Introducere

Cu rezervele de rigoare, ținând cont de dificultățile unui asemenea demers, am încercat să reconstituim structura etnică a populației din spațiul carpato-balcanic, pentru mai bine de două milenii, mai exact – pentru intervalul 100 î. Hr. și 2016. Perioada analizată cuprinde ca momente ale aprecierilor estimative, anii 100 î. Hr., 100, 600, 1000, 1500, 1825, 1910 și 2010. Datele au fost calculate ținând cont, în mod strict convențional, de decupajul regional actual al entităților politice care se suprapun, fie și doar parțial, peste spațiul carpato-balcanic: Polonia, Belarus, Ucraina, R. Moldova, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Kosovo, Serbia, Bulgaria, R. Macedonia, Albania, Grecia, Cipru și Turcia.

Am ales aceste momente ținând cont de începuturile cuceririi de către romani, dinspre sud, a acestui spațiu (100 î. Hr.), moment situat aproape de începuturile domniei lui Burebista, unificatorul unei mari părți din triburile traco-dace. Anul 100 d. Hr. este înainte de cele două războaie daco-romane, în urma cărora Imperiul roman a transformat și regatul dac nord-dunărean în provincie romană. Momentul 600 este aproape de începuturile grecizării Imperiului roman de răsărit (după 580 d. Hr.) și de prăbușirea limes-ului imperial dunărean (602 d. Hr.), ce marchează sfârșitul antichității în Europa central-estică. Anul 1500 este considerat ca punctul final al Evului Mediu (măcar pentru o parte a Europei), un altul fiind mai aproape (măcar pentru o parte a zonei studiate) de intervalul 1820-1832, următorul ales de noi. Acesta, ca și ultimele două (1908-1913 și 2001-2016) prezintă și avantajul unor aprecieri cantitative mai precise, pe baza unor înregistrări censitare sau aproape censitare ale populației. De asemenea, penultimul interval menționat este aproape de momentul recunoscut ca limită între epocile modernă și contemporană (anul 1918, sfârșitul primei conflagrații mondiale), iar ultimul se referă la zilele noastre, intervalul fiind destul de întins în timp, datorită fie faptului că ultimul recensământ este destul de vechi (din 2001), fie deoarece informațiile publicate cel mai recent sunt din acel an (2016). Astfel, pentru fiecare epocă istorică beneficiem de două sau trei momente, incluzându-le și pe cele considerate limită cu alte epoci. Astfel, antichitatea are 3 asemenea momente (100 î. Hr., 100 și 600 d. Hr.), Evul Mediu – tot 3 (600, 1000 și 1500), epoca modernă – la fel (1500, 1820-1832, 1908-1913), iar cea contemporană – două (1908-1913 și 2001-2016).

Ca metode de cercetare, în cadrul metodelor de colectare a informațiilor menționăm inscripțiile, colecțiile de documente, descoperirile arheologice, înregistrările statistico-fiscale (urbarii, conscripții, catagrafii) sau recensămintele de populație. Datele au fost introduse și prelucrate într-un fișier Microsoft Excel. Ca metode de analiză și interpretare am utilizat metoda statistică, metoda cartografică și metoda geografică. Pentru cartografiere, cea mai utilizată metodă a fost clasificarea ierarhică ascendentă, care permite atât reprezentarea structurii etnice a zonei studiate la un singur moment, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ori chiar pentru întregul interval analizat, cât și reprezentarea unui singur element, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Programul utilizat pentru realizarea reprezentărilor cartografice este Philcarto, hărțile obținute fiind definitivate cu ajutorul programului Adobe Illustrator.

Pentru realizarea demersului de față am fost nevoiți să depășim mai multe probleme. Una, poate cea mai importantă, se leagă de absența datelor sau, din epoca medievală spre zilele noastre, faptul că ele sunt incomplete. Cu rezervele de rigoare, am recurs la estimări, ținând cont de informațiile din colecțiile de inscripții, de documente, de descoperirile arheologice sau de onomastică.

O altă problemă, la care ne-am referit, indirect, mai sus, este legată de variabilitatea decupajului administrativ sau, pentru antichitate și o parte a Evului Mediu, chiar de imposibilitatea reconstituirii sale cât de cât exacte. Așa cum am precizat, am rezolvat această problemă, prin utilizarea, strict convențională, a decupajului regional, la nivelul fiecărui stat actual. Această decizie facilitează și comparabilitatea datelor pentru fiecare diviziune istorică.

Pe de altă parte, ridică dificultăți și încadrarea unor grupuri etnice, atât din epoci mai vechi, cât și mai apropiate de zilele noastre. De exemplu, ne întrebăm, fără a avea un răspuns precis, dacă grupurile celtice ale raeților și pannonilor trebuiau lăsate împreună? Motive ale diferențierii (așa cum am și decis, de fapt) ar fi: faptul că la romanizare au creat un grup al raeto-romanilor (încă existenți, în sud-estul Elveției) și un altul – al pannono-romanilor (dispăruți, probabil imediat după așezarea maghiarilor în Pannonia). Dacă macedonii (prezenți în antichitate) s-au romanizat, măcar în parte, acești macedo-romani (ipotetici) sunt ei strămoșii macedo-românilor/macedo-armânilor sau este vorba, mai întâi, de o asimilare (parțială) din partea tracilor, care apoi au devenit (a)românii balcanici de mai târziu, respectiv – de o grecizare (a celeilalte părți), fapt evident încă din vremea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru (numit „Macedon”, deși, probabil, se considera „macedon” în greacă)? Dacă dalmații (popor dispărut de peste un secol) sunt urmașii illirilor romanizați, albanezii sunt urmașii (incomplet romanizați) ai aceluiași neam, sau al unui „amestec” traco-illir (după cum o sugerează asemănările a zeci de cuvinte albaneze cu forme românești)? Ce diferențieri etno-lingvistice există azi între sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni de nu mai pot fi grupați sub sintagma „sârbo-croați”? Sau, în ce măsură macedonenii slavofoni de azi sunt (sau nu?) diferiți de bulgari? Ori, dacă silezienii (nu toți slavofoni) sunt altceva decât polonezii? Și, chiar și după această consistentă „trecere în revistă” a întrebărilor, nu am epuizat acest subiect. Așa cum, regretabil, nu am găsit nici răspunsuri cât de cât mulțumitoare la ele și la altele asemenea.

Ținând cont de aceste considerații, demersul științific de mai jos, rămâne doar o încercare modestă de a lămuri unele lucruri și, tocmai de aceea, atât rezultatul, cât și concluziile trebuie privite cu prudența de rigoare.

 

Antichitatea (100 î. Hr.-600 d. Hr.)

În jurul anului 100 î. Hr., în vestul spațiului carpato-balcanic, ca o prelungire spre est, dinspre Franța și Elveția de azi, se localizau celții, ce acopereau, în mare, teritoriile actuale ale Austriei și Ungariei. Unele ramificații pătrundeau spre vestul Ucrainei sau al României de azi, ca semne ale unor direcții mai vechi de migrare, fie spre est, în lungul Nistrului, fie spre sud-est, în lungul Dunării, fie către sudul Peninsulei Balcanice și Asia Mică, fie spre zona Deltei vechiului Danubius. La nord de celți, cu precădere pe teritoriul actual al Cehiei, erau localizați germanicii, iar la nord de aceștia, un amestec balto-slav, suprapus peste Polonia, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei de azi. În sud-estul Ucrainei, spre Marea Neagră, se găseau mai ales sciți și sarmați (cu o prelungire spre Dobrogea românească de azi, unde erau prezente și grupuri de greci), în vreme ce, în nordul și estul Turciei contemporane existau unele grupuri de iviri (strămoșii georgienilor), perși și asirieni. Asia Mică, Ciprul și partea sudică a Greciei de azi se caracerizau prin preponderența grecilor și a armenilor (în Asia Mică și Cipru – și prin prezența unor grupuri de egipteni), dar aici apăruseră și romanii, în vreme ce vestul Peninsulei Balcanice, în lungul Mării Adriatice, era arealul illirilor. În fine, din nordul Greciei, până în Transcarpatia și Transnistria ucraineană, trecând peste R. Macedonia, Serbia, Bulgaria, România și R. Moldova, se localiza marele neam al tracilor.

Precizăm că, pe acest fond al prezenței dominante sau majoritare a unui neam, în fiecare parte a ariei studiate, din cele menționate mai sus, se regăsea, de fapt, un amestec de grupuri etnice, lucru valabil, pentru întregul spațiu carpato-balcanic și pentru toate momentele analizate, una dintre trăsăturile ce evidențiază, continuu, spațiul analizat, fiind mozaicarea etnică.

An 100 i Hr ok

Figura 1

 

La începuturile erei creștine, în anul 100, situația era puțin schimbată. Astfel, în regiunile cele est-alpine și în cele sud-balcanice pătrunsese temeinic Imperiul roman, astfel încât, pe lângă raetici, pannoni, illiri și traci, vorbim deja și de raeto-romani, pannono-romani și illiro-romani. Totuși, elementul traco-dacic era însemnat, atât la sud de Dunăre (în special între fluviu și Munții Balcani), cât, mai cu seamă, la nord de acesta, în Regatul Daciei, încă independent. În Pannonia se regăsea un adevărat mozaic etnic: alături de pannoni, romanizați sau nu, se regăseau și daci și sarmați. În nord vestul spațiului carpatic (Cehia și vestul Poloniei de azi) predominau germanicii, iar nordul acestui areal era ocupat, în continuare, preponderent de baltici și de slavi (cea mai mare parte a Poloniei actuale, Belarus și jumătatea nord-vestică a Ucrainei). Sciții și sarmații erau, încă, numeroși în restul Ucrainei de azi. Asia Mică se evidenția prin prezența însemnată, în est, a ivirilor, perșilor și asirienilor, dar mai cu seamă a grecilor și armenilor (și cu pătrunderi romane) în centrul și vestul peninsulei, ca și în Cipru și partea sudică a Greciei (unde cel mai însemnat element etnic rămânea cel grec).

An 100 ok

Figura 2

 

În următoarele secole, până la sfârșitul antichității, situația s-a modificat considerabil. Grupurile neromanizate de populație autohtonă – raetici, pannoni, illiri, traci) – s-au diminuat considerabil, făcând loc, mai ales la sud de Dunăre, dar și la nord, unor nuclee etnice noi: raeto-romani, pannono-romani, illiro-romani, traco-romani. Astfel, raeto-romanii au devenit grupul dominant în Austria de azi, pannono-romanii – mai ales în Ungaria și în nordul Croației actuale, illiro-romanii – mai cu seamă către coasta dalmată a Mării Adriatice, iar traco-romanii – pe o arie extinsă, din nordul Greciei și Muntenegru, până în sudul și vestul Ucrainei de azi. Partea nordică a spațiului carpatic era dominată de baltici și de slavi (aceștia fiind în expansiune), alături de care se găseau și nuclee considerabile de germanici. Grecii predominau în sudul Greciei, în Cipru și în jumătatea vestică a Asiei Mici, fiind prezenți și în sudul Ucrainei de azi. Armenii erau numeroși în estul Asiei Mici, unde se localizau, în continuare și grupuri de perși, asirieni și iviri. În Pannonia și regiunile vestice ale României de azi, ca unul din grupurile de migratori, se localizau avarii.

An 600 ok

Figura 3