înalt cu firea”, adică eroic, curajos)
https://en.wiktionary.org/wiki/dići#Serbo-Croatian
https://en.wiktionary.org/wiki/dizati#Serbo-Croatian
Prima ipoteză are mai mult sens decât a doua, unde aș mai adăuga și apelativul vechi dician (onorabil, autohton, veritabil = sb. дичан dičan), ceea ce tehnic vorbind sunt ca origine 🙂
(Dobrogea =Dicia =Decindea =..mai era o denumire interesantă la un călător sirian..Borunga??)
O ipoteză mai năstrușnică a mea era că amintirea lui Decius (al doilea Traian, cf.contemporanilor) s-a păstrat în semi-cultul Scaloianului (”Caloian, trupușor de dician”), dar sunt sigur că n-are legătură decât cu teritoriul acestei vechi provincii, unde românii se păstrează de-a lungul Dunării, deltei și centrului provinciei, unde se practica intens acest obicei, alături de ceva mitologie legată de un monstru al apelor. Știu asta cu Caloianul de la maică-mea. Celelalte obiceiuri, inclusiv o versiune ușor diferită și interesantă a Mioriței circulau puțin mai la nord, spre Măcin, Tulcea.
Un geograf arab numește același teritoriu Burgean (sau Brugean). Al Idrisi moare în 1165 sau 1166, deci cu mult înaintea lui Dobrotă sau Dobrotici în sec.14.
Ce ar însemna în acest caz alăturarea unui prefix *do- sau *dă- ce se atașează de obicei verbelor albaneze? Mai rar la cele românești (considerat afix slavic). Ce ar însemna Burgean luat ca denumire originală (lat.burgus?).
Decius este originar din Budalia, lângă Sirmium (Srem). Peste gârlă și mai la răsărit (Muntenia) era Dicomes, nume care încă mai are un înțeles în Banat, dică (fală, mândrie).
Alb. dikë = great desire, lust (reg.Apuseni, diră =dorință), Lit.dikumas (?) (=sălbatic), slavic dâcă… etc.
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Slavic/dikъ
Curios cum păstrează acel împărat Decius, care moare la Abrittus (Razgrad), un nume cu sens înțeles doar în lb.slavice azi. Am zis în trecut că ar fi lat.decus, decius, dar poate e și ceva autohton în numele său. Avem Dekinais, Deceneus, cu vreo două sau trei variabile tracice, Dekinsada, Dekibalos, *Dekibalos .
Vezi și albanismele dig, djeg, ndez, djegjim, digan (=tigan) din IE *dʰegʷʰ- “to burn”.
pag. 83 pe cursor:
Dă clic pentru a accesa Albanian-English%20Dictionary.pdf
https://en.wiktionary.org/wiki/djeg
https://sq.wiktionary.org/wiki/tigan
tigoare – IE *t[ē]g(‘)- to burn – Proto-Germanic *stankwiz (“smell, fragrance, odor”), from Proto-Indo-European *(s)tewg- (“to push, hit”)” https://en.wiktionary.org/wiki/stench
Am început ieri un serial despre structura etnică a populației spațiului carpato-balcanic, analizată atât în timp (ieri am prezentat antichitatea, azi – deja a apărut Evul Mediu; cum scriu textul în curs – apar și celelalte epoci 🙂 ), cât și în spațiu (la nivel de decupaj regional/NUTS 2 actual, ca să pot face comparația între epoci). Sunt estimări, în cea mai mare parte, sunt discutabile și-mi asum și ideea că vor fi contestate 🙂 Totuși, e mai mult decât nimic… Oricum, trebuie ținut cont de faptul că, la nord de daci (și, ulterior, de români) s-au aflat, până spre 1500, poate și după, balticii (iar în analiza amintită, am ținut cont de acest aspect, dând balticilor, până spre anul 1000, ponderi mai însemnate decât slavilor, care aveau, după părerea mea, un areal predominant, mai spre nord și vest – mai ales prin Polonia de azi, de unde, începând de prin secolele V-VI, au coborât spre sud și est…). Cred că, până la Uniunea polono-lituaniană, care a fost dezavantajoasă clar pentru cei din urmă, balticii au precumpănit în spațiul azi polono-belaruso-ucrainean, fiind, treptat, asimilați de slavi. Chiar unii slaviști (din lumea rusă/sovietică – erau, de pildă, un bielorus, Juckevic) recunosc, de exemplu că Galiția e toponim baltic, însemnând „țară/ținut de margine” (lucru corect, din punct de vedere geografic, deoarece acest ținut era la marginea sudică a spațiului baltic, vecin la sud cu cel traco-dac, din Maramureșul istoric și din Bucovina de mai târziu). De asemenea, orașul (azi bielorus, cândva polonez) numit Brest/Breszcz avea numele complet Brest-Litovsk, adică Brestul lituanian, semn că lituanienii se întinseseră, cândva, peste teritorii azi slave… Nu mai zic de liftă, derivat din „litva” = lituanian, termen răspândit în Moldova istorică, din Evul Mediu sau de numele satului Viltotești, din Podișul Bârladului, amintind de un „moș” întemeietor al satului, numit Witold = Vitautas, deci cu nume lituanian!…
Pe de altă parte, am tot zis (și poate că am să mă apuc cândva!) că mă voi ocupa de răspândirea, în timp și spațiu a numelui Dicianu, care mie mi se pare foarte vechi. Am găsit purtători ai numelui și mai vechi (erau, prin Moldova, în vremea catagrafiilor ruse din 1772-1774), dar și în zilele noastre (nu mulți, dar sunt încă!).
https://en.wiktionary.org/wiki/vēlēties#Latvian
Moldovenii mai aveau un Zotică, numele unui martir din Dobrogea cu sens necunoscut (Alb.zot?). Vezi și Dassius (rom.daș, alb.dash, dak =berbec mare) cu urmașii Dașul, Dașcul. Cred că cineva ar fi dat un nume românesc pentru predecesorul Odessei ucrainene după un nume similar (Dașkova?) al mocanilor.
https://en.wiktionary.org/wiki/zotëri
E un proiect care încearcă să recompună limba prusacilor și am încercat odată să găsesc concordanțele lexicale dintre albaneză și prusacă veche, dar ultima apare în câteva surse, foarte puține, ceea ce nu ajută.
Cel mai interesant mi s-a părut prus.ballin și alb.ballë (frunte; sanscr.bhalla-m). Găsisem un articol care vorbea de niște traci din Dobrogea care-și lăsau fruntea netatuată, deci albă. 🙂
Mai degrabă era obiceiul străvechi și firesc de a-și lăsa barba, uneori și părul de pe cap, să crească în voie, rămânând cu fruntea descoperită.
Nu știu de obiceiul păgân al luării moțului, obicei regăsit și-n ossetină sau albaneză, cu diferența că ultimii iau moțul și înainte de îngropare. Bizar, dar probabil e o explicație veche. Aveau și naș de moț, iar tatuajele au rămas constantă la clanurile muntene, cu motive aproape identice cu cele antice.
Lit. pirmas (“first”) = Alb. parë, parmë (inscripții tracice „Heros Pyrmerulas”, ”sancto pirme(rulae)”).
https://sq.wiktionary.org/wiki/parmë
Nu se știe ce înseamnă ‘pyrmerulas’, unii îl leagă de gr.πῠρρός (purrhós, “flame-colored, yellowish-red”), from πῦρ (pûr, “fire”). Vezi rom.pară cu multiple sensuri în vechime, dar și focurile de Sânmedru când se strigă ”auș măre”, unde eu văd în auș coradical al Lat Aurora, ausones..sau alb.avull, avullohem și rom. (arh) avaș, aoaș, azi doar oaș.
Vezi și alb.pruth (redhead =roșcat), coradical cu prush (jăratic), Lat. pruna sau Dac. prușaică, prutișor, prut (slut) sau chiar Prutul, hidronim ce probabil că circula pe cursul superior. Nu că Porata n-ar avea și ea sensuri concrete în graiul moldovenilor (reg.poară la Dosoftei și alții)
https://en.wiktionary.org/wiki/prush#Albanian
Nu mai rețin ce cuvinte mai găsisem. Majoritatea se potriveau mai mult peste toponimele și antroponimia dacică. De exemplu, mă gândeam la Zargidava și let.zirgs (stallion, armăsar) sau Crăciun, diferit de omonimele moștenite din latină.
Într-un fel cred că prus. krīvu kirvaits (un fel de papă, autoritate supremă) și krivule (crooked stick), simboluri important la aceștia era oglindit de cârlibana aromânilor și a românilor. Pe undeva, organizarea prusienilor era similară celei dacice, centralizată.
La noi avea mai multe denumiri, printre care și crivac..dacă nu e slavic. Cârjă e alt termem misterios care nu mai păstrează fonetismul vechi, dar nu-l cred slavic.
Ce mi se pare bizar la baltici e că au legende ce au în mijloc Dunărea și o cântă în ”daine”. Au și o mitologie despre licantropism în chiar centrul politic al Lituaniei, o zonă foarte conservatoare sau chiar obiceiul de a bea din apa sa înainte de a pleca la luptă..ceea ce n-are sens pentru ei decât dacă dacii le-au transmis lor sau păstrează și balticii amintirea unei patrii ancestrale.
Prūtens și Vudevuts sunt doi strămoși ai prusacilor care ar fi venit de peste mări și țări ..probabil tot pe uscat, din Moldova de azi. 🙂
Sunt certe legături directe între geto-daci și baltici, descoperite chiar recent (ultimul secol) de către arheologii lor. Tipuri specifice ale culturii materiale dacice ajung până la marginea Letoniei, nu mai zic de motive religioase, inclusiv arderea morților. Asta o spun ei, nu eu.
Păi, dacă legăturile dacilor noștri cu balticii datează de pe vremea davelor ălora găsite de mine la ei, acum vreo 18-19 ani? Am și explicat că, poate, niște daci (moldoveni = carpi sau maramureșeni = costoboci) s-or fi apucat de comerț cu chihlimbar, între Insula Chihlimbarului (Gotland, în Marea Baltică) și romani, stabilindu-și, pe drumul dintre nordul Daciei și Marea Baltică mai multe cetăți/dave unde înnoptau (că doar nu erau să doarmă în câmp, expuși frigului și, mai ales barbarilor… 🙂 )…
Sintagma lui N.Costin, ”înalt cu firea”, ar trebui pusă ca exemplu de dezvoltare semantică pentru apelativul ortoman (chipeș, viteaz, mândru; ortomănos), adică ”ridicat” peste ceilalți, distins. Vezi Lat.ortus, resemantizat un pic în română.
Din același morfem avem seria: Lat.arduus (steep), arbor, Rom. ardicat, Ardusat(?), Ardel/Ardeal, top.francez Ardeni (irl. aird, ard “height, hillock; top, high part”)
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/h₃erdʰ-
Sufixul -man (căliman ”uriaș”,*kelH- “to rise”,Alb. frikaman (laș, fricos), shurdhaman (surd)) nu mai are nevoie de introducere, fiind prezent și-n Albaneză. Originea lor rămâne un mister (probabil *men- to tower, Lat.mons), dar sunt augmentative, luând uneori și ușoare sensuri peiorative.
https://sq.wiktionary.org/wiki/frikaman
ortoman- bogat în turme
http://en.wiktionary.org/wiki/artzain#Basque
https://en.wiktionary.org/wiki/ardi#Basque
Coincidență, desigur, însă pentru *orta, ca principiu, m-aș uita spre etimonul Lat.armentum (din *h₂er- “to join”) și der.armentarius (cioban; porecla unui împărat daco-roman). Eu zic că nu degeaba avem pop.ortac (vezi și trac.Artakene), armuc (var.armoi, sau ort (ban). Similar am moștenit din Latină păcuină, păcure, păcurar și pecunie (vezi și Eng.fee). De ce nu și din dacică câteva cuvinte în acest sens?
https://en.wiktionary.org/wiki/armentum#Etymology
Chiar și Gilortul mi s-ar părea oarecum potrivit. Bănuim că *gil semnifica râu (vezi Jiul sau reg.jilț =părâu), însă un Gilort (râul de sus) ar cere și unul de jos…
Nu știu ce să zic de tema asta daco-latino-greacă. Pentru mine e clar că se regăsește și sub gr.oreste, oros (munte); probabil și uriaș (reg.horoieș), a urca sau uric (sat de munte).
https://en.wiktionary.org/wiki/orior#Latin
Greu de spus uneori care-s cuvinte latine, care-s dacice, fiindcă cunoști foarte bine pe primele, mai puțin pe celelalte. De exemplu, dacă dau reg.arioiu, arămuc (grup de oi despărțit de turmă; rev.Ion Creangă, v.316) îl băgăm sub Lat.errare, Alb.arrati (*h₁ers-) sau sensul de turmă ghicit prin dacică?
https://en.wiktionary.org/wiki/arrati
Dar ormoci (a fermeca, a ameți)?
Alb. avulloj, avullohem (a desțeleni prin ardere).
Reg. oaș, aoaș (curătură, var.avaș) se zice că-i maghiar, dar nu știu ce să zic. Ajunge până în Hațeg, iar în Apuseni avem un trăoașe, la fel, și acesta regăsit pe un spațiu mai larg.
Vezi la pag.55 sus pe cursor: http://www.lingv.ro/LR-2-2011.pdf
E autohton la ei, conectat cu tema acesta: https://en.wiktionary.org/wiki/afsh
E una din diferențele între Română și moștenirile ei preromanice, față de albaneză și Aromână: ”u” accentuat devine v sau f în cele două. Vezi și caucă, scaucă comparabile cu kafkë:
Alb.https://en.wiktionary.org/wiki/kafkë
https://en.wiktionary.org/wiki/caucă
https://en.wiktionary.org/wiki/scaucă
Dacii au fost producători, inițiatori și intermediari al comerțului cu nordul Europei, foarte probabil și acela al chihlimbarului. Pe site-uri nu-s amintiți niciodată ca intermediari, ci numai germanicii.
Pe partea cu Balcanii, spre greci, nu puteau fi alții decât triburile geto-dacice și ulterior cele celtice.
Eram convins că pe undeva denumirea chihlimbarului din română și prusaca veche ar fi trebuit să fie similar, dar nimic deosebit la noi pe tema asta. La Curbura Carpaților se păstrează o amintire a acelei rășine pentru că se găsește acolo, dar nu mai rețin dacă avea și altă denumire decât cea otomană.
http://adevarul.ro/locale/buzau/cum-arata-mai-valoros-chihlimbar-romania-cand-ramane-bani-omul-pleaca-munti-scapa-necazuri-1_579a434f5ab6550cb847ffbc/index.html
Teritoriul acesta a fost ocupat de tribul cotinilor. Unii istorici spun că erau celți, făcând o paralelă cu ceilalți cotini, din Ungaria-Slovacia. Numele acelora se pronunța cu o labiovelară kʷ sau gʷ, particularitate britonică (sau galică; grupul p-celtic). Pentru dacii cotini nu știu, dar ar fi curios să nu avem o amintire a tr. Kottys, dac Aules Cotes și alții. Era o familie Cota sau Coteni în zonă, cu mulți reprezentanți de seamă. Nu-mi aduc aminte numele exact, dar se făcea o paralelă peste timp cu acei cotini istorici (carpi – NP Carp).
Tema aceasta din Kottys, Kotis, Cotes era pusă sub rad.*kat-, *k’at- to fight. Cel mai neinspirat era Paliga cu ”ciotul” lui. 🙂
http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=+854&root=config
coincidență: vb. a cota- „a avea grijă, a păzi” și maghiarismele cătunie, cătană (mag. katona din it.cattano; vezi și Corado Cattani, din serialul Caracatița)
https://en.wiktionary.org/wiki/Cattaneo
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V336/pdf
Curioase sunt alte cuvinte, cot – cotină (loc strâmt). Nu resping etim.latin, dar morfemul de bază dă numeroase forme, unele dacice: cubea (var.cumbea; turcesc?), cobace, cobașă, cuib, *conciu – Alb.kungë (lump, swelling; dome; conci),
kthesë (var. këthesë =twist, turn, bend, curve, wheeling, elbow) din kthej (to turn), alb.kumbull < *kūb-, *kumb- swelling, salience, crooked stick, handle https://en.wiktionary.org/wiki/kumbull
https://en.wiktionary.org/wiki/kungull#Albanian.
Sunt numeroase derivatele astea autohtone, dar nu mi le pot aminti pe toate acum.
http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=+950&root=config
https://en.wiktionary.org/wiki/κύβος#Ancient_Greek
Dacă cotinii erau celtici ar trebui să găsim paralele cu limbile celtice, ar trebui să avem cuvinte celtice. Astea le-am găsit în irlaneză și scoțiană, limbi q-celtice. Probabil sunt coradicale, nu împrumuturi istorice:
– criș2 (ir. cré -d, f. = mud),
– arh.siriu (=regiune, întindere), Siret [ir. sír (-o) = long; alb.i gjerë =lat; bg.shiroka =idem.],
– adj.lai [ir. lon = blackbird]
– a se întrema, ștram, Alb.trim [ ir. trén (-o, -á) = strong / tromm (-o)= heavy / trummae (-yá) = weight]
– alb.ri, =nou; reg.năpuc/repuc, râb =purcel alb și urât (?) : [ir. úr (-o) = fresh ]
– ir. eden = ivy (dacicul dyn, probabil coradical cu alb.dhunë )
https://en.wiktionary.org/wiki/dhunë