Primele valorificări cu scop curativ ale resurselor turistice naturale datează din antichitate, din vremea statului geto-dac și a administrației imperiale romane. Astfel, pentru spațiul românesc actual, cităm amenajările de la Germisara (continuate și în vremea romanilor, în cadrul stațiunii Therme Dodonae), Aquae sau Ad Aquas Herculi Sacras.

După o perioadă de declin – cu valorificări modeste, făcute de către localnici, în epoca migrațiilor, reapar mențiuni despre amenajări – e drept, rudimentare – din epoca medievală. Acestea sunt, adesea, evidențiate (și) toponimic: Toplița (aproape de vechea localitate Aquae, azi, orașul Călan, dar și pe Valea Mureșului), Hoghiz (cu același înțeles, ca și Toplița), Borsec, Valea Vinului, Borcut, Pucioasa, Tuzla, Techighiol, Agighiol și altele. Treptat, spre anul 1800, unele dintre acestea capătă statu de stațiuni balneo-climatice, cu amenajări moderne, unități de cazare și tratament: Băile Slănic (azi, Slănic-Moldova), Băile Episcopiei (azi – Băile Felix), Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Borsec, Băile Herculane… Practic, la începutul epocii moderne, în urmă cu mai bine de două secole, în spațiul românesc existau, deja, 10 stațiuni balneo-climatice.

Numărul acestora a crescut, mai lent, la început – pe la 1860-1870 erau consemnate 26 asemenea stabilimente balneare – și mai rapid, după anul 1900: erau, deja, 84, la începutul veacului trecut (1910), pentru ca, în perioada interbelică, numărul lor să ajungă la 199 (pentru întreaga Românie Mare). După 1940/1944, s-a înregistrat un oarecare recul – datorat nu doar pierderilor teritoriale, ci aplicării unor criterii mai exigente pentru declararea/menținerea unor localități ca stațiuni balneo-climatice. Astfel, la mijlocul perioadei comuniste (1972) se consemnau doar 120 de asemenea stațiuni, iar, după 1990, în perioada actuală, totalul acestora este de 122 (cu referire doar la teritoriul actual al țării). Precizăm că, pe actualul teritoriu al țării, în 1936, existau 177 de stațiuni balneo-climatice.