Fuse alaltăieri și Dragobetele, așa că, iarăși, cu o mică întârziere, ne vom învrednici să spunem câteva cuvinte, nu neapărat despre sărbătoarea populară în sine, cât, mai cu seamă, despre patronimul Drag, care pleacă de la substantivul omonim.

Termenul drag este de origine slavă. Vechimea sa și frecventa utilizare onomastică, au făcut ca numele Drag să aibă o sumedenie de forme, mai ales derivate: Drag, Draghi, Dragu, Draga și altele, multe – nume compuse (N. A. Constantinescu, 1963: 264-266). Unele dintre ele provin direct din forme slave, fie bulgare – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, fie sârbo-croate – Dragn(a), Dragan, Dragić, Dragoš, Draguš, Drakša, mai rar cehe – Dragan.

Aceleași cauze explică de ce, deja din Evul Mediu, numele Drag și derivatele sale se situau pe locul 11, ca frecvență în Țările Române.Forme asemănătoare au circulat și la românii balcanici – de pildă, Draghia, nume purtat de un vlah din Serbia (atestat în 1348), Dracsin, atestat în zona Vidinului  – dar nu se regăsesc mai la sud, la aromâni*.

Și în zilele noastre, numele, cu variante și derivate, se află pe locul 17, în onomastica românească, cele mai frecvente forme fiind Drăgan/Drăghici/Dragomir. Și la est de Prut, în R. Moldova, Drăgan se află pe poziția 66.

Frecvența cel puțin la fel de mare a numelui explică de ce, la slavii balcanici, numele este important și azi: în Muntenegru, formele Dragojević/Dragović ocupă locul 32, în Bulgaria, Draganov este pe poziția 69, iar în Croația, Dragićević se situează pe locul 109, aceeași formă fiind prezentă și în Serbia, pe locul 136. Influența slavă se resimte și în spațiul albanofon, în Kosovo fiind prezentă forma Dragusha (locul 148), probabil – un împrumut de la sârbi.

De remarcat faptul că, deși de origine slavă, atât substantivul drag, cât, mai ales antroponimele create pe baza lui, au o frecvență mai mare astăzi în spațiul românesc.

De la drag a rezultat și numele sărbătorii Dragobetelui. Chiar și Dragobetele a dus la crearea unui antroponim derivat. Este vorba de patronimul Rogobete (N. A. Constantinescu, 1963). Notăm, de asemenea, ca nume de sărbătoare derivat tot din substantivul drag, Drăgaica (Sânzienele).

Interesant este faptul că, în lucrarea lui A. Philippide, Originea românilor, vol. I (1925), este amintită (coincidență?) o formă tracă: Dragilis.

 

* Această absență a unui termen slav – cu tot cu numele derivate de la el – este un bun argument în favoarea atât a autohtoniei aromânilor în sudul Peninsulei Balcanice (asemenea patronime nu apar nici la macedonenii slavi, dar nici la albanezi – să vedem cine le va contesta autohtonia acolo unde se află ei!), cât și a prezenței (daco)românilor lângă Dunăre, de o parte și de alta a fluviului. Influența vechilor slavi – după o perioadă de ședere la nord de Dunăre a unei mari părți dintre ei – s-a manifestat atât imediat la sud de vechiul Donaris, cât și la nord de fluviu, dar a ajuns într-o proporție modestă în regiunile sudice ale Peninsulei Balcanice. Atât de modestă, încât aromânii de azi zic vreari în loc de dragoste/iubire, vrută în loc de dragă/drăguță și Eu ti voi!, în loc de Eu te iubesc! Pe baza acestor constatări, influența slavă asupra (daco)românilor a fost importantă în secolele VIII-XIII, dar a rămas nesemnificativă în ceea ce-i privește pe (macedo)români/(macedo)armâni, care au rămas „insensibili” la pătrunderea Dragobetelui.