Astăzi, creștinii ortodocși prăznuiesc sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Prilej, pentru noi, să spunem câteva cuvinte despre patronimul Domnu(l).

Termenul domn este derivat din forma latină dominus, care a trecut printr-o formă populară domnus,și fiind asociată cu formula imperială, folosită prima dată de Domitianus (81-96 d. Hr.), de dominus et deus, formulă din care derivă cea românească Dumnezeu/Dumnădzău/Dumnidzălu, forma sub care este cunoscut atât Domnul – Tatăl Ceresc, cât și Fiul Său, numit adesea Domnul Nostru Iisus Hristos.

Popular, în română, formula domnul s-a încetățenit atât pentru conducătorii țării, denumiți fie Domn, fie Domnitor, fie pentru cei de rang boieresc – domnii de pământ, fie, i-a desemnat, în general, pe toți cei de rang înalt.

Forma Domnus era răspândită deja până la finele secolului al III-lea, deoarece, în anul 325 d. Hr., la Conciliul Ecumenic de la Niceea sunt menționați trei lideri religioși cu acest nume – Domnus – unul, de Trapezunt (provincia Pontus Polemoniacus, nordul Asiei Mici), unul din Bosphorus (provincia Taurica, azi, Crimeea) și al treilea – de Strigonium (provincia Pannonia, azi Esztergom, în nordul Ungariei). Numele este atestat și în veacul următor, fiind purtat de un episcop din Achaia (Attica, Grecia de azi) și un altul din Pamphylia (provincia turcă de azi Antalya). Numele avusese vreme să dezvolte și derivate: un Domnio este atestat la Serdica, în Dacia mediterranea (Sofia de azi), în anii 492-519 d. Hr., iar Domninus este o formă derivată purtată, în secolul al IV-lea de un lider religios din Marcianopolis, capitala provinciei Moesia inferior (azi, aproape de Varna, în nord-estul Bulgariei), apoi, de alți doi – episcopi, în Achaia, în veacul al V-lea și, la mijlocul secolului al VI-lea (în jurul anului 553 d. Hr.) – de un alt prelat din provincia Pisidia (azi, în provincia turcă Antalya).

Mai amintim și tradiția încetățenită, din primele secole ale erei creștine, în cadrul ierarhiei creștine armene, de a numi cu apelativul Domnus pe prelații bisericii creștine armenești (Clementis Galani, Historia armena ecclesiastica & politica, 1686: 20). Sensul termenului este cel de „prelat de rang înalt” (episcop, arhiepiscop, mitropolit).

Dintre atestările de mai sus, cele asiatice și grecești nu credem să fie în vreun fel legate de strămoși traco-daco-romani, probabil nici cea din Crimeea de azi, însă Domnus din Pannonia, Domnio din Dacia mediterranea și Domninus din Moesia inferior, par să fie în relație cu unii înaintași de-ai noștri: în Ungaria și Bulgaria de azi există atestări, până târziu în Evul Mediu, ale prezenței unor traco-daci romanizați, deveniți români.

Dispariția acestor forme din onomastica târzie a Imperiului roman de răsărit se explică, mai întâi, prin înlocuirea latinei cu greaca, în a doua parte a secolului al VI-lea (după anul 580 d. Hr.) și, apoi, de la începutul veacului următor, prin pierderea de către Constantinopolul imperial a regiunilor puternic romanizate balcano-dunărene (602 d. Hr.).

În onomastica românească, deși rare, atestările nu lipsesc. Astfel, din forma Domnu este menționat un Domnariu, ardelean (N. A. Constantinescu, 1963: 45), iar din numele Dumnezeu – un Dumnădzău, în Oltenia, pe la jumătatea secolului al XVII-lea și un Dumnezău, în Moldova, în anul 1638 (N. A. Constantinescu, 1963: 47). Alte forme, derivate, atestate și azi, sunt Domnișoru sau Adomniței.